Cineastul Richard Linklater povestește, în Nouvelle Vague, turnajul debutului legendar al lui Godard din 1960, À bout de souffle. O pildă despre libertatea nemuritoare din cinema, trecută prin sosul de maioneză și ketchup al festivalurilor actuale.

Momentul în care impetuoșii tineri critici de film de la Cahiers du cinéma trec în spatele camerei – Chabrol debutează în 1958 cu Le beau Serge, Truffaut un an mai târziu, cu Les 400 coups – a servit din capul locului ca materie mitologică. À la longue, el s-a transformat în slogan de momit studenții la facultățile de profil, de propovăduit frumusețea revoltei, de scos limba la industrie. Adevărul intens al acelei generații eroice care a schimbat datele problemei a fost recuperat și transformat în reclamă la „magia cinematografului”.

Revenind la punctul de origine, Nouvelle Vague nu demitizează nimic; dimpotrivă, adoptă cu bucurie această publicitate formidabilă pentru cinefilie. Experiență stranie de a descoperi astăzi un film al cărui scop principal pare acela de a flata oamenii care adoră filmele. Din gura actorilor săi curg, într-un șuvoi de neoprit, nume precum Howard Hawks, Nicholas Ray, Roberto Rossellini, cel din urmă fiind chiar întrupat într-o secvență de tip „predare de ștafetă”. În audiență, suntem informați prin cadre „cu legendă”, participă toată crema cinefiliei branșate din Parisul epocii. Nu credeam că voi prinde ziua în care un André S. Labarthe sau un Michel Mourlet – figuri în numele cărora o mână de halucinați din generațiile ulterioare au purtat extraordinare bătălii fără finalitate – vor fi gratulați fie și fugitiv printr-un tratament de star, totul într-un film inclus în competiția oficială de la Cannes. Deliberat sau nu, acest omagiu demonstrativ – Linklater și-a făcut temele – e dovada cea mai sigură că ne-am îndepărtat suficient de tare de acea lume pentru ca ea să devină de-a dreptul consensuală.

E bine să înțelegem că, dincolo de virtuțile sale educative, cinefilia înseamnă și să răsfeți copilul din tine mai mult decât e cazul. Nouvelle Vague întreține această fantasmă printr-o lucrătură documentată, dar inofensivă. În film, femeile lipsesc din jurul lui Godard – oare interacțiunea directă cu ele ar fi dezvăluit o latură a sa mai puțin marketabilă? –, iar totul e scăldat într-o familiară lumină de boys’ club (conștient de lipsa flagrantă de paritate a grupului, scenariul îi conferă greutate Suzannei Schiffman, un personaj altminteri marginal al epopeii). În plus, filmul vântură panseuri despre cinema cu o candoare remarcabilă. În lumea reconstituită, a protesta împotriva scenariului încorsetat, a te confrunta (la o adică fizic, în luptă corp la corp) cu producătorul, a o arde superior cu referințe mai mult sau mai puțin criptice sunt indiciile unei atitudini radicale. În lumea de azi – cea în care apare acest fals making-of la À bout de souffle –, ele sunt simple clișee al căror miez de adevăr se pierde într-o formă moale de redundanță. Cineva îmi spunea cum, astăzi, toată lumea protestează împotriva „sistemului” cinemaului – atât de la modă a devenit rebeliunea declarativă, încât până și Jacques Audiard o predică, el care este sistemul. În șaizeci și ceva de ani, dandismul real al lui Godard s-a contaminat de o formă de cinism care împiedică dandismul din film să fie altceva decât autocomplezență. Cum să distingi revolta onestă de cea care doar pozează?

Sigur, s-ar putea răspunde că, insistând asupra aerelor de puștan agasant ale lui Godard, filmul le demască, așa cum și Le Redoutable (2017), acel titlu inept al lui Michel Hazanavicius despre „politizarea” cineastului, îl înfățișa ca pe un bufon exaltat (diferența notabilă e că Linklater nu încearcă în niciun moment să se dea mai inteligent decât Godard; gestul său e umil, nu fudul). Poate că în astfel de momente Nouvelle Vague virează dinspre hagiografie spre tușă caricaturală, dar nimeni nu mă poate convinge că, limitându-se la această poleială factuală de biopic – ca să nu zic trivia neinteresantă, colportată de oameni care de altfel nu s-au ridicat vreodată la nivelul de complexitate al lui JLG –, el nu ratează pur și simplu esența intelectuală a personajului. În schimb, abia de zgândăre scoarța comportamentală a acestui artist clivant, care încă din anii ‘60 era perceput drept chintesențial pentru a înțelege societatea din jur. Luându-și în serios sarcina imersivă, filmul livrează sosie după sosie – trio-ul Godard-Seberg-Belmondo, interpretat de Guillaume Marbeck-Zoey Deutch-Aubry Dullin, e pur și simplu hipnotizant –, într-o imitație maniacală (și cu atât mai inutilă) a originalului. 

Când am văzut Leto (2018), filmul lui Kirill Serebrennikov despre underground-ul muzical al URSS-ului muribund, m-am trezit subjugat de privirea sa decomplexat-melancolică. Ulterior, tot citind despre protagoniștii vizați, am înțeles că filmul era o romantizare uneori nerușinată a acelui mediu – dar asta nu m-a oprit să-l iubesc în continuare. Însă privind acum Nouvelle Vague, alt film în imagini alb-negru despre niște eroi-care-nu-sunt-neapărat-eroi, m-au asaltat dubiile retrospective.

De fapt, încercând să se muleze pe look-ul șaizecist – și reușindu-i, trebuie spus, cu prisosință –, filmul își dezvăluie ideea mărginită, care se bazează pe o acumulare a efectelor de recunoaștere imediată. Din ocheadă în ocheadă, proiectul – o mostră respectabilă de fandom – consfințește impasul nostalgic al stării prezente în care se găsește cinemaul de autor, redus la a reface din inerție gesturile strămoșești ale maeștrilor. Dar paradoxul e notabil: vorbind, în interiorul unui film excesiv de corect și făcut după regulile de bună-cuviință ale biopic-ului isteț, despre voluptatea turnajului neplanificat condus de un tip cool care lucrează exclusiv după feeling, Nouvelle Vague capitulează nu doar în fața modei retro, ci și în fața comodificării mai generale a artei. De parcă nimic, astăzi, nu ar mai putea regăsi ceva din urgența autentică a practicii descrise, promisiunea trecută a artei revine sub formă reciclată și abstractizată, scoasă din contextul care a făcut-o posibilă.

Revoluția e cu atât mai seducătoare cu cât știm că, cel puțin pentru moment, ea nu mai poate avea loc. Sunt deja la al patrulea film – din tot atâtea văzute – la Cannes care se dovedește un film istoric. Parcă-mi vine să citesc în faptul ăsta mai mult decât o coincidență, mai ales când el e acompaniat, ca aici, de o negație a prezentului. Putem, evident, să considerăm Nouvelle Vague ca o critică a industriei de film actuale, care probabil l-ar concedia pe cineastul din film – acel Godard care filmează la mișto și anunță wrap-ul după doar două ore de muncă, din lipsă de inspirație – încă din a treia zi. Dar am fi mai convingători dacă am face-o printr-un film care adoptă el însuși axiomele alternative invocate, nu doar le ilustrează docil, de la distanță sigură.

Altminteri, mesajul filmului rămâne în egală măsură generic și auto-celebrator: cinemaul e o lume minunată! Pe când cineva care să facă un film despre Godard-ul de pe urmă, acel uncheș hâtru care a trăit în exil interior în țara cinemaului, perfect neînțeles de „profesioniștii profesiei”, cei atașați de ticurile și privilegiile oferite de sistem? Dar despre turnajele sale optzeciste, ce-i drept mai puțin „good vibes” decât energia de novice din À bout de souffle? Poate că n-am descoperi în ele o confirmare a industriei, ci singurătatea unui artizan care a schimbat totul. Dar, pe de altă parte, asta nu e neapărat sexy…

Nouvelle Vague a avut premiera mondială în Competiția Oficială a Festivalul de la Cannes 2025.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.