În căutarea unui eTIFFanii: filme de neratat la Cluj

13 iunie, 2025

TIFF 2025 (13–22 iunie) vine, ca în fiecare an, cu o ofertă care poate părea copleșitoare: sute de filme, secțiuni noi, retrospective, surprize. De la noua secțiune Tomorrow is Fear, care reunește distopii clasice și viziuni radical contemporane, până la prezența legendarului Béla Tarr și revederea unor capodopere în copii restaurate, festivalul e un teren fertil pentru revelații cinefile. Am fost curioși să aflăm cum își croiesc drum prin această avalanșă de titluri colaboratorii Films in Frame, ce filme recomandă, dar și ce nu vor să rateze la ediția din acest an. Recomandările lor, care variază de la experimente SF la ficțiuni queer curajoase și highlight-uri de la marile festivaluri internaționale, sperăm să ofere nu doar inspirație, ci și un ghid util pentru propria călătorie cinefilă la festivalul de la Cluj.

Ion Indolean

Mereu m-au fascinat filmele SF şi lumile pe care le deschid. Când eram mic, le vedeam la televizor, apoi priveam sus spre cer şi mă imaginam undeva departe. Când a apărut seria nouă din Star Wars de abia intrasem la şcoală. Practic, am crescut cu acest univers. Anul acesta, TIFF propune o nouă secţiune – Tomorrow is Fear – şi, dacă aş avea timp, aş (re)vedea toate filmele: atât clasice precum Fahrenheit 451, Brazil, Blade Runner ş.a., cât şi cele mai noi, printre care şi un film pe care, ca selecţioner al festivalului, l-am propus: The House With No Address (r. Hatice Aşkin, Turcia): o combinaţie de Equilibrium şi Minority Report, presărată cu influențe din actualitatea politică a regimului Erdogan, unde domneşte frica de a greşi în faţa sistemului. Pe scurt, povestea expune drama lui Alper (Boran Kuzum), care trăieşte într-o societate unde nu ai voie să manifeşti emoţii. Iar când mama lui trece peste aceste reguli şi este scoasă din memorie, în el începe acea luptă dintre a respecta nişte reguli care nu te-au deranjat până acum şi a le contesta cu toată fiinţa ta. Ce m-a impresionat, alături de contextul în sine, e grija pentru imagine. Se simte entuziasmul debutului, cu bunele şi relele care implică asta. Nu l-aş numi un film necesar, dar dacă vă plac universurile absurd-criptice, vi-l recomand.

*The House With No Address,* r. Hatice Aşkin

Alte filme care mi-au captat interesul sunt: documentarele The Tirana Conspiracy (despre Bienala de la Tirana din 2001, când au fost expuse lucrări ale unor artiști care nu existau – o farsă complexă, minunat orchestrată), Merckx (o privire duioasă, respectuoasă, dar totodată echilibrată şi lucidă către cariera marelui ciclist belgian, poate cel mai mare din istoria acestui sport care îţi ia şi ultimul strop de energie – şi o face neîncetat, zi după zi) şi Triton-ul Anei Lungu (arhivele sunt extrem de ofertante, au multă viaţă în ele, şi aproape că şi numai privite în succesiune, fără explicaţii, pot funcţiona, pentru că surprind epoca anilor comunişti – multele momente de tăcere m-au făcut uneori să mai pierd firul, dar cumva, această lipsă vine tot în logica de a rupe mirajul unei experienţe cinematografice. Şi oferă răgazul să procesezi informaţia, ca şi cum te-ai uita la diapozitive. M-a făcut să mă gândesc la aceste vieţi prezentate, vieţi reale păstrate în materiale personale de arhivă).

Victor Morozov

Anul acesta aș vrea să văd la TIFF filmul de închidere, Sirât, adus direct de la Cannes, pentru că apreciez munca de până acum a regizorului Oliver Laxe. La fel, Invention, filmul lui Courtney Stephens inclus în competiția „What’s Up Doc?”, mă interesează pentru că precedentul său titlu, Terra Femme, chestiona frumos autoreprezentarea femeilor prin jurnale de călătorie filmate timpuriu, chiar de ele. Sper să am timp și pentru Merckx, în regia lui Christophe Hermans și Boris Tilquin, despre marele ciclist al anilor ‘70 – chestiune de afinitate strict personală. Nu în ultimul rând, Hard Truths, al maestrului Mike Leigh, pe care mulți oameni în gusturile cărora am încredere mi-l recomandă cu insistență. Și, evident, toate surprizele răsărite de nicăieri, TIFF-ul fiind un loc potrivit pentru asta.

Laurențiu Paraschiv

Mai greu, în ultimii ani, să mă scoți din birou pe timp de TIFF, dar câteva escapade tot sunt programate. În primul rând, The Things You Kill, un thriller psihologic din Turcia, puternic inspirat de Lynch, Le Royaume, pe care cineva l-a descris ca Aftersun meets The Godfather, de parcă nu arăta suficient de intrigant, și reinterpretarea queer, retro-futuristică și tropical-punk a Infernului lui Dante: Rains Over Babel.

În închidere, în primul rând la rave-ul anului: Sirât, acest Mare Premiu de la Cannes care pare desprins din universul Mad Max. Dacă aș avea mai mult timp, nu aș rata filmele de arhivă pe ecran mare, multe dintre ele proiectate în copii restaurate: nu, nu doar retrospectiva Tomorrow Is Fear (deși 2001 și Until the End of World, în toată splendoarea sa de aproape cinci ore, sună în mare fel!), dar mai ales Sunrise: A Song of Two Humans, care cu muzică live nu are decât să fie încă și mai emoționant, și The Rocky Horror Picture Show, care nu e cu acompaniament decât din piciorul fiecăruia – ținând ritmul la unison. Let’s do the time warp agaaain!

Ionuț Mareș

Dacă ar fi să aleg un singur titlu dintre filmele noi care se vor vedea la TIFF, atunci acela e Familiar Touch (2024), debutul regizoarei americane Sarah Friedland. Un film duios, dar copleşitor până la final, despre îmbătrânire şi pierderea memoriei, cu o actriţă fabuloasă, Kathleen Chalfant. De neratat.

Prea puţin văzute, însă în plin proces de redescoperire în ultimii ani după restaurarea lor, primele filme ale lui Béla Tarr reprezintă probabil tot ce a putut oferi mai bun cinematografia est-europeană în anii ‘80. Intense, destabilizatoare, memorabile – radiografii ale unei societăţi comuniste în disoluţie.

Anca Vancu

Printre titlurile mele de neratat la TIFF:

• Hard Truths (Mike Leigh) – pe care-l aștept cu nerăbdare încă de când am citit cronica Dorei Leu, care-l descrie ca „un fantastic studiu de personaj despre cum durerea și boala amărăsc sufletul”. Și am o o curiozitate specială față de The Blue Trail (Gabriel Mascaro), premiat anul acesta la Berlinale, care sună așa: o femeie de 77 de ani refuză să fie marginalizată de societate și pornește într-o călătorie solitară prin Amazon, hotărâtă să-și împlinească o ultimă dorință înainte ca libertatea să-i fie răpită

• Oricâte filme pot prinde în trei zile de festival din retrospectiva Béla Tarr, invitatul special al ediției, care, deși nu mai crede că cinemaul poate salva lumea, filmele lui au dat voce unor categorii sociale defavorizate care până atunci n-o aveau;

• Secțiunea Tomorrow is Fear, perfect gândită într-o lume guvernată de frică. De aici: Until the End of the World (Wim Wenders), About a Hero, un film de ficțiune deghizat în documentar, parțial scenarizat de un AI, creat din filmografia și personalitatea cineastului Werner Herzog, care investighează, cu umor și din ce în ce mai confuz, o moarte suspectă. Mereu o idee bună, dar acum, poate mai mult ca în alte dăți, 2001: A Space Odyssey – pentru că istoria continuă să-i dea dreptate lui Kubrick. Bonus, o discuție din Lounge, care completează foarte bine panoul de filme: „AI în film, pro și contra”, cu invitații Marius Comper, Paula Herlo, și moderată de Mihnea Măruță.

• Din zilele dedicate filmului românesc: competiția de scurtmetraje românești, un loc unde apar de obicei surprizele cele mai plăcute și o rampă de lansare pentru cineaști care merită urmăriți, și o revizionare nostalgică: Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu), care împlinește 20 de ani de la lansare.

Radu Toderici

Cele noi, cele clasice

TIFF-ul, ediția a 24-a, are în vitrină, în primul rând, o parte bună din podiumul cu câștigători la Festivalul de la Berlin de anul acesta – de la filmul care a câștigat Ursul de Aur, Dreams (Sex Love)/ Drømmer de Dag Johan Haugerud la cel care a primit premiul juriului, The Blue Trail/ O Último Azul de Gabriel Mascaro și la – desigur – Kontinental ’25 de Radu Jude, și el laureat la aceeași ediție. De abia aștept să văd toată trilogia lui Haugerud, proiectată la TIFF: Sex, Love/ Kjærlighet, plus acest Dreams (Sex Love). Sunt filmele unui regizor care avea deja o vizibilitate foarte bună în Norvegia, dar reputația lui a explodat internațional după această trilogie.

*Dreams (Sex Love),* r. Dag Johan Haugerud

Lucruri foarte bune se aud despre Sirât de Oliver Laxe, care închide TIFF-ul. E un film cu acțiunea plasată în circuitul de petreceri rave din nordul Africii, iar Kangding Ray a câștigat pentru el premiul pentru coloană sonoră la Cannes anul acesta (pe lângă un premiu al juriului pentru Laxe), deci foarte probabil vizual și senzorial n-o să fie tipicul film despre acest subiect. Preferatul meu, însă, dintre cele pe care am apucat să le văd, este Kill the Jockey/ El Jockey de Luis Ortega. E o comedie absurdă, neagră, cu niște gaguri foarte bune, care am impresia că o să pice și mai bine văzute cu o sală plină. E un film neașteptat la modul cel mai bun și mi-ar plăcea să mai găsesc măcar unul sau două similare în programul de anul acesta. Cele mai apropiate de această stare de grație sunt două filme estoniene. The Black Box/ Must auk de Moonika Siimets e un amestec de look realist și intrigă SF, genul de cocktail pe care îl anticipează criticii de film de la regizorii români care au crescut cu Noul Val românesc, dar vor să-l deconstruiască ironic. The Invisible Fight/ Nähtamatu võitlus de Rainer Sarnet, pe de altă parte, arată ca o parodie de film cu arte marțiale din Hong Kong, dacă ar fi fost regizat de (să zicem) un Aki Kaurismäki – cu umorul situat aproximativ în aceeași zonă.

Dintre cele clasice, preferatul meu e de departe Autumn Ball/ Sügisball de Veiko Õunpuu, un film proiectat acum ceva ani tot la TIFF, un omagiu explicit pentru stilul dramatic al lui John Cassavetes, dar cu un look postsocialist, foarte frumos vizual. Apropo de Cassavetes, din seria aproape integrală Béla Tarr, vizibil influențat de regizorul american e The Prefab People (Panelkapcsolat), filmul din perioada de început a lui Tarr, în care filmele regizorului maghiar arătau ca niște documentare și aveau un cu totul alt ritm decât cele din perioada inaugurată de Damnation/ Kárhozat în 1988. Sunt rarități, greu de văzut zilele acestea la cinema, deci cam toate din această fază de început (minus Almanac of Fall/ Őszi almanach, care e un experiment reușit doar în parte) merită încercate. Altfel, sunt câteva clasice programate – de la eternul musical camp The Rocky Horror Picture Show la Amadeus de Miloš Forman la minunatul Steamboat Bill, Jr. de și cu Buster Keaton (cu secvența ciclonului de la final, unul dintre cele mai frumoase, poetice și citate dintre cele făcute de Keaton) – care țin de partea de best of a festivalului.