„Nu înseamnă nu”. Un interviu cu Dana Rogoz și Radu Dragomir despre MO

6 Noiembrie 2019

Deși au trecut decenii întregi de când s-a despărțit de rolul Abramburicii, Dana Rogoz pare că se luptă în continuare, tacit, cu imaginea fetiței care a crescut pe ecranele unei țări întregi – iar MO, primul film artistic de lungmetraj în care aceasta joacă rolul principal, pare a fi momentul ei de maturitate artistică deplină. Împreună cu Radu Dragomir, partenerul ei, care se află la rândul său la debutul în lungmetraj, cei doi își asumă să discute o temă nevralgică: abuzul sexual și violul. 

Pornind de la un caz real – cel al unui profesor al Universității Al. Ioan Cuza din Iași care a fost filmat în timp ce îi solicita servicii sexuale unei studente, pentru a-i promova examenul – MO este o explorare tacticoasă și dureroasă a dinamicilor psihologice și ierarhice care creează contexte propice pentru abuz, un film pe atât de greu de privit, uneori, pe atât de necesar drept catalizator al unei discuții mult prea puțin purtate în societatea românească. Atât în film cât și în discuția noastră, Dana și Radu (care, de multe ori, face un pas în spate, conștient de nevoia de a da spațiu unei femei să discute aceste teme) s-au concentrat pe a discuta mai puțin despre film în sine, cât despre problemele de fond și despre reacțiile spectatorilor, încercând să demonteze o varietate de stereotipuri despre agresiunea sexuală și atitudinea socială din jurul acestuia.  

 

Aș începe prin a vă ruga să-mi spuneți câte ceva despre scenariu. Din câte înțeleg, o primă variantă a fost gata în 2014, așadar, deși are puncte comune tematicii mișcării #MeToo, totuși acesta a predatat mișcarea. Dat fiind faptul că povestea care a inspirat scenariul este puțin diferită, cum a fost aceasta adaptată înspre forma finală, care apare în film? A existat și o altă formă de documentare și care a fost aceasta?

RD: Inițial am pornit de la acea știre, însă în final am preluat o singură replică a profesorului din cazul respectiv – „Chiar nu știi pentru ce ai venit?”. Replica asta m-a atras, însă abia ulterior am realizat de ce: implică un fel de învinovățire a victimei. E o frază care face victima să creadă că a dat „semnale greșite”, așadar ajunge să creadă că și ea este vinovată, că abuzatorul este îndreptățit să devină agresiv.

Mi-am dat seama de acest lucru când am văzut un studiu realizat la nivel european, în care cetățenii erau întrebați dacă violul poate fi justificat în anumite circumstanțe. De exemplu, dacă victima bea alcool, dacă merge acasă la agresor de bunăvoie, dacă s-a îmbrăcat „provocator” etc. În acel studiu, noi, România, eram pe primul loc cu 55%, față de media Europei, care era undeva sub 30%. Atunci am realizat că această replică referitoare la învinovățirea victimei se leagă de acest studiu din 2016, din care aflăm că peste jumătate din populația țării crede că ești vinovată, și atunci ce se petrece e justificat.

DR: Adică, conform acestui argument, îți porți și tu partea ta de vină și, astfel, poți să găsești o scuză violatorului sau agresorului. De aici vine și un soi de frustrare, de revoltă din care s-a născut nevoia de a discuta acest subiect. Cumva, amândoi am simțit – și cu atât mai mult acum, după ce am avut multe discuții la Q&A-uri – că una e când vezi o știre pe net, precum știrea respectivă, alta e când vezi un film. Cred că ne-am și obișnuit să vedem la televizor toate ororile, iar asta ne face să ne detașăm de problemă. Așa că nu ajungi să empatizezi în mod real sau să te pui în situație.

Iar filmul îți oferă ocazia asta – îți dă timp, îți dă toate detaliile, toată povestea, ocazia de a vedea cum evoluează o astfel de întâlnire și care este mecanica ei, să vezi cât de ușor se poate pierde controlul și poateajungi să judeci mai puțin.

Am încercat, de fapt, să spargem toate stereotipurile prin care sunt privite aceste situații. De exemplu, am vrut să demontăm portretul profesorului-agresor, care este doar un tip sever și autoritar de care trebuie să te ferești. Deși ceea ce se vede în filmarea respectivă este, într-adevăr, un tip agresiv și atât, noi l-am „îmbogățit” pe profesor, făcându-l să fie un tip șarmant, cult, care se folosește de toate aceste resurse pentru a domina și seduce. Iar tipa, Mo, nu e genul de fată care ar răspunde la o invitație de genul „hai la mine acasă ca să te trec examenul”, dar care ar răspunde cu un „du-te bă de-aici!”. E o tipă rebelă, cu atitudine, care are răspunsurile la ea. 

RD: Povestea se întâmpla totuși într-un mediu universitar, așa că a trebuit să facem niște cercetări în acest sens, apropo de documentare. Fiindcă profesorul le prinde pe cele două fete copiind, am investigat prin facultăți care sunt diversele modalități prin care studenții copiază. De-asta am și ales să îl fac pe șeful de promoție să copieze.

Și personajul lui are un moment în care „își încearcă norocul” și le solicită fetelor servicii sexuale.

RD: M-a întrebat cineva dacă el este viitorul profesor Ursu. El are toate datele să ajungă asistent, apoi profesor și să aibă acest traseu. Poate că peste 30 de ani ar avea alte experiențe, totuși, nu se știe.

DR: Chiar dacă acum e inofensiv. El aruncă un soi de flirt. Ne-am jucat de multe ori cu limitele – și în viața reală foarte mulți bărbați care au văzut filmul ne-au povestit după proiecții că s-au identificat pe alocuri cu personajele masculine. Tocmai pentru că de multe ori nu își dau seama că ceea ce pentru ei era doar un flirt, un avans, era de fapt un abuz.

MO e un personaj intempestuos, impulsiv și întrucâtva hedonist. Cum ați construit personajul ei și de unde vine deruta ei existențială?

RD: MO este foarte pierdută –îmi amintește de mine, la finalul anilor optzeci, când eram la facultate, la electronică. Nu știam ce căutam acolo, aveam nevoie de cineva care să-mi dea un sfat bun. Un fost coleg de facultate și-a amintit de o replică de-a mea (pe care eu nu o rețin) dintr-o dimineață. Eram îmbrăcat într-un poncho peruan și nu scriam nimic la curs. M-am întors spre el și-am zis „Ce caut eu aici?” – o replică pe care n-am pus-o în film c-ar fi părut pusă cu mâna, dar care m-a ghidat. Însă eu am avut norocul să-mi găsesc singur drumul, prin Teatrul „Podul”, dar poate că nu toată lumea are acest noroc. Este nevoie uneori de cineva care să te îndrume, precum un profesor, care ar putea să-ți fie un mentor – însă aici este la polul opus: te manipulează și apoi te agresează.

DR: Profită exact de această vulnerabilitate pe care o ai la acea vârstă. Cred că toți am trecut prin asta la facultate, mai ales în primii ani: când ești încă un copil și nu știi ce adult ai vrea să fii.

Mo este în mijlocul acestei căutări. Ea caută o experiență care să o facă să simtă că trăiește, un răspuns pentru anumite întrebări. Precum: „Cine sunt? Ce vreau? Ce îmi poate oferi viața?”

Iar Ursu simte asta și profită de ea. Am construit în personajul ei o latură punk, care nu vine doar dinspre muzică: este reală, intrinsecă, și se exprimă cumva agresiv, masculin. Multe lucruri vin și dinspre relația ei cu tatăl ei – pe care ea îl pierde la 14 ani. Șocul acesta i se reactivează atunci când se rupe de familie și își începe viața de adult și își dă seama că e singură. Nici relația ei cu mama nu-i ideală, ele nu comunică într-un mod real. Așa că Mo e un personaj care simte că trebuie să se apere, creându-și măști agresive.

RD: În construcția personajului ei, cel mai important mi se pare că, în ciuda acestor bariere și protecții, e de fapt foarte vulnerabilă. Când ajunge în dormitor, vezi că își pierde complet orice putere – se roagă, devine un copil. 

DR: Eu cred că asta se petrece mai devreme – când are acel duet cu profesorul și vezi că îl ascultă cu toată credința. Adulții cinici cataloghează asta drept naivitate, dar de fapt e ceva ce eu regret că am pierdut – anume, speranța că poți trăi anumite vise.  Mo se află în acea etapă și se deschide, îl crede deplin pe profesor când el îi spune că poate face orice și are parte de întâlnirea aia. Dar profesorul își dă masca jos în secvența următoare.

RD: Acolo se dărâmă totul. Nu mai rămâne nimic din masca lui.

Îmi imaginez că scena violului a fost dificilă, mai ales fiind și un cadru-secvență. Cum ați lucrat cu aceasta?

DR: Filmările au avut loc în ordine cronologică, în apartament – iar asta ne-a ajutat pe toți. Am repetat o lună la nivel de text. Dar nu am lucrat la decupaj, ci am lăsat spațiul să ne determine mișcările într-un mod organic. Legat de scena respectivă, știam ce trebuie filmat, dar trebuia să lucrăm la formă. Eram conștientă de faptul că, la nivel emoțional, va fi o scenă foarte dificilă. Am tras șase duble, aveam încredere în Radu, atât eu cât și Răzvan [Vasilescu], dar și unul în celălalt. M-am simțit confortabil cu el, iar asta a fost foarte important, a ajutat. Nu aveam neapărat experiență în privința scenelor care implică nuditatea. Dar mi-am văzut corpul ca pe un instrument în acele momente și am evitat să fiu pudică.

Aici intervine și faptul că mulți își proiectează o imagine a violului ca fiind agresiv. Dar, în peste 60% din cazuri, conform anumitor psihologi, nu sunt violente. Iar din acest motiv este foarte greu pentru victimă să dovedească că a fost vorba de un viol, nu doar altora, dar și sieși, uneori. 

RD: Am avut un gând parazitar la un moment dat, legat de această scenă: mă întrebam dacă ar fi posibil să o tai din film. Iar dacă asta ar fi fost posibil, înseamnă că am fi făcut totul degeaba. Dar răspunsul a fost nu, evident – chiar nu poate lipsi, sub nicio formă. Înainte de premiera din Sarajevo, fusesem invitați la un festival din China. Dar ne-au spus că scena respectivă va trebui tăiată, sau cenzurată cu un blur sau o mască, ceea ce era funny –

DR: Ne imaginam cum ar fi fost să pună un emoticon peste… (râde)

RD: – dar am zis că nu se poate. Ne-ar fi plăcut să fim acolo, evident, era și vorba de un festival de categoria A. Dar filmul nu avea sens fără scena aia, nu mai poți înțelege despre ce e vorba.

Foto: Marius Maldaianu / Styling: Ruxandra Marin

Legat de relația dintre MO și Vera, mi se pare că filmul aduce în discuție și noțiunea solidarității feminine. Asta, cât și rețelele de sprijin pe care femeile și le construiesc în absența altor structuri. 

DR: Depinde pe cine întrebi – unii spectatori au spus că există tocmai o lipsă de solidaritate: vezi cazul femeii care stă la masă cu profesorul la începutul serii, care pleacă fără să le avertizeze pe fete, și le lasă cu un soi de „descurcă-te”. Alții o acuză pe Vera de faptul că nu a reacționat la timp. Însă eu cred că între ele există o prietenie puternică. E o relație specifică vârstei, iar ea rămâne cu Mo până la final. 

RD: Și îl oprește fizic pe profesor, ținându-l. Că, altfel, el nu s-ar fi oprit niciodată.

DR: Desigur! Dar unii oameni, din confortul scaunelor de cinema, zic că „oh, dar eu aș fi intrat mai repede, i-aș fi dat cu ceva în cap!”. Băi, nu e un film cu supereroi!

RD: E ca la fotbal, când lumea se uită din fotoliu și crede că „mamă, sigur aș fi dat gol, cum de a tras ăsta pe lâng poartă?” Dar când ești acolo, în situația respectivă…. 

DR: Iar la final Vera are un alt gest frumos, pe care multe femei l-au remarcat: se duce după MO, o îmbrățișează și nu îi spune nimic, nu o ceartă. De multe ori și noi rănim cu cele mai bune intenții, învinovățim. Dintre femeile care veneau la noi după proiecție să ne vorbească despre propriile experiențe abuzive, multe ne mărturiseau că nu le-au spus părinților lor fiindcă le era teamă că le-ar fi pus întrebări de genul: „dar tu ce căutai acolo?”. În acele momente, nu ai nevoie de o altă persoană care să te învinovățească pentru ce s-a întâmplat.

Apropo de Răzvan Vasilescu, cum ați lucrat împreună? Aveți o chimie foarte bună pe ecran.

DR: Mi-a post profesor în facultate.

El nu știa cine sunt fiindcă nu are televizor și nu e interesat de zona asta de seriale. Iar pentru mine a fost o bucurie. Era singurul om din facultate care mă privea de la zero.

Pentru mine întâlnirea cu el a fost cea mai valoroasă din anii facultății. Iar el a rămas cu mine în minte după ce am absolvit. Când Radu i-a propus să joace alături de mine, s-a bucurat mult. Nu a fost deloc dificil, din contra, m-a susținut foarte mult pe platou, m-a ajutat cu sfaturi. Pentru mine, a fost o plasă de siguranță. E un actor cu multă experiență și este extrem de talentat,ceea ce  ăi oferă o anumită relaxare. „O să fie bine, să nu-ți pese!” A crezut în noi și ne-a ajutat foarte mult, să facem un film onest, curat. Și îi place foarte mult ce a ieșit.

RD: Iar pe platou zicea, „Să nu îți imaginezi că faci un film nemaipomenit – faci un film decent.” (râde) „Atâta vreme cât nu ne facem de râs, facem un film okay.”

În final, ce fel de reacții au existat la adresa filmului, mai ales din partea spectatorilor?

DR: E o discuție foarte amplă și complicată. Noi am lucrat cu instinctul, cu lucruri care existau în noi, dar care nu erau neapărat definite. Conceptele au apărut după ce s-a încheiat filmarea în 2017, când s-a declanșat mișcarea #MeToo. Atunci au apărut replici și în România, inclusiv unele legate de mediul universitar. Iar atunci ne-am dat seama că opa, uite cât de multă lume vrea să vorbească despre asta! Până la premiera filmului, am trăit și dezamăgirea că valul #MeToo nu a avut un impact real în societatea românească, din păcate. S-a consumat destul de repede și a fost doar în bula noastră. Abia odată cu lansarea filmului am realizat cât de mare este problema. Ni s-a întâmplat după fiecare proiecție să vină la noi cel puțin o femeie care să ne spună că a trăit ceva similar. 

RD: Iar unele au avut curajul să spună asta în sală.

DR: Au luat microfonul și au spus asta! Iar unele nu vorbiseră niciodată despre asta! Și spuneau că filmul le-a activat nevoia asta. În acest context, pare un film tezist, care profită de un moment anume în societate să discute despre aceste teme. Dar noi am pornit acest demers cu mult înainte, dintr-o nevoie aproape personală. Anume, cea de a înțelege subiectul acesta, de a-i vedea nuanțele, de a evita prejudecățile. Vizavi de consimțământ și de scena violului, părerile sunt extrem de împărțite. Pentru mine, e evident că este un viol, dar pentru alt spectator, este evident că nu este un viol. Este șocant! Inclusiv femei cu studii superioare care îmi spuneau că nu este un viol, fiindcă Mo ar spune „nu” prea târziu. 

De asta am lăsat scena respectivă să curgă cap-coadă: deși pentru noi nu înseamnă nu, există anumite preconcepții. Că de la un punct încolo bărbatului i se cuvine, sau că femeia nu mai are dreptul să refuze. De asta are Mo o replică în care își cere iertare. Pentru că a fost crescută astfel încât să creadă că nu ar trebui să meargă acasă la un bărbat fiindcă, „la ce te aștepți?”. Iar Mo dă toate semnalele că nu își oferă consimțământul.

Însă filmul nu oferă verdicte sau soluții, ci lansează o invitație la dialog.

De asta ne-au bucurat absolut toate întrebările de la Q&A, chiar și cele care acuzau personajele feminine. Ulterior ni s-a spus că au fost spectatori care au continuat discuțiile și acasă, s-au certat. Au fost în săli inclusiv mame care au venit cu fiicele lor să vadă filmul. Cred că ne-a fost prea mult timp rușine de anumite subiecte și tocmai de asta suntem aici. Ne-a fost rușine atâta timp să discutăm despre sex încât am ajuns în situația asta.

Foto: Marius Maldaianu / Styling: Ruxandra Marin
Flavia Dima Flavia Dima
Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la Filmul de Piatra, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame realizează interviurile bi-lunare de joi, în tandem cu Laura Mușat. Festival internațional preferat: Viennale.

Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de