Watercooler Wednesdays: The Kingdom & The Crown

30 Noiembrie 2022

Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

 

Serialele lunii noiembrie nu au foarte multe lucruri în comun, dar se aliniază semantic: The Crown și The Kingdom.

Mai întâi însă o mențiune specială pentru un titlu din aceeași familie lexicală lărgită: El Presidente: Corruption Game – despre sportul rege în epoca lui João Havelange, cel care a transformat FIFA în mașinăria (coruptă) de făcut bani care este astăzi. E o recomandare care n-a mai avut loc în textul de luna asta, dar inevitabilă în contextul CM din Qatar, ale cărui dedesubturi l-ar jena probabil chiar și pe Havelange.

 

The Kingdom: Exodus
The Kingdom: Exodus

The Kingdom: Exodus (Lars von Trier, 2022)

It is happening again … again.

Replica e desigur din Twin Peaks, revelația și inspirația care l-a împins pe Lars von Trier să-și facă propriul serial cult. David Lynch încheia sezonul 2 în 1992 cu o promisiune diegetică că protagonistul va ieși din nou la suprafață după 25 de ani. Vrând-nevrând Lynch s-a ținut de promisiune (ceea ce fusese gândit ca un cliffhanger s-a dovedit cea mai lungă elipsă din istoria cinemaului), iar acum von Trier revine și el cu un nou sezon tot după 25 de ani.

The Kingdom: Exodus
The Kingdom: Exodus

Dacă Twin Peaks a făcut istorie (și) pentru melanjul între horror, soap-opera și comedie, The Kingdom e întâlnirea dintre horror, medical drama și workplace comedy – filmat desigur după regulile Dogma 95. The Kingdom – Riget în original, prescurtarea de la Rigshospitalet – e un spital real din Copenhaga și o poartă între lumi în viziunea lui von Trier. Construită pe o fostă mlaștină unde se înălbeau textilele, monstruozitatea brutalistă de 16 etaje ascunde tot felul de alți monștri, de la ființe supranaturale la cei în halate albe.

Sezonul 3 debutează cu o mise en abyme de toată frumusețea: într-o căsuță de la periferie, un ochi ridat privește absorbit la ecranul televizorului. Imaginile violente se succed rapid, o ambulanță, țipete, apoi o explozie… o figură se stabilizează pe retină și începe să recite un cântec de leagăn cu conotații sinistre. Contraplan: un tânăr Lars von Trier înfipt pe ecranul TV încheie sardonic ultimul episod din Riget II apărut în 1997 – în tradiția horror hosts de altădată, regizorul își postfațează toate episoadele. La fel ca Olivier Assayas în Irma Vep (pe care l-am discutat recent aici), von Trier fuzionează realitatea cu ficțiunea ca într-o bandă Möbius: un personaj fictiv din al treilea sezon urmărește la TV sezonul precedent.

The Kingdom: Exodus
The Kingdom: Exodus

Ăsta nu e un final”, exclamă nemulțumită pensionara cinefilă, în timp ce scrijelește numele personajelor pe o bucățică de hârtie (în fapt un mic pomelnic care fuzionează și el ficțiunea cu realitate, personajele cu actorii) – apoi își pune pijamaua, se leagă cu sfoară de pat și așteaptă transmisiunea de dincolo. Karen e somnambulă și posedată, o voce tenebroasă îi cere ajutorul: carnagiul care a încheiat sezonul doi a lăsat lucruri neterminate, există încă multă suferință în măruntaiele spitalului și ea poate să o elibereze. În realitatea acestui personaj, serialul The Kingdom și evenimentele pe care le-a pus în scenă anterior există concomitent în același univers. Karen se internează la neurochirurgie pentru a-și duce la capăt misiunea și își caută aliați printre noile sau mai vechile personaje – toată lumea e de acord că „idiotul” de von Trier a distrus reputația Riget cu serialul lui.

The Kingdom: Exodus
The Kingdom: Exodus

În timp ce Karen e pacientul catalizator pentru narațiunea supranaturală, neurochirurgul Halmer e punctul magnetic care ordonează angajații spitalului într-un soi de arc narativ, forțându-i să se alieze împotriva lui într-o serie de farse absurde. Halmer e un import suedez recent, iar dezgustul lui față de modul danez de a face lucrurile e evident. Umilit de colegii danezi, Halmer găsește refugiu în Swedish Anonymous – expatriați exasperați ca și el, medici și asistente care umblă mereu cu capacele de la Volvo după ei de frica criminalității daneze. Împins la limită de conflictul civilizațional, Halmer e ocazia perfectă pentru ca răul să se dezlănțuie din nou (până la horror însă, Lars von Trier se dovedește un excelent regizor de comedie.)

The Kingdom: Exodus
The Kingdom: Exodus

The Kingdom: Exodus e al treilea sezon dintr-o trilogie TV începută de la Lars von Trier în 1994 și continuată în 1997 (4 episoade de fiecare dată). Sezon și trilogie nu sunt tocmai termenii potriviți aici: un sezon 3 era scris încă de pe-atunci – scenariul cu siguranță a fost modificat considerabil între timp – și probabil nu ar fi trebuit să fie ultimul, deci nu a fost gândit ca o trilogie. În august von Trier a confirmat că a fost diagnosticat cu Parkinson, și asta pune un accent foarte diferit pe modul în care televiziunea daneză a lansat știrea acum doi ani că a început producția la un al treilea și ultim sezon The Kingdom.

De ce sunt toate detaliile astea relevante? Pentru că fiecare episod se încheie practic cu prezența autorului. În sezoanele precedente un Lars von Trier impertinent (cuvintele lui de-acum) își făcea apariția pentru a comenta cele întâmplate în timp ce genericul curgea pe ecran. La fel și acum, doar că o face din off, admițând ravagiile timpului: „M-am retras fizic și nu mai fac parte din cadru.” Exodus. E o confesiune tușantă pe care o întoarce ca întotdeauna din text, mizanscenă și mișcare de cameră, cinemaul rămâne ordonatorul suprem: aparatul de filmat îi reperează pantofii lustruiți la baza cortinei roșii după care se ascunde, iar discursul lui autobiografic se revarsă în analiza propriei opere și a autorului ei, invitându-ne ca întotdeauna „să vedem/acceptăm binele împreună cu răul”. 

The Kingdom: Exodus
The Kingdom: Exodus

Melancolia din această imagine a artistului care își înrămează propriul film din interior permează inevitabil conținutul și așa poros al The Kingdom. La intersecția dintre vechea distribuție și noi personaje, realitatea acestei elipse de 25 de ani se reflectă în ridurile colaboratorilor constanți ai lui von Trier și în absența celor care n-au mai prins sezonul 3 (și despre ce altceva se poate vorbi într-un serial despre un spital?) Iar cortina roșie nu e nici ea întâmplătoare, din motivul ăsta am și deschis cronica cu o referință la Twin Peaks. Return­­­-ul lui Lynch, la fel ca Exodus-ul lui von Trier (cu diferența că primul se include ca personaj nu ca raisonneur), e un film despre bătrânețe și moarte străbătut constant de aceeași melancolie: obiectul artistic în sine, cel care ar trebui să suspende timpul pentru a fi retrăit cu fiecare „proiecție”, e în același timp o mărturie a ireversibilității lui.

 

Serialul e disponibil pe Mubi.

 

The Crown
The Crown

The Crown (Peter Morgan, 2022)

Aproape la fiecare pas, The Crown mi-a dat senzația ciudată că „am mai văzut asta undeva/cândva”. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că acel déjà-vu era fix realitatea monarhiei britanice sub Elisabeta a II-a. Realitate câteodată trăită (Nouă din zece oameni s-au născut după ce Elisabeta a II-a a devenit regină, e un titlu care a circulat mult anul ăsta), dar de cele mai multe ori mediată de tot felul de artefacte culturale, de la cărți de istorie la tabloide și, bineînțeles, nenumărate alte producții inspirate de aceleași „fapte reale”. Pare un reproș stupid de adus unui serial biografic care se dedă la „fictional dramatisation” și e „inspired by real-life events”… dar până la urmă The Crown – cronică a celei de-a doua epoci elisabetane – indiferent că se ține riguros de fapte, sau își asumă libertăți pseudo-scandaloase, e mai degrabă o autobiografie marginală a celui care privește, spectatorul contemporan. Nu privim la ceva, ci la privirea noastră asupra acelui ceva. The Crown eșuează dezastruos nu pentru că nu e fidel realității istorice, ci pentru că e un soi de revistă a presei sub formă videografică – nu reușește deloc să ridice niște personaje tridimensionale din netezimea psihologică a unei pagini de ziar.

The Crown
The Crown

Sezonul 5 se suprapune aproximativ cu prim-ministeriatul lui John Major, întoarcerea Hong Kong către China, vizita regală în Rusia proaspăt ieșită din comunism și câteva alte evenimente de rang secund pentru Commonwealth. În prim plan, ca întotdeauna, e însă dezintegrarea familiei regale în nenumărate scandaluri și divorțuri, cel mai notabil fiind bineînțeles cel dintre Diana și Charles, o încununare a acelui annus horribilis (1992), cum l-a numit chiar regina într-un discurs. Celebrul triunghi Diana-Charles-Camilla e de altfel și singurul lucru vag interesant din tot sezonul.

Izolate de tot balastul expozitiv care le înconjoară, cele trei personaje deja iconice (interpretate de Elizabeth Debicki, Dominic West și Olivia Williams) reușesc să capete printre picături un pic de adâncime psihologică și tensiune dramaturgică. Criticat pentru modul în care portretizează membrii familiei regale, sezonul 5 pare în mod ciudat un omagiu adus lui Charles (de curând al III-lea). Sigur, noul rege e trecut binișor de vârsta la care mama lui era acuzată de Queen Victoria syndrome, dar Charles de-atunci (admițând că serialul îi nimerește caracterul și ambițiile) se dorea un înnoitor al monarhiei care trebuia adaptată timpurilor moderne, un progresist. Charles și Camilla sunt în mod surprinzător personajele de care te atașezi cel mai mult; conversația telefonică dintre ei – reenactment al celebrului Tampongate, în care el își închipuie cum ar fi să reîncarneze într-un tampon ca să fie mai aproape de ea – e, fără ironie, vârful artistic al acestui sezon.

The Crown
The Crown

Dincolo de această relație în trei, The Crown are foarte puține de oferit: text, dramă și personaje, niciodată nu le vei găsi pe toate trei la un loc, rar câte două. The Crown este în mare parte un serial bazat pe dialog, pe text propriu-zis, cumva în ton cu instituția pe care o reprezintă: membrii familiei regale au puteri foarte limitate, dar sunt liberi să deschidă gura. De cele mai multe ori când o fac, impresia e că cineva a dat play la Wikipedia. Într-o scenă clasică de bunicuță în luptă cu tehnologia (o telecomandă de TV, premisa în sine e stupidă, trecem peste), regina și nepotul William sunt întrerupți de regina mamă. Regina mamă, cum se întâmplă cu multe personaje aici, nu e un om ci un emițător: „E trist să vezi că nu înțelege un mediu de care domnia ei e inevitabil legată”, oftează ea antropologic de parcă i-ar citi necrologul la TV, și începe apoi o lecție de istorie despre prima transmisie BBC.

Pe de altă parte, The Crown e un serial (acest sezon cel puțin)  în care nu se întâmplă mai nimic care să conteze, e o cronică de familie care îmbină mondenul (ceea ce știm din presă) cu mundanul (ceea ce ne putem închipui, din experiența proprie a vieții de familie). Problema principală – care ține în mare și de personaje, ajungem și la asta – e că suma acestor două lucruri e pur și simplu plictisitoare. Minute-n șir din episodul 2 suntem torturați cu pasiunea prințului consort Philip pentru întrecerile cu trăsuri: îl vedem aplecat asupra biroului de lucru, răsfoind tratate de specialitate, elaborând schițe, apoi supervizând personal restaurarea unei trăsuri din secolul trecut, sub privirile admirative ale meseriașilor, totul pus pe muzică. Cui îi pasă? E un moș care-și repară căruța. Problema secundară apare când serialul încearcă să unească aceste două tărâmuri (monden și mundan) cu un pod dramatic, inventând conflicte ridicole care nu duc nicăieri: trăsura e pentru o amică/ rudă de sex feminin, un zvon al unui zvon, un pretext de a mai umple un episod.

The Crown
The Crown

Neajunsul cel mai însemnat însă sunt personajele. Familia regală (cea din The Crown) m-a făcut să mă gândesc cu drag la Revoluția Franceză – e imposibil să empatizezi cu majoritatea dintre ei… poate doar cu armata de corgi. Poate cel mai iritant lucru e cum serialul își irosește actorii, pe care îi lasă să se piardă în ticuri și imitații verbale și sartoriale. La final, tot ce rămâne din marele talent adunat laolaltă de The Crown sunt urechile lui Charles, privirea pe sub sprâncene a Dianei, bretonul Camillei, bățoșenia lui John Major, grobianismul alcoolizat al lui Boris Elțîn… fix ce „știam” deja cu toții, fix caricatura lor în imaginarul colectiv.

The Crown
The Crown

Peste toți tronează o regină deconectată de la problemele supușilor, categorie care include desigur și propria familie. Nu e greu de înțeles conceptul din spatele interpretării Imeldei Staunton: o figură a autorității impenetrabilă, rar scapă o lacrimă, niciodată nu ridică tonul; e persona pe care și-a construit-o, sacrificiul pentru o țară care și-a văzut de ale ei, pentru niște copii care fac numai probleme. E imaginea cultivată de regină, poate e de apreciat onestitatea artistului care se limitează la ceea ce este vizibil și cunoscut. Dar asta nu înseamnă că imitația acestei imagini publice e și ceva care merită atenție.

 

Serialul e disponibil pe Netflix.

 

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.