O Agente Secreto – Oamenii de dinainte de Google

O Agente Secreto – Oamenii de dinainte de Google | Cannes 2025

20 mai, 2025

În Brazilia șaptezecistă, o țară aflată sub dictatură militară, un profesor încearcă să își spele numele și să o ia din nou de la zero. O Agente Secreto, proiectul spectaculos al lui Kleber Mendonça Filho, se cufundă în acest peisaj social dement, la mijloc de drum între Saturnalii neîntrerupte și teroare ubicuă, pentru a livra un nou cocktail de emoții nostalgic-cinefile.

O Agente Secreto e un regal pentru lumea care tot așteaptă să vadă un film suficient de inteligent încât să nu fie pastișă facilă, suficient de hedonist încât să nu își refuze plăcerea poveștii, suficient de scump încât, ca film istoric, să nu facă rabat de la luxurianța artefactelor. Cu alte cuvinte, e o ideală cale de mijloc: împăciuitoare, generoasă, „totală”. Dacă există cineva, azi, capabil să facă un asemenea film, acela e Kleber Mendonça Filho. De la primele scurtmetraje, urmate glorios de acele lungmetraje timpurii numite O Som ao Redor (2012) și Aquarius (2016), omul s-a afirmat ca un mare artizan cinefil. Serge Daney spunea undeva că „a sosi in extremis, aproape prea târziu, prefăcându-te că speri că festinul încă mai ține, e probabil esența a ceea ce numim cinefilie.”

Fix ăsta e Kleber: un regizor care a cunoscut cinemaul în toată gloria lui (a început ca critic de film) și, chiar știind că el nu mai există – cel puțin, nu în forma aceea – continuă să îl practice în pierdere, de dragul sforțării unui ultim trip sublim. Procesul e artificial și oarecum regresiv, dar, văzându-i talentul, putem înțelege. Are de partea sa imensa abilitate de a lucra cu materia și cu gramatica filmului, precum și o cultură suficient de vastă pentru a nu cădea în paseisme sau forme epigonice. Mai puțin formalist sau experimental decât Miguel Gomes, celălalt lusofon născut sub zodia sfârșitului cinemaului, se arată totodată mai puțin sceptic în virtuțile clasice ale poveștii – de unde și impresia că O Agente Secreto e, simultan, un masterclass despre o artă de vârf și o sirenă emoționantă din partea unui meșteșug care se stinge. E un fel de exercițiu perfect – perfect în rotunjimea poveștii, ba chiar și în ceea ce ne ascunde chiar înainte de a încheia cu o înfloritură oportună – realizat de această Nadia Comăneci a regiei (pentru a cita un afiș zărit în film) care e Kleber.

Wagner Moura în *O Agente Secreto*. Foto: CinemaScopio MK Production One Two Films Lemming

În titlul său precedent, Retratos Fantasmas (2023), un documentar despre orașul și casa în care a crescut, autorul inventa – din forma deja fumată a documentarului cu arhive intime – o fabuloasă cosmogonie personală în care cinemaul funcționa pe post de Luceafăr. Ca un fel de Tarantino mai melancolic și mai blajin, ne purta poznaș prin galeria sa de vedete – staruri de epocă preumblate prin mari palate de cinema care zac azi în ruină, amintiri precise cu proiecționiști transpirând în cabină – în același timp în care derula filmul elegiac al unei societăți apuse. În slujba montajului său afectiv pusese o manie care i-a ghidat toată viața: încrederea statornică într-o formă de expresie hiper-democratică, astăzi revolută. Atunci am înțeles cum Kleber e omul ziarului, al peliculei, al cabinei telefonice – nu doar din fetișism, ci din convingere. „Oameni de dinainte de Google”: așa îi califică un personaj din rama contemporană a narațiunii pe protagoniștii șaptezeciști ai lui O Agente Secreto, de parcă cineastul, simultan, s-ar justifica în fața noastră pentru acest excurs prin trecut și le-ar recunoaște celor din urmă doza suplimentară de realitate față de acest aici-și-acum al nostru, cel cu laptopuri, smartphone-uri și alte dispozitive deloc cinegenice.

La fel ca Bacurau, ficțiunea sa din 2019 co-regizată cu Juliano Dornelles, și noul său film e un amestec în care politica trece obligatoriu prin filtrul îmblânzitor al ficțiunii, al genului încetățenit, al detaliilor de culoare locală. Cineastul își picură obsesiile într-un cadru formal convențional. Protagonistul Armando (Wagner Moura) se întoarce în Recife (locus-ul privilegiat al acestei filmografii), unde îl așteaptă amintirea multor apropiați dispăruți între timp și un prezent trăit în clandestinitate. După un timp, pista jamesbondiană sugerată de titlu se clarifică în jurul unui conflict cu un industriaș care a pus gând rău departamentului universitar condus de Armando; atât de rău, încât – fără a elucida toată îmbârligătura – îl vedem cum angajează doi asasini ca să îi vină de hac profului. Osatura acestui thriller la limita dintre deconstrucție și omagiu e ceva mai mult decât un pretext: cu privirea sa atentă la fibra documentară a orașului, O Agente Secreto e idiosincratic, dar flirtează cu o fascinație cât se poate de reală pentru violența opacă, „transcendentală” a contextului social.

Atunci am înțeles cum Kleber e omul ziarului, al peliculei, al cabinei telefonice – nu doar din fetișism, ci din convingere. „Oameni de dinainte de Google”: așa îi califică un personaj din rama contemporană a narațiunii pe protagoniștii șaptezeciști ai lui O Agente Secreto, de parcă cineastul, simultan, s-ar justifica în fața noastră pentru acest excurs prin trecut și le-ar recunoaște celor din urmă doza suplimentară de realitate față de acest aici-și-acum al nostru, cel cu laptopuri, smartphone-uri și alte dispozitive deloc cinegenice.

Pe de altă parte, desfășurat în timpul unui carnaval, filmul este el însuși un carnaval de Easter eggs pe care mizanscena le presară de-a lungul acțiunii cu o larghețe uimitoare. De la o pisică cu două capete la apariția lui Udo Kier în rolul unui evreu mutilat pe timpul războiului sau la o scurtă secvență de Z-movie în care un picior desprins de corp – totul numai carne vie și vânătă – terorizează pâlcuri de amorezi dintr-un parc, O Agente Secreto e pulsatil (ai zice că îi poți locui imaginile fremătătoare ca pe un fel de camere secrete) și al naibii de texturat – o surpriză continuă.

Lansat cu o secvență tensionată ca la carte (Armando, despre care nu știm nimic, dar bănuim deja multe, e controlat de o patrulă de polițiști corupți), filmul se sfârșește, după numeroase meandre, cu un climax viguros à la Brian De Palma, în care țintele și asasinii lor se pierd pe străduțe ticsite de oameni. Figuranți (genericul zice că au fost peste o mie), mașini vechi, decoruri atât de bine dibuite încât ademenesc ochiul fără a se autosemnaliza mai mult decât e cazul – toate participă la construcția acestei imagini de epocă în permanentă mișcare, conștientă de faptul că, dacă încremenește preț de o clipă, se deconspiră ca fabricată, pozeură, lipsită de har. Cadrele palpită de fețe obosite, unsuroase, de corpuri non-actoricești cu care camera nu e obișnuită, de mers șontâcăit, de burți răsfrânte peste curea și de guri știrbe; descoperă spații care par să degaje o căldură existențială, o eternă delabrare; face din stradă spectacol, și din orice acțiune o înlănțuire de micro-acțiuni paradoxale. Oricâți bani ar fi reușit să strângă – și pare că au fost câțiva –, filmul nu ar fi putut mima automat această bogăție sensibilă. El este fără îndoială rodul unui temperament care caută adevărul, nu verismul, și forța întregitoare a povestirii, nu poleiala estetizantă: cu lucrurile astea e greu de trișat.

*O Agente Secreto* (r. Kleber Mendonça Filho)

Când profesorul se întâlnește cu echipa însărcinată să îl protejeze într-o încăpere dintr-un cinema ponosit – tatăl său lucrează acolo ca proiecționist –, mizanscena întârzie doar un pic pe chipurile starurilor din imagini, dar racordul cu Retratos Fantasmas și cu viața lui Kleber e deja operant. Filmul, totuși, nu e doar suită de capricii arbitrare: însuflețește această referință strict autobiografică, pe care o transformă în indicator al unei epoci. Faptul că în acele zile descrise de film la cinema rula Jaws (1975), ceea ce declanșează în copilul profesorului un mare entuziasm, face ca sensibilitatea cinefilă a lui Kleber să deschidă un unghi doar al său către această falie temporală. Trecând totul prin propriul filtru, cineastul face o muncă de istoric: leagă peripețiile cu un fir roșu care conduce spre acea amintire reală, fierbinte, ce țâșnește în momentul pericolului, cum spunea undeva Walter Benjamin. Atât de intensă e, la răstimpuri, mizanscena brazilianului, încât la capătul epilogului, atunci când ne ne mutăm în prezent și camera filmează de la înălțime medie plecarea unei mașini, aș fi putut jura că „aripioara” pentru geolocalizare de pe plafonul ei, rămasă în prim-plan, e de fapt înotătoarea dorsală a unui rechin.

Am savurat jocul de păpușar neîntrecut afișat aici, așa cum am făcut-o cu fiecare film al brazilianului, care a deschis noi ipoteze – unele palpitante – despre încrengătura asta de imagini și sunete numită cinema. Dar, continuând o tendință pe care (mi-)am remarcat-o tot mai mult, n-am putut să ocolesc și un sentiment de zădărnicie și poate chiar plictis în fața acestei propuneri pline de bun-simț și rafinament, cu personaje incarnate și evenimente arborescente. Lumea recreată – un naturalism tensionat de indicii supranaturale – e fabuloasă de atâta ambiție, dar filmul nu-și poate masca la nesfârșit o anumită deconectare de tot ce e azi, acest „azi” acoperit de bani, de mecanisme greoaie de producție, de extra-bibilire a scenariului etc. Măiestria sa e pe cât de seducătoare, pe atât de anacronică: O Agente Secreto acționează cu siguranță ca o capsulă a timpului, însă nu doar în sensul manifest vizat de narațiune – ci și în acela al revelării unei vârste cinematografice de odinioară, pe care n-are niciun sens să o privim cu regret. Dar s-ar putea, știu bine, ca această ipoteză să spună mai multe despre fluctuațiile propriei mele sensibilități cinefile decât despre film.

O Agente Secreto a avut premiera mondială în Competiția Oficială de la Cannes 2025.