Jurnal de TIFF: Clujul, filmele și restul
„Primul lucru care se-ntâmplă la un festival, mai ales când se desfășoară în altă localitate, e drumul până acolo”. Citește ce face și vede Dan Panaet de când a ajuns la Cluj, în jurnalul său de la TIFF, despre filme, întâlniri, sensul lui „oare” și tot ce mai încape între proiecții.
*
Miercuri, 18 iunie
Kramer ajunge la Cluj pentru TIFF, dar în prima seară nu reușește să ajungă la niciun film, pentru că e prea obosit.
— E din cauza jetlag-ului, Jerry.
— Despre ce vorbești? Clujul și Bucureștiul sunt pe același fus orar. Nu e diferență nici măcar de o oră.
— Depinde cu ce vii. Cu avionul, poate că nu-i o oră, dar cu mașina e o diferență de șase ore, Jerry. Chiar șapte, dacă o iei pe drumurile alea neasfaltate din Argeș pe care te bagă Waze-ul dacă nu ești atent.
Trebuie să recunosc, nu sunt un fan al jurnalelor. În orice caz, nu al jurnalelor mele. Ultima oară când am ținut un jurnal eram în clasa a opta și era scris de mână, pe un caiet cu foi albe, pentru că așa văzusem eu că arată manuscrisele scriitorilor de pe vremuri. Era, cum ar veni, un jurnal destinat publicării, pentru posteritate. Așa se face că nu consemna nimic din ce făceam în perioada aia, ci doar idei banale pe care poți să le ai la vârsta de 14 ani sau chiar și mai târziu, dacă ești strângător și le păstrezi. Nu consemna fapte concrete pentru că era jenant pentru un scriitor să aibă ore de chimie, să dea teză la matematică și să joace (prost) fotbal în pauze. Sau după ore, când se juca fotbal, că nici nu mai țin minte. Probabil că trebuia să notez undeva.
Primul lucru care se-ntâmplă la un festival, mai ales când se desfășoară în altă localitate, e drumul până acolo.
Atunci când colega mea Anca mi-a propus să țin un jurnal de festival pentru Films in Frame, am zis să dau totuși o șansă acestui gen, pe care l-am ignorat multă cu vreme, cu excepția unor încercări parodice în reviste de satiră. Poate că ar trebui să consemnez și eu lucruri, atât pentru oamenii care nu-s martori la ele, cât și pentru uz intern, ca să nu se piardă ca și cum n-ar fi existat niciodată, mi-am zis eu, nu neapărat cu aceste cuvinte.
Primul lucru care se-ntâmplă la un festival, mai ales când se desfășoară în altă localitate, e drumul până acolo. Eu am decis că vreau să fiu independent și să-mi conduc singur vehiculul cu care ajung la Cluj, ceea ce a exclus din start posibilitatea să ajung cu avionul sau cu trenul. Așa că am plecat cu mașina pe la 5 și jumătate dimineața, ca să traversez Bucureștiul de la est la vest atunci când toate sufletele dorm și n-are cine să mă facă să prind roșu de trei ori la același semafor de pe Iuliu Maniu.
Multă vreme, drumul a fost bun. Am descoperit cu surpriză că A1 trece și dincolo de Pitești, ceea ce nu se întâmpla ultima oară când am fost cu mașina la Cluj, tot la TIFF, în 2022. Iată, mi-am zis (nu neapărat cu aceste cuvinte), ce înseamnă să se dezvolte infrastructura!
Urma să ajungem în vreo patru ore atunci când Google Maps-ul ne-a fraierit ca pe turiști și ne-a băgat pe niște drumuri neasfaltate care nu se mai terminau. Atunci când am făcut joncțiunea cu șoseaua de pe Valea Oltului, mașina se umpluse de colb de parcă terminasem raliul Paris-Dakar în spatele tuturor celorlalte mașini și-al unei furtuni de nisip.
Într-un târziu, am ajuns și am simțit asta în graiul oamenilor nu doar la nivel de accent, ci și după acel politicos „oare” strecurat în fiecare întrebare practică. Oare vreți să plătiți cash sau cu cardul? Oare vreți să comandați acum și de mâncare? Am o slăbiciune pentru întrebările introduse cu oare. Pare că vorbitorul nu vrea o informație anume de la tine ca să se folosească de ea, ci scopul lui e să-și rezolve el niște interogații propriii. „Oare doriți și punguță? Vreau să știu pentru mine. Dacă nu vreți, nu-mi spuneți, dar m-ar ajuta să adorm noaptea, când stau ore-n șir cu ochii-n tavan și-mi pun astfel de întrebări.”
Am fost martor la apogeul folosirii acestei expresii la una dintre petreceri. O voluntară de la intrarea în club l-a oprit pe un bărbat care încerca să intre fluierând la petrecere: „Oare aveți și badge?”.
Oricum, e o politețe salutară, care-ți sare-n ochi doar dacă vii din București, acolo unde relațiile interumane sunt mult mai dure și mai directe. (Zilele trecute, în troleul 70, am văzut cum un pensionar aparent blajin s-a ridicat de pe scaun ca să înjure cu poftă un șofer care nu acordase prioritate.) Lipsa lui „oare” ar arăta agresivitate, fără cuvântul ăsta la începutul interogației, pare că cel care te-ntreabă îți bagă lampa-n ochi ca să-ți scoată cu cleștele o mărturisire care te incriminează: „Da, recunosc, doresc și punguță”.
TIFF „moments”, văzute de Dan Panet
Dar să vorbim și despre filme. Abia ajuns de pe drum, am luat bilet la Noii ani (Los años nuevos, r. Rodrigo Sorogoyen, David Martin de los Santos, Sandra Romero), care nu e chiar un film, ci primele episoade dintr-un serial spaniol care a fost prezentat și la Festivalul de la Veneția. Serialul are cu totul zece episoade și conceptul e următorul: fiecare episod e plasat de câte un revelion. Cumva, ca serialul românesc Anii de sâmbătă seară (2017), ale cărui episoade urmăreau fiecare câte un bairam studențesc din România anilor ’80. Noii ani merge mai departe, însă, cu artificiul: cei doi protagoniști, Ana (Iria del Río) și Oscar (Francesco Carril), sunt născuți în preajma anului nou: ea pe 1 ianuarie 1986, el pe 31 decembrie 1985. Cum ar veni, numai motive de sărbătoare. A stârnit râsete în sală interesul brusc al lui Oscar pentru ora la care a venit pe lume, evocând o celebră glumă de pe internet: „Mamă, la ce oră m-am născut?” „Stai departe de fata aia!”.
Primul episod începe în ultimele ore ale lui 2015 și n-are cum să nu te facă un pic nostalgic, numai gândindu-te la an. La Casa Albă era Obama, britanicii încă nu votaseră Brexitul și nici nu credeau că o vor face vreodată și, mai presus decât orice, milenialii bătrâni aveau 30 de ani și nu credeau că vor îmbătrâni vreodată. Sau, mă rog, credeau că sunt bătrâni încă de pe atunci, ceea ce implică la fel de multă naivitate. Serialul e, în mare, despre o relație, cu evoluția și complicațiile ei. Realismul nu e unul brut, ci mai degrabă proaspăt. Deși camera îi urmărește pe Ana și Oscar îndeaproape cu mișcări tremurate și avem impresia că facem parte din cercul lor de prieteni, tonul păstrează ceva din frenezia intoxicantă a unui cuplu care-i la început.
Asta ar fi partea de binging din prima mea zi de festival. Seara, am fost la Invenția (Invention, r. Courtney Stephens), un film american care se dădea la Cinema Arta. Are o mare importanță aici despre ce sală de cinema e vorba, pentru că la Arta scaunele sunt foarte comode, iar temperatura bate spre călduț fără să deranjeze. În fine, nu încerc să mă scuz. Povestea e cam așa: o femeie descoperă, la moartea tatălui ei conspiraționist, că acesta a lăsat în urmă brevetul pentru un aparat medicinal care ar putea funcționa sau nu. Tonul e bizar și protagonista (Callie Hernandez) se uită cu o detașare stranie la tot ce i se spune, ca și cum ar asista la lucruri dintr-un univers paralel. E de vină și pierderea recentă a unui părinte, dar și lumea obiectiv insolită în mijlocul căreia se trezește. Invenția pare un film Hallmark regizat de un David Lynch milenial (deși regizoarea Courtney Stephens nu e chiar milenială). Nu-mi dau seama dacă descrierea asta simplifică lucrurile sau le complică și mai mult. Cert e că spre finalul filmului m-a ajuns oboseala și am ațipit puțin. Mă trezisem la cinci dimineața și condusesem vreo șase ore. Dar am zis, nu încerc să găsesc scuze. Deși scaunele erau foarte mari și confortabile. Și temperatura era perfectă. Iar dacă cinema Arta nu e făcut ca să mai și dormi acolo, atunci ce rost are scaunul ăla care are în față un stâlp și de unde nu poți vedea ecranul? Nu vreau să fiu ca personajul conspiraționist din Invenția, dar se leagă lucrurile.
*
Joi, 19 iunie
George vorbește în gura mare despre un lungmetraj de la Zilele Filmului Românesc, fără să-și dea seama că regizorul e în apropiere și ascultă tot ce zice. Într-un târziu, Jerry îi face semn să se oprească. George nu pricepe de ce. Jerry i-l arată pe regizor, printr-o mișcare discretă a capului. George se prinde. Intră puțin în panică, dar se repliază imediat.
— Jerry, am zis argumentele tale cu voce tare doar ca să vezi și tu ce absurde sunt. Mie, personal, mi s-a părut că filmul e chiar OK. Nu-nțeleg de ce ești așa de hater.
Dimineața, după un mic dejun copios la hotel, am pornit la pas prin Cluj către Grădina Botanică. Trebuie să recunosc, e mai sus decât mai așteptam. Gândul inițial era s-o compar cu cea din București și iată că găsisem o diferență importantă încă înainte să ajung: e mai sus. Fiind dimineață, credeam că o să mă bucur de liniștea aleilor umbroase și pustii, dar a intervenit un element la care nu m-am așteptat: Mașinile de tuns iarba. Când m-am retras lângă micul iaz al grădinii japoneze, se auzeau vreo trei simultan, dintre care una scotea un zgomot continuu și mai puternic decât celelalte. Părea un dispozitiv de alungat oameni. Probabil că la fel văd și insectele aparatele noastre cu ultrasunete și unde electromagnetice care ne scapă de ele: Băi, e unu’ care tunde iarba. Hai să plecăm de-aici și venim înapoi mai încolo, când se oprește.
Pe la trei fără ceva, mă întâlnesc în Piața Unirii cu tânărul actor Theodor Șoptelea, care, la fel ca mine, căuta sala de proiecție de la Universitatea Sapientia, unde urma să ruleze Interior Zero. Pe Google Maps apărea un sediu al acestei universități pe strada Matei Corvin la numărul 4, adică în centrul centrului istoric al Clujului, într-o zonă cu clădiri de secol XV-XVI, ale căror încăperi cu greu pot fi transformate în săli de cinema. „Nu cred că-i acolo”, îi zic. Și mergem la celălalt sediu care apărea pe hartă, pe Calea Moților.
Ajungem la timp într-o sală aproape plină de oameni care n-au pus botul la vrăjeala aplicației de hărți de la Google și filmul poate să înceapă. Bazat pe excelentul roman al Laviniei Braniște, regizat de Eugen Jebeleanu și cu un scenariu de Ioana Moraru, filmul se remarcă prin următoarea găselniță: protagonista e interpretată de trei actrițe diferite, câte una pentru fiecare zonă a vieții ei. Când funcționează, e un mod ingenios de a surprinde compartimentarea inerentă fiecărei vieți. Într-un fel ești la muncă, într-un fel ești cu părinții etc. Ecranizarea lui Jebeleanu e prea meta și are prea mult artificiu pentru apăsătoarea suferință cotidiană a romanului. Doar domnul Ursu, proprietarul garsonierei în care locuiește protagonista Cristina, trece neschimbat din carte în film, ca o fantomă imuabilă a bărbatului de 50 de ani damnat pe vecie să întrebe dacă au intrat banii.
Altfel, nu știu ce suflet trebuie să ai ca să dai un astfel de film la Cluj, când pe coloana sonoră se găsesc următoarele versuri ale Paulinei, care pot băga spaima în niște ardeleni oricum reticenți față de sudul țării:
Într-o zi de primăvară m-am trezit în capitală
Și-am rămas cu mâna goală
Am vrut să merg până la gară ca să-mi cumpăr o țigară
Și-am făcut mare greșeală
E București, pe străzi tâlhari și florărari
E București, cu șmecherii de cămătari.
*
Vineri, 20 iunie
Elaine îi propune lui Jerry să mănânce la un împinge tava de pe Bulevardul 21 decembrie.
— Știi, spune Jerry, în Cluj n-ar trebui să existe împinge tava.
— Și iată că există.
— Da, dar ar trebui să se numească „oare puteți împinge tava”.
Încep cu o completare din ziua precedentă. Am vrut să merg la talk-ul de la TIFF Lounge, cu Marius Comper, Paula Herlo și Mihnea Măruță, dar n-am mai ajuns. În schimb, m-am întâlnit cu Comper seara, la petrecerea de deschidere a Zilelor Filmului Românesc. Spre deosebire de filmul pe baza căruia era discuția, În burta inteligenței artificiale (r. Henri Poulain), Comper e ceea ce s-ar numi un entuziast al AI-ului. Mi-a spus că folosește Claude și chiar l-a bârfit puțin pe Gemini, despre care a zis că-i cam prostuț. Mă rog, sper că nu e de față și că nu asistă și Gemini la această mărturisire. N-aș vrea să ne punem rău cu inteligența artificială și să avem de pătimit, după ce preia controlul asupra omenirii, din cauza unei banale bârfe la o petrecere TIFF. Adică, Gemini chiar e un tip ok. Plus că nu e totul inteligența clasică, poate că Gemini excelează la inteligența emoțională.
N-aș vrea să ne punem rău cu inteligența artificială și să avem de pătimit, după ce preia controlul asupra omenirii, din cauza unei banale bârfe la o petrecere TIFF.
„Situații” în Cluj. Foto: Dan Panaet
În octombrie 2012, patru români au furat dintr-un muzeul din Rotterdam șapte tablouri în valoare de 18 milioane de euro. Povestea a tot avut reverberații în presă în anii care au urmat, pe măsură ce-am aflat noi informații din dosar, hoții și-au primit pedepesele, iar apoi le-au și ispășit. Nu e genul de furt care să treacă neobservat. Apar, pe traseu, o grămadă de întrebări: de ce niște oameni care n-aveau nici o treabă cu arta s-au gândit să fure tablouri de Picasso și Matisse, pe care le-au băgat în sacoșa de rafie mai ușor decât a-i extrage niște ceasuri proaste din vitrina unui amanet? Cum de le-a reușit, cum de nu i-a prins poliția încă de la locul jafului? Ce sperau să facă cu tablourile și, mai ales, cum au ajuns ele să fie arse în soba unei case din comuna Carcaliu, județul Tulcea? Mă rog, un film era inevitabil să apară.
Jaful secolului e regizat de Teodora Ana Mihai, aflată la al doilea film și scris de Cristian Mungiu, un mare fan al poveștilor inspirate din știri care au șocat lumea (După dealuri, RMN). A avut premiera vineri seară, la Casa de Cultură a Studenților, într-o sală aproape plină. Primul gând pe care l-am avut la începutul filmului a fost că rimează cumva cu expoziția „Plecat”, de la Muzeul de Artă, cu fotografii ale emigranților români în Europa, semnate de Cosmin Bumbuț și povești documentate de jurnalista Elena Stancu. E un fel de variantă senzaționalistă și infracțională a acestei expoziții.
Altfel, povestea e bine condusă din scenariu și temele sunt clare. Pe lângă condiția vulnerabilă a migranților români și riscurile la care se expun, apare, puțin dus în ridicol, și acest spectru al artei, care levitează deasupra problemelor noastre mărunte ca o navă extraterestră pe care n-o vom înțelege niciodată. Întrebat de poliție dacă tablourile furate aveau ceva în comun, reprezentantul muzeului spune că da, toate aveau un puternic filon colonial (mă rog, ceva de genul). E nevoie de simțul practic al unei alte persoane pentru adevăratul filon comun al picturilor: erau de mici dimensiuni și puteai să le pui într-o sacoșă de rafie. La interogatoriu, același reprezentant al muzeului îl întreabă pe unul dintre hoți dacă are copii. Cum ar veni, apelează la empatie, la emoție. Pentru că, îi mărturisește el românului care-a ascuns tablourile în cimitir, una dintre picturile alea este ca un copil pentru el. Dar nicăieri nu-i mai vizibilă nava extraterestră a artei ca în chestiunile care țin de economie. Da, tablourile alea valorează milioane, dar poți să le vinzi oricui? Și, mai important de-atât, le poate vinde oricine? Totuși, o pictură de Picasso nu-i ca o mașină la mâna a doua, pe care s-o poți folosi la fel de bine indiferent de cum a fost procurată. E lecția dură pe care o învață spărgătorii până la final.
Jaful secolului funcționează ca heist movie, dar, pentru cine știe povestea, nu vine cu nici o surpriză. Pare doar o dramatizare documentară a unei povești de presă, cu toate plusurile și minusurile ei. Pe partea cu plusurile, avem faptul că înțelegem ceva ce în știri părea de neînțeles. Apoi, e o poveste pe care n-ai putea s-o inventezi, pentru că ți-ar râde lumea-n nas că e prea de tot, că nu e posibil așa ceva. La minusuri, avem finalul, care, în loc să adauge un deznodământ, e chiar știrea cea mai senzațională, chestia care s-a discutat poate cel mai mult în media. Nu vi-l spun, vă las să vedeți singur filmul. Sau să citiți știrea.
*
Sâmbătă, 21 iunie
Clujul a fost zilele astea într-o sărbătoare perpetuă. Serbări școlărești, festivități de absolvire, nunți. Centrul orașului a fost plin de oameni cu haine frumoase care cărau buchete de flori dintr-o parte în alta. Oriunde mergeai, trebuia să fii atent să nu strici o fotografie de nuntă, un filmuleț cu miri, o coregrafie de absolvenți care aruncau cu pălării în aer. E greu, pe acest fundal de veselie, să găsești resurse sufletești ca să intri la un film trist, despre boală, bătrânețe și moarte. Și totuși, am făcut asta. Pesemne că sunt un om puternic. Sau poate că nu e chiar așa de greu și doar îmi exagerez meritele. Nu vom ști niciodată.
Sâmbătă a fost ziua scurtmetrajelor, pe care le-am văzut în mica sală de la Universitatea Sapientia. Andrei Redniciuc, care până acum făcuse filme de băiețeală (Datoria, Extravaganzia mare, blat subție, sos iute), surprinde cu un film foarte sensibil, pe alocuri sfâșietor. Tot ce rămâne (regia Andrei Redniciuc, scenariul Andrei Redniciuc și Carol Ionescu) o aduce pe Coca Bloos în rolul unei pensionare care, înainte să treacă la cele veșnice, mai are de rezolvat o problemă: trebuie să-l plaseze undeva pe fiul ei cu dizabilități, care acum bate spre 50 de ani și a depins toată viața de ea. Tot despre boală și bătrânețe e Ablocalmin (regia Florin Șerban), care urmărește relația tată-fiu într-un fel înduioșător și crud care aduce aminte de Un cartuș de Kent și un pachet de cafea. Lucrurile cu adevărat grave rămân sub suprafața vizibilă și aproape că te cutremură replica tatălui, venită parcă de nicăieri: „Eu încă o operație nu mai fac”. Sau ceva de genul.
Toată ziua de sâmbătă a fost mai rece ca de obicei. O răcoare plăcută de iunie te lăsa să stai în mânecă scurtă, dar cu senzația că orice schimbare în jos a temperaturii, oricât de mică, îți cerea un nou strat de haine. Seara, la petrecerea din vârf de deal de închidere a TIFF, se făcuse deja de maletă. Parcă se schimbase anotimpul, aveai senzația că festivalul ținuse o vară întreagă și că acum, că a dat frigul, se pune iar lacătul pe filme și fiecare pleacă la casa lui.
La petrecere n-am stat mult, am vorbit cu niște prieteni, am salutat niște oameni și am băut o bere. Nu neapărat în ordinea asta. Pe la 12 jumate am luat unul dintre microbuzele care te duceau prin hârtoape până la poalele dealului și am plecat, deși era mare tentația și să cobor pe jos și să dispar în întunericul ăla înarmat doar cu o lanternă de telefon.
*
Duminică, 22 iunie
Spectacolul naturii, live, 5D, din scaunul confortabil al șoferului Foto: Dan Panaet
Am plecat devreme din Cluj, pe la 10-10 jumate și speram că pe la 3-4 o să fim în București. Totuși, n-am luat în considerare că Google Maps o să ne întindă iar o capcană. Am evitat drumurile neasfaltate din Argeș și am ținut drept înainte de Valea Oltului, doar că, după Călimănești, ca să ocolim ambuteiajul cauzat de un accident, aplicația ne-a dus pe niște drumuri județene care destul de repede s-au transformat în drumuri sătești neasfaltate și, atunci când ne așteptam mai puțin, în adevărate poteci pline de iarbă de la marginea unei păduri. Numai eu știu câte gârle am avut de traversat cu mașina direct prin albie. De fapt, nici eu nu știu, pentru că n-am stat să le număr, ar fi fost ciudat. Printr-o poiană, am trecut pe lângă o turmă de capre și un cioban care se odihnea la marginea potecii s-a ridicat într-o rână și s-a uitat la mașina noastră cu niște ochi mari și albaștri. Era mirat de parcă pentru prima oară vedea niște oameni păcăliți de tehnologie chiar în proximitatea lui. Vreo o sută de metri mai încolo am întâlnit un ciobănesc mare și lățos, care abia se mișca pe marginea potecii. După vreo două gârle, într-o poiană adiacentă drumului, o vulpe se grăbea să dispară în pădure. Însă nu s-a grăbit destul de tare cât să nu-i facem și-o poză.
În concluzie, în ultima zi de festival n-am văzut niciun film, dar am văzut spectacolul naturii. Live, 5D, din scaunul confortabil al șoferului. A fost frumos la TIFF, mai mergem.
Dan Panaet
Dan Panaet
[:ro]
[:]
