Dintr-un vis de spital și un nume moștenit – Alexandra – s-a născut Maia – portret cu mâini, un film-țesătură, construit din fragmente de memorie, imagini de arhivă, simboluri și imagini „musafire”. Alexandra Gulea își caută bunica aromâncă într-o lume pe cale să dispară și o regăsește într-un colaj poetic, în patru trupuri și o rochie grea de catifea, purtată prin cadre ca o fantomă. Eseul său cinematografic, prezentat anul trecut în premieră mondială la Festivalul de la Rotterdam, e mai mult decât o reconstituire: e un gest de iubire târzie și o coborâre în rădăcini. Printr-un dialog scris, am vorbit cu regizoarea despre această construcție profund personală, despre voce și identitate, despre cum se poate filma ceva atât de fragil cum e o amintire.

*

La proiecția specială a filmului de la BIEFF, anul trecut, spuneai că Maia-portret cu mâini este probabil cel mai complex film la care ai lucrat până acum, dar și cel cu care ești cea mai împăcată. Filmul este caracterizat adesea ca un eseu cinematografic, care îmbină fragmente de arhivă, performance-uri și imagini poetice. Ce a declanșat nevoia de a spune această poveste despre bunica ta, Maia? A fost o nevoie personală, artistică, identitară?

Necesitatea de a spune povestea Maiei, bunica mea paternă aromâncă, a pornit de la un vis. S-a întâmplat într-un moment de cumpănă pe care îl evoc și în film: internată în spital, îmi apare Maia în vis. Este o întâlnire nocturnă atât de puternică în care, cu gestica ei hotărâtă, îmi trage un perdaf legat de lipsa mea de curaj și determinare în a învinge răul care mă bântuie. La trezire am sentimentul puternic al prezenței ei și am sentimentul că trebuie să o urmez, să o întâlnesc, să o aflu, pentru că vrea să îmi dea o lecție la maturitate. Încep să cercetez, ce a fost cu Maia? Știam despre pierderea copiilor și salvatorul „aruncat în stradă”, dar nu știam exact câți au fost, cât de mici au murit. Îmi răsunau în urechi nume de familii aromâne din taifa noastră (familia lărgită), locuri: Ioanina, Sărună, Gramatikuva, Vudena, Patcina, Papadia, Salaman, Bazargic, despre care bunicii vorbeau adesea. Totul era însă flu și rămânea la nivel de imaginație. Așa urma să realizez faptul că nu am cunoscut-o în profunzime pe Maia, iar numele nostru comun, Alexandra Gulea, devenea o moștenire ce trebuia interogată. Pe lângă legătura mea cu dialectul copilăriei în care mă exprim în voice-over, acestea ar fi rațiunile personale și identitare care m-au animat. Mai era vorba și de o cercetare a unei comunități veșnic amenințate cu dispariția despre care simțeam necesitatea de a da seamă.

Printr-un fel simplu de raportare la viață, prin raportul la animalele lor, la oi, și la natură, aveam impresia că poartă cu ei toată istoria lor. Precum numește Irina Nicolau: „viața pe cal”. Pe spatele unui cal încăpea toată existența lor pe când plecau dintr-un loc în altul. (…) „Aromânii sunt toți veri”, a concluzionat mama mea la prima întâlnire cu comunitatea. Destinele, deși individuale, devin simptomatice într-o oarecare măsură.

Filmul suprapune istoria personală a Maiei peste traumele unei comunități întregi – cea aromână. Cum ai reușit să construiești și să păstrezi echilibrul între intimitatea portretului și amplitudinea contextului istoric?

De fapt, am plecat la drum cu dorința și convingerea că poate fi spusă și povestea unui om mic (les petites gens), banal, anonim – ceva ce mă preocupă în general în lucrul meu. Printr-un fel simplu de raportare la viață, prin raportul la animalele lor, la oi, și la natură, aveam impresia că poartă cu ei toată istoria lor. Precum numește Irina Nicolau: „viața pe cal”. Pe spatele unui cal încăpea toată existența lor pe când plecau dintr-un loc în altul. Pierderile și izgonirile sunt ale tuturor. Povestirile pe care le-am auzit de la ei aveau un caracter mitologic. Am crezut o vreme că voi folosi texte din Ovidiu și am desenat pentru film seria Procne și Filomena cu povestea țesută și cu limba tăiată. Ca multe alte lucruri asta n-a încăput în film. Era o densitate de oameni polifonici care își cântau viața, pre a lor și pe a celor dispăruți. Macedonenii sunt puțini, și de aceea foarte legați. Uitându-mă la ai mei, îi vedeam și pe cei din familia din ce în ce mai lărgită. „Aromânii sunt toți veri”, a concluzionat mama mea la prima întâlnire cu comunitatea. Destinele, deși individuale, devin simptomatice într-o oarecare măsură. Și apoi, dragostea pentru Toma Caragiu le aparține tuturor. Echilibrul s-a impus într-un fel natural și prin faptul că arhivele erau legate de secvențe din film. Cum ar fi nunta, spânzurătoarea, calea (nomadismul). A fost o bucurie și o revelație enormă descoperirea acestei arhive de către Frédéric Fichefet, care este un monteur belgian extraordinar, care înțelege româna și învăța prin film și aromâna.

Ai folosit un spectru larg de forme artistice – de la dans și performance până la instalație și fotografie în reconstituirea vizuală a călătoriei Maiei prin secolul XX. Mărturiseam, după vizionarea filmului, cât de multe poți transmite cu o rochie pe ecran. Care a fost criteriul de selecție pentru aceste mijloace, inclusiv scenografice, și cum s-au articulat ele în construcția poveștii? E ceva anume din formarea ta în artele vizuale care simți că te-a inspirat?

În momentul în care am decis să construiesc o istorie personală, mi-a fost clar că nu o pot vizualiza decât prin mijloace foarte personale. Formația mea de artist vizual mă urmărește și când fac film (eseu) cel mai la îndemână îmi sunt mijloace cu care operez cu plăcere. Am hotărât să îmi fac plăcere cu reconstruirea acestui personaj, al bunicii mele, care nu mai este, care trebuia reinventat. Deja m-a acompaniat moartea, care a urmărit-o pe ea (tatăl, copii, cumnata, soțul) și însăși absența Maiei, era deci necesar să o abordez jucăuș pentru a face aceste suferințe digerabile.

Mă bucur că evoci rochia care traversează filmul și care împarte publicul în două, cei care se lasă duși de mână de o fantomă și cei care găsesc în această prezență-absență un mijloc prea „arhaic”. Am cărat rochia ei prin cadru tremurând sub greutatea catifelei. Din pasiunea mea pentru forme vizuale, pentru proto-animație și din necesitatea de a lucra cu materia, din colaborările cu Nicu Ilfoveanu, cu Vava Ștefănescu, cu Vlaicu Golcea am hrănit ludic și obsesional acest construct. Cu George Chiper-Lillemark am avut o comunicare mai apropiată de forme mai clasice, , de căutare a unor compoziții care să dea tonul filmului. George și Frédéric m-au ajutat să structurez acest puzzle de unghiuri din care am reconstruit lumea bunicilor.

Maia e interpretată de patru protagoniste diferite, fiecare întruchipând o etapă sau un aspect al existenței sale – marcată de traume: exil, închisoare, pierderea copiilor. Cum ai lucrat cu aceste interprete pentru a menține o coerență afectivă și simbolică?

În primul rând, când căutam protagonistele, mă gândeam la fizicul Maiei, dar și al meu. M-am recunoscut în Maria, care avea 10 ani și o melancolie care m-a cucerit. O consider ca pe o actriță rusoaică ca spirit. Pe Vava o ador ca coregrafă, ca om și ca artistă, și se pare că are o străbunică aromâncă – lucru pe care l-am descoperit pe finalul colaborării – dar privirea ei pătrunzătoare, dramatismul și profunzimea ei, pomeții, m-au inspirat enorm. Pe Miki Dobrin (se pare că am ales în ordinea vârstelor personajelor) o întâlneam undeva într-un loc unde mă ducea și Vava, într-un joc conținut. De altfel sunt spectatori care le confundă pe Miki și pe Vava crezând că e aceeași actriță. Dar când a îmbrăcat costumul și a studiat gestica personajului, am văzut-o efectiv pe Maia. Tulburător… Am chinuit-o chiar cu texte întregi în dialect pe care nu le-am mai folosit. Am decis să fac eu vocile Maiei și Alexandrei.

Am cărat rochia ei prin cadru tremurând sub greutatea catifelei.

Am găsit foarte emoționantă prezența și dialogul cu tatăl tău în film, regizorul Stere Gulea, inclusiv despre abordarea diferită a fiecăruia asupra filmului. Pasiunea dânsului pentru dramaturgie versus „în mine se țese o carpetă cu imagini musafire” (citez aproximativ). A fost filmul și o formă de dialog artistic între voi?

Dintotdeauna am avut cu tatăl meu un dialog pe marginea filmelor și a cineaștilor pe care fiecare îi admirăm. Avem și o încredere în confruntare și o prietenie cinefilă. Eu citesc scenariile lui și ne așezăm împreună la montaj într-un climat de încredere și mă exprim critic, iar el – e adevărat că cu acest film a rezonat târziu, find vorba despre mama lui și o abordare neortodoxă. Îmi spunea însă ce funcționa pentru el și bănuia că va fi un film mult mai scurt, care nu poate ține atenția prin lipsa unei construcții dramaturgice mai clasice. Dar, prin film, a aflat și el lucruri despre mama lui și a avut curiozitatea să meargă și el în nordul Greciei de unde vin părinții lui.

Fiind un film dens în resurse, sunt curioasă cum ai lucrat la povestea narată – a fost încă din scenariu, ulterior procesului de montaj sau imaginile te-au inspirat pe parcurs și ai adaptat textul?

Cel mai dificil mi-a fost să scriu și să rostesc voice over-ul. Știam că trebuie să îmi scot mațele pe masă, iar mie nu îmi este deloc în fire să lucrez cu mijloace directe, spuse. A fost un calvar în care m-au ajutat orele de dicție luate gratuit de la generoasa Viorica Vătămanu. Și Frédéric Fichefet m-a somat să mă exprim și îi mulțumesc. Chiar dacă am rămas până pe final puțin abscons-criptică.

Ce ai descoperit nou despre tine revizitând atâtea amintiri, imagini de arhivă?

Am descoperit că îmi pot face plăcere lucrând, înainte evoluând doar în chin. Și că îmi pot asuma viziunile chiar dacă unele nu sunt evident de receptat.

Crezi că există o formă de reparație simbolică în aducerea acestei istorii marginale – cea aromână – în centrul discursului artistic? A fost filmul și o formă de recuperare personală, dar și colectivă?

Comunitatea aromână, cei care l-au văzut, s-au regăsit profund în film. Ei îmi spun că este și maia lor acolo și istoria tragică pe alocuri a micului nostru popor. Sunt încântați că va rămâne ceva după noi, o mărturie prin pelicula asta. Eu, deși am avut toate semnele că Maia nu și-ar fi dorit să fie expusă public, după 10 ani de luptă a facerii, am sentimentul că i-am făcut dreptate și că era necesar să înțeleg ce port din ea în „destinul” meu.

Filmul Maia – portret cu mâini rulează în cinematografe din 16 mai.

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.