Ea / ei / noi. Topul lunii martie

2 Martie 2022

M-am gândit mult la truismul martie=luna femeilor și ceea ce e social acceptat ca fiind feminin. Dacă discuțiile despre identitatea de gen sunt tot mai controversate în România, vocabularul anglo-saxon a făcut un efort de a delimita și a include acele persoane care se simt sau nu identificate cu un pronume tradițional. Vocabularul și implicit cultura română nu are încă astfel de pronume încăpătoare, însă spre deosebire de limbaj, imaginile sunt universale. Un secol de cinema a dat poate forma cea mai accesibilă și unanim acceptată de reprezentare a femeii în imaginarul colectiv. Puține au fost vocile care să chestioneze acea reprezentare, fiind cel mai adesea date la o parte de canon ca bizarerii sau excentricități vizuale. Desigur, mișcările de emancipare feministă au propus reprezentări diferite ale femeii de la casnică și muză la femeia de carieră, activă social și sexual, însă schimbarea status quo-ului nu a adus implicit și o schimbare de fond. La nivel de imagine, abordările filmice ale subiectului feminin au continuat să aplice aceeași gramatică vizuală patriarhală, degradantă pentru corpul feminin adesea sexualizat fără resorturi scenaristice care să o solicite. Dacă e să continuăm în termeni clișeici, am ales câteva filme care propun o schimbare de paradigmă; tot a venit primăvara.

Brainwashed: Sex-Camera-Power, r. Nina Menkes

Cel mai recent film al Ninei Menkes, Brainwashed: Sex-Camera-Power, proiectat atât la Sundance, cât și în Panorama la Berlinale, este bazat pe o conferință în care regizoarea analizează structurile narative patriarhale care guvernează industria cinematografică. Parțial documentare filmată a respectivei conferințe, căreia i se adaugă un nou montaj de interviuri, Brainwashed este un impresionant instrument educativ în privința modului în care privirea masculină (male gaze) dominantă a influențat modul de a face cinema timp de 120 de ani. Menkes face o analiză a imaginii disecând structurile narative patriarhale prin mijloace precum încadraturile, mișcările de cameră, iluminarea și mizanscena, pentru a ilustra modul în care femeia a fost și continuă să fie obiectificată și sexualizată de către subiectul activ masculin. Deși comparativ cu Laura Mulvey, care face și o scurtă apariție în film, Menkes nu aduce nimic nou teoriilor de film feministe, efortul de cercetare și montaj a zeci de exemple este impresionant. Teza conform căreia această perspectivă patriarhală predominant albă și heterosexuală este atât de înrădăcinată în industrie, și, mai mult, formează o anumită imagine și un ideal feminin din punct de vedere societal, este susținută inclusiv de fragmente din filme regizate de femei. 

Asumpția că întregul limbaj cinematografic este perimat de acest soi de bias sexist este susținută de repetiția unor imagini eșalon în care corpurile feminine sunt în mod repetat fragmentate vizual sau filmate în slow-motion. De la Carrie până la The Lady from Shanghai, puține nume din canonul cinematografic sunt scutite, omițând însă contextul respectivelor scene menționate. Menkes pune și o soluție problemei, plecând de la îndemnul lui Agnès Varda de a întoarce privirea, de a ne uita înapoi la cel care ne privește, însă găsește puține exemple în acest sens, recurgând, nu tocmai inspirat, la propriile filme. În schimb, ce reușește să facă Menkes cu Brainwashed e să atragă atenția asupra discriminării de gen și a relațiilor de putere din industria cinematografică. Discursul despre reprezentarea femeilor în imagine e transferat pe teren, în disparitatea dintre femei și bărbați la nivel de producție efectivă a filmelor și încurajarea unei culturi a abuzului. 

Brainwashed: Sex-Camera-Power
Brainwashed: Sex-Camera-Power

Audition, r. Lovisa Sirén

Lovisa Sirén pune în aplicare exact îndemnul feminist al lui Varda și întoarce camera către subiectul masculin. Regizoarea suedeză dezvăluie intruziunea privirii masculine într-un mod subtil, inversând rolurile. În Audition niște actori participă la un casting pentru un film regizat de o femeie, iar interesul pentru textul pe care trebuie să îl interpreteze și atitudinea față de echipa de filmare dezvăluie nu numai lipsă de respect, ci pur machism. Regizoarea îi pune pe actori în aceleași situații incomode în care sunt puse femeile pentru a obține un rol: îi pune să se dezbrace, nu le cere permisiunea pentru a împinge limitele interpretării, și cel mai important, îi vulnerabilizează. 

Sirén utilizează aceleași instrumente ale cinemaului consacrat pentru a ilustra corpul masculin așa cum până de curând a fost filmat cel feminin, însă caută echilibrul perspectivelor. Nu se oprește doar asupra subiecților care performează screen test-ul, ci și asupra regizoarei din spatele camerei și a modului în care este ea văzută de cei care ar trebui să o convingă de abilitățile lor actoricești. Dacă din perspectiva ei, adesea ascunsă în spatele camerei, vedem niște bărbați nesiguri, care apelează la stereotipuri de gen pentru a-și justifica incompetența, din a lor se vede o femeie lipsită de autoritate. Deși raportul de putere este inversat, iar femeia e cea care decide, chestionarea competenței o afectează vizibil. Interacțiunile sunt stânjenitoare, protagonista recurgând la strategii de compensare, minimizându-se pe sine pentru a face loc ego-urilor bărbaților cu care are de-a face. În fața criticilor preferă să elimine replicile indicate de actori ca fiind nepotrivite, sau să evite confruntările când este interpelată cu superioritate. Audition excelează mai degrabă prin justa măsură cu care trece de la privirea unuia la a celuilalt, paradoxal reușind să exprime modul în care femeia este reprezentată în cinema expunând-o mai puțin.

Jane B. par Agnès V., r. Agnès Varda

Agnès Varda realizează un fals biopic al cântăreței, actriței și modelului Jane Birkin de-a lungul unui an. Filmul contrastează imaginea personală, autoreflexivă a artistei cu cea publică, aceea de vedetă intangibilă. Varda echilibrează foarte bine jocul de putere implicit al relației artist-muză, creând un spațiu de libertate insolit în care acela care privește și dă ordine permite modelului să îi întoarcă privirea și inclusiv să îi chestioneze alegerile artistice, condițiile și implicațiile pe care le are reprezentarea sa. Cu o abordare ludică, Birkin este înfățișată în toate felurile posibile: ca Ioana d’Arc, Venus din Urbino a lui Tizian sau Jane, partenera lui Tarzan. Intenția nu este aceea de a potența impulsul de adulare pentru Birkin, deja implicit ținând cont de statutul său, ci mai degrabă o relativizare a ceea ce este sau ar fi putut să fie artista, dându-i senzația că este propria muză, stăpână pe acea imagine pe care dorește să o proiecteze. 

Varda face ceva puțin întâlnit până atunci în istoria cinemaului și relativizează relația subiect-obiect, întorcând camera către sine și dezvăluind procesul de creație. Mai mult, prin conversațiile libere de prejudecăți pe care le poartă, construiește împreună cu Birkin un portret fictiv, mult mai onest în artificialitatea sa decât un documentar observațional. Permițându-i artistei să se expună cum dorește, regizoarea împuternicește actrița chiar și atunci când își exprimă temerile și nesiguranța. Contrar imaginii Noului Val care a consacrat-o în legendarul Blow-Up al lui Antonioni, camera lui Varda nu e intruzivă. Inclusiv atunci când regizoarea o înconjoară cu oglinzi, provocând-o să privească în cameră, lucru cu care Jane Birkin însăși nu este confortabilă, Varda reușește să obțină naturalețe. Dând voce personajului și ascultându-l, Jane B. par Agnès V ar putea la fel de bine să se cheme Jane B. par Jane B.

Jane B. par Agnès V.
Jane B. par Agnès V.

What Happened to Her, r. Kristy Guevara-Flanagan

What Happened to Her, proiectat la NexT în 2017, este un film de montaj care relevă obsesia culturală de a reprezenta femei moarte pe ecran. Fragmente din seriale polițiste și din filme de gen sunt alăturate într-un colaj de trupuri feminine imobile, aflate în diverse stadii de descompunere. Printr-o voce în off, o actriță care a jucat rolul cadavrului povestește experiența prin care a trecut și modul de raportare al celor de pe platou la acest construct social, acela al tinerei, cel mai adesea albe și preferabil blonde, ucisă cu brutalitate în condiții suspecte. De cele mai multe ori, respectivul corp este folosit ca un vehicul care provoacă acțiunea, un recipient al misterelor care trebuie elucidat. 

What Happened to Her
What Happened to Her

Kristy Guevara-Flanagan creează un fel de arhivă criminalistică vizuală a acestor cazuri, găsind ca numitor comun senzualitatea în brutalitate care emană din aceste subiecte pasive. Imaginile repetă un ritual începând cu modul în care femeia este găsită, adesea plutind în apă sau în noroi, apoi analizată pentru obținerea probelor și într-un final aruncată într-un sac de morgă ca un obiect care și-a servit scopul. Poate mai impactant decât descoperirea corpurilor, contorsionate de suferință, uneori cu privirea ațintită asupra agresorului încremenită pe față, sau plutind ca un fel de Frumoasa Adormită, sunt imaginile de natură investigativă. Într-un ritual al demistificării, corpul este obiectificat, descompus și agresat din nou în acest proces în virtutea aflării adevărului. Practic expunerea violenței asupra femeilor nu face decât să genereze și mai multă suferință. Pielea este atinsă și penetrată, într-o repetare post-mortem a violenței, machiajul este șters și organele intime verificate. În ciuda cruzimii implicite a morților suferite de respectivele femei, ceea ce impactează este frumusețea aproape picturală a corpurilor. Vocea din off mărturisește cum modul de a o atinge pe platou depășea limitele, iar consimțământul pentru a adăuga detalii morbide era împins spre limite, justificând violența prin glorificarea unei imagini senzuale. Deși nu figurează în scurtmetraj, imaginea pop consacrată care mi-a venit în minte urmărind filmul lui Guevara-Flanagan, este videoclipul piesei lui Kylie Minogue și Nick Cave Where The Wild Roses Grow, o altă romanticizare a frumosului eternizate prin moarte. În cele din urmă, What Happened to Her prezintă prin intermediul clișeului privirea masculină dusă la extrem asupra obiectului pasiv absolut: femeia decedată fără putere de a acționa și lipsită de posibilitatea de a privi înapoi.



Critic de film și programmer, colaborează cu multiple festivaluri de film internaționale. Articolele sale au apărut în publicații precum Senses of Cinema, Kinoscope, Indiewire, Film Comment, Vague Visages și Desistfilm. În spaniolă a scris pentru Caimán Cuadernos de Cine, iar în română colaborează cu revista FILM. Este selecționer și coordonator al festivalului Tenerife Shorts.