Cam o dată pe an familia mea se întâlnește la Suceava într-o vacanță de câteva zile, în ultimul apartament în care am trăit împreună și în care acum nu mai locuiește nimeni. Sora mea, care și-a asumat un fel de rol de depozitară a arhivei de familie, fiind ultima care a plecat din apartament, scoate de fiecare dată albume cu fotografii și DVD-uri cu filmări intime de la zile de naștere, cu mama mea aranjându-ne părul, pregătind patul pe jos pentru petrecerea unor preadolescente sau momente pentru care părinții noștri simțeau mândrie, dar și un fel de posesie justificată, pentru că erau ecourile muncii lor: reprezentații de dans și de pian dintr-o altă viață, festivități de premiere – reușitele copiilor a doi oameni care, pentru câțiva ani, în timpul boomului economic al anilor 2000, s-au desprins din clasa muncitoare cu afaceri cu mohair, lambriuri și termopane de la turci. Aceste imagini nu sunt mereu ușor de parcurs când încerci să te regăsești în ele. Cel mai simplu e să le privești, acolo unde se poate, cu candoare ori în lumina unui anumit ridicol, a inadecvării, a ușoarei forțări, a desincronizării cu prezentul, chiar și prin stângăcia unei estetici care nu ne mai aparține – posturi, haine, zâmbete, obiecte din casă și cântece care și-au pierdut toate forța și credibilitatea; oameni care dansează aranjați, la rochie și cămașă, dar în șosete, într-o sufragerie. În altele vedem pe cineva care peste puțin timp nu mai era un soț sau un prieten. Acestea sunt mai greu de parcurs împreună și obligă de fiecare dată la o repoziționare: actualizări afective.

Deniz Otay

+ posts

[:ro]Poetă, traducătoare, PR al Editurii Vellant. A publicat volumul Fotocrom Paradis (2020). A inițiat Linia autoarelor, o campanie pentru promovarea muncii femeilor în literatură. Pasionată de modă și de pisici.[:]

This author does not have any more posts.