Între două filme în limba engleză – drama cu costume Firebrand și Rosebush Pruning, aflat încă în post-producție, după cum pare să dea de înțeles absența lui de la Cannes, unde cineastul e abonat –, Karim Aïnouz a reușit să strecoare și un lungmetraj filmat în Brazilia natală, primul dintr-o trilogie tematică: Motel Destino, un thriller erotic mai preocupat cu eroticul decât cu thrillerul. Ceea ce nu înseamnă că nu te ține oricum cu sufletul la gură pe durata celor două ore, însă premisa de thriller din început e pe jumătate abandonată în favoarea unui joc erotic de-a șoarecele și pisica între cei trei protagoniști, și se revine la ea doar când și când, pentru a mai da un zvâc motorului narativ.

În linii mari, filmul împrumută plotul din Poștașul sună întotdeauna de două ori: un tânăr ghinionist și fără bani (Heraldo) ajunge să lucreze într-un motel în schimbul adăpostirii, numai pentru a se îndrăgosti de proprietara (Dayana) care îi cere să o scape de soțul abuziv (Elias) pentru a putea fi împreună și pune mâna și pe business in the process – nu de alta, dar dragoste pe stomacul gol, cum îi cere Heraldo să fugă cu el în lumea largă, nu se poate. Însă tânărul de aici e mai mult decât protagonistul middle class al unui neo-noir tropical: rămas, alături de fratele său, orfan, a fost luat în grijă de Bambina, lidera cu veleități artistice a unui gang care face bani frumoși din droguri. Iar spre deosebire de protagonistul lui James M. Cain, Heraldo, ca și Dayana, are și el demonii lui. 

La Motel Destino ajunge prima oară cu ocazia unui one night stand, unde, după o partidă de sex sălbatic în lumina roșie a neoanelor, adoarme numai pentru a se trezi jefuit de către cucerirea serii. Neavând cu ce să-și achite camera, își lasă buletinul și se grăbește să-și recâștige libertatea într-un ultim deal înainte de a pleca spre São Paulo: are de recuperat cu orice preț averea pe care un francez i-o datorează Bambinei. Ajunge însă prea târziu; the deal went wrong și își găsește fratele mai mare împușcat mortal. Nici nu apucă să își ia pistolul de acasă pentru a se răzbuna când află că Bambina are deja oameni pe urmele lui. Din acest moment, nu se mai poate considera un om liber, astfel că atunci când se duce să-și recupereze actele fără de care nu poate părăsi orașul, decide să rămână pentru o perioadă ascuns.

Heraldo e terorizat de coșmaruri, învinovățindu-se pentru pierderea fratelui și temându-se că va fi descoperit. În câteva instanțe, coșmarul se și materializează când drumul uneia dintre gorilele Bambinei aproape că se intersectează cu al său, însă moartea lui Jorge și consecințele acesteia se dovedesc a fi mai degrabă un MacGuffin. „Pericolul e bun. Adaugă un strop de savoare”, îi spune la un moment dat Dayanna lui Heraldo, și fix asta face și scenariul: asezonează un film altfel condus de tensiunea dintre cei trei: will they or won’t they? Pentru că, odată la motel, nu doar o Dayana ajunsă la capătul îi face ochi dulci tânărului aflat în floare vârstei, ci și soțul, poate încă și mai abitir. 

Ca și în Passages (cele două filme împart un co-scenarist, pe Mauricio Zacharias), cei doi ajung să se bată pentru atenția lui Heraldo, însă miza e mult mai mare (ni se amintește des că Elias, fost polițist, nu e tocmai în toate apele, iar Fábio Assunção, cu al său je ne sais quoi, reușește să fie un butoi cu pulbere gata să explodeze la orice pas) și sexul se întâmplă încă și mai des. Avem de-a face cu personaje cu libidouri mari, astfel că sexul e cel care împinge povestea, la propriu (propunerea Dayanei de scăpa de soț vine după mai bine de o oră jumătate). Cu toate astea, nimeni nu îi poate reproșa voyeurismul unui Abdellatif Kechiche. Și când e atât de aproape de chipurile protagoniștilor încât te face să te simți ca un intrus, camera Hélènei Louvart reușește să-și mențină o oarecare obiectivitate, fiind mai interesată să surprindă expresii faciale, cartografii corporale – Motel Destino reușește să fie sexy fără a fi lasciv.

Unde excelează Motel Destino e la a crea o atmosferă senzorială a cărei lipsă ajungi să o simți doar la final. Textura tactilă a imaginii pastelate, scăldată adesea în tonuri aprinse de neon, o reconfirmă pe Louvart drept una dintre cele mai interesante directoare de imagine care lucrează azi (pe lângă Aïnouz, aceasta mai colaborează frecvent și cu Alice Rohrwacher și Eliza Hittman). Și, deși plăcut de privit, mai ales într-un ocean de filme care au uitat ce înseamnă culorile vibrante și aleg să opteze pentru tonuri cât mai șterse, Motel e cel puțin la fel de interesant de ascultat: muzica experimentală a lui Amine Bouhafa e dublată de sunete diegetice care îți intră pe sub piele (gemetele cuplurilor din camerele alăturate, sfârâitul neoanelor, chirăitul greierilor, briza oceanului prin frunzele uscate de palmier).

Dacă lui Motel Destino i se poate reproșa ceva, e finalul deus ex machina, care însă e și el pe jumătate absolvit de păcate, pe de o parte datorită scurtului moment lynchian care îl precedă, dar și situației atât de absurde că nu ai de ales decât să îi dai crezare. „Pe unii oameni nu ți-i poți scoate din minte. Rămân acolo, întipăriți…”, spune Bambina în final despre Heraldo, în timp ce îl pictează din amintiri într-unul dintre tablourile sale suprarealiste. La fel e și cu unele filme.

Motel Destino poate fi vizionat din 9 mai în cinematografe, distribuit de Bad Unicorn.

Laurențiu Paraschiv

Selecționer la TIFF și BIDFF. Ușor obsedat de Billy Wilder și Paul Thomas Anderson. Atunci când nu se uită la filme și seriale, sau pierde timpul pe Letterboxd, visează și își cizelează propriile scenarii.