Watercooler Wednesdays: Irma Vep & Stranger Things

29 Iunie 2022

 

Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Irma Vep
Irma Vep

Irma Vep (Olivier Assayas, 2022)

În 1996 Olivier Assayas lansa Irma Vep cu superstarul hongkonghez Maggie Cheung în rolul lui… Maggie Cheung, un superstar al cinemaului hongkonghez aterizată la Paris în mijlocul unui remake al serialului cult Les vampires (1915, Louis Feuillade). În filmul din film (un remake fictiv al capodoperei cât se poate de reale), personajul Maggie Cheung reîncarnează una dintre primele femme fatale ale cinemaului, devenită ulterior și icon feminist (Irma Vep), dar e și o constantă reflexie a actriței distribuită de Louis Feuillade cu (pe-atunci) 90 de ani în urmă: Musidora. În filmul lui Assayas, Maggie Cheung e și ea un soi de muză pentru un fost mare regizor, acum în pană de idei, dar hotărât să-și pună în scenă fetișul (nu doar cinematografic) de a-și îmbrăca actrița principală într-un catsuit de latex. În fine, pentru a înțelege mai bine jocul de oglinzi din serialul tocmai lansat pe HBO Max, trebuie menționat că această mise en abyme care este Irma Vep (1996) s-a continuat și în afara ramei – Assayas și Cheung s-au căsătorit în 1998, au divorțat în 2001 și au mai colaborat o singură dată în 2004 (Clean).

Irma Vep (1996)
Irma Vep (1996)

Ei bine, Irma Vep (2022) vine cu o nouă ramă în jurul a tot ce am descris mai sus, ficțiune și realitate deopotrivă. Un superstar american (Mira – Alicia Vikander) aterizează la Paris într-un remake al Les Vampires. Regizorul este, nominal cel puțin, același René Vidal din 1996 (interpretat atunci de Jean-Pierre Léaud, iar acum de Vincent Macaigne). Plot twist: René Vidal a realizat deja un remake la Les Vampires, dar simte că mai are lucruri de zis și acum a primit mână liberă să realizeze un nou remake într-un format de serial, mai aproape de originalul lui Feuillade.

Meta plot twist: imaginile de arhivă din acest prim remake realizat de regizorul fictiv René Vidal sunt de fapt imaginile filmului realizat de regizorul real Olivier Assayas. Mai mult, René Vidal a fost și el căsătorit cu actrița sa principală de origine asiatică, care până la urmă s-a retras din activitate, întocmai ca în istoria dintre Assayas și Maggie Cheung. Actrița/fosta soție a lui Vidal nu este însă jucată de actrița/fosta soție a lui Assayas. Maggie/Irma Vep în costumul ei din latex trăiește însă în fanteziile, amintirile și visele lui Vidal și, probabil, ale lui Assayas însuși (greu de spus în acest joc infinit de oglinzi cât e confesiune, cât autoironie și cât e joc de dragul jocului). Modul în care aceste imagini din 1996 irump pe ecran – o textură total diferită care practic „rupe filmul” într-un sens aproape fizic, fiecare apariție însoțită de o muzică distinctă – e cea mai apropiată reprezentare cinematografică a fluxului conștiinței. Ca și cum Assayas și-ar „scrie” filmul în timp real, bruiat din când în când de propriile amintiri.

Irma Vep
Irma Vep

This is a ghost story, movies live from the past, they live through you”, spune Olivier Assayas într-un interviu aranjat de HBO pe platoul de filmare. Genul ăsta de materiale promoționale se revarsă în mod ironic în chiar substanța critică cu care se joacă autorul în cea mai nouă iterație Irma Vep. În 1996, Assayas lua la țintă impasul, autosuficiența și provincialismul (deghizat în nombrilism) în care se scălda cinemaul francez: soluția găsită de regizorul părăsit de viziune era să combine o veche capodoperă a cinemaului mut cu o divă asiatică care ar putea aduce lumea în săli. În 2022, Assayas combină o mai nouă capodoperă cult (propriul lui film din 1996) cu o celebritate de la Hollywood, Alicia Vikander, în siajul mișcărilor tectonice din industrie care au adus serialele din nou la modă (Feuillade e considerat un deschizător de drumuri al cinemaului-foileton cu trei capodopere: Les Vampires, Fantômas și Judex). Desigur că Assayas – nu chiar un necunoscut în 1996, dar cu siguranță perfect integrat în sistem în 2022 – e perfect conștient și autoironic. Acum satira nu e atât de mușcătoare și nici atât de localizată (globalizarea și serializarea au înghițit și elitistul cinema francez), dar observația este la fel de lucidă, laolaltă cu potențialul de comic care poate fi extras din haosul creativ care este turnajul unui film. E una dintre întrebările importante pe care pare să o pună Assayas la adăpostul narațiunii: cum (totuși) iau naștere filmele din aceste permanente frecușuri creative, dorințe contradictorii, vendete personale și romanțe de platou?

Sub tot acest haos de suprafață, Assayas operează de fapt un foarte riguros registru de intrări și ieșiri din scenă, devoalând treptat mașinăria din spate pe măsură ce tot felul personaje își fac apariția din culise pentru a-și scrijeli (nu neapărat cu intenția asta) numele pe această creație colectivă care este filmul: am fost și eu aici! Mira (Alicia Vikander), actriță principală într-o franciză cu supereroi, e gata să lepede costumul mulat de latex pentru ceva mai empowering, costumul mulat de catifea al Irmei Vep, și pentru a lucra cu un regizor cu pretenții. Regizorul René (Vincent Macaigne) pendulează nevrotic între sindromul impostorului și megalomanie. Mira cu anturajul ei profesional, financiar și romantic – toți vor ceva de la ea – e motorul dramaturgic. René – modelat după manierismele blânde și vocea domoală ale lui Assayas, și jucat de Macaigne cu un inepuizabil fler pentru autocombustie – e motorul comic (dincolo de dimensiunea autobiografică discutată deja mai sus). Între acești doi poli, Assayas își organizează personajele/ profesiile, bifând orice posibilă participare la acest „miracol” colectiv: de la dealerii de droguri și figuranții care vor să fie plătiți ca dansatori (pentru că se filmează într-un club de noapte), la psihologul tocmit de producător să-i pună o ștampilă de „asigurabil” regizorul instabil ținut în frâu cu antidepresive.

Irma Vep
Irma Vep

Fiecare personaj din această panoplie vine cu propria micro-narațiune, dar Assayas are grijă să le adauge câte un sindrom sau două ale prezentului sau eternului cinematografic: de la #MeToo la coordonatori de intimitate, la veșnica dispută dintre seriale (industrie) și filme (artă) tranșată anecdotic de un reputat actor german: „eu am crescut cu episoade din Dallas. Am auzit că Rainer Werner Fassbinder era și el fan… se masturba la cadrele cu Sue Ellen.” Nu toate referințele nimeresc ținta, dar câteodată aterizează cu perfecțiune de stand-up, de la premisă la poantă; preferata mea rămâne nemulțumirea aceluiași actor german, care trollează (sau nu) niște ziariști plângându-se de media progresistă și latinos care ne fură slujbele: „nu mi s-a întâmplat personal, dar uită-te la Oscaruri, numai regizori mexicani.”

Irma Vep e – pe lângă multe alte lucruri – o discuție (la propriu) despre cinema în sensul cel mai larg, dar nu ar trebui săpat prea mult după ce-a vrut să spună autorul în dialogurile pe care Assayas le orchestrează și în referințele care inundă conversațiile cinefile (de fapt toate conversațiile sunt cinefile). Personajele sunt vii, autonome, contradictorii și histrionice, nu portavoci auctoriale. Și nu trebuie să fi pus piciorul vreodată pe un platou de filmare pentru a înțelege și a te lăsa antrenat în dramedia creativă.

Serialul e disponibil pe HBO Max

Stranger Things
Stranger Things

Stranger Things 4 (Matt and Ross Duffer, 2022)

Stranger Things 4, un fenomen (pop)cultural în sine, a născut un fenomen cultural mai micuț, care pare să nu se mai încheie. Running Up That Hill, un cântec din 1986 al lui Kate Bush, a ajuns pe locul 1 în topuri, după ce a fost folosit intensiv în ultimul sezon (acțiunea se desfășoară în 1986). Acum că am aflat cum toată lumea asculta Kate Bush înainte să fie cool, să dăm totuși cezarilor ce-i al lor, mai ales că pe 1 iulie Netflix lansează ultimele 2 episoade ale sezonului (împărțit din motive obscure în 7 episoade de peste o oră lansate la final de mai, și aceste ultime 2 episoade care vor fi practic la nivel de lungmetraj).

Stranger Things se ține bine și după patru sezoane și nu e meritul lui Kate Bush (deși probabil sezonul 5 o va include pe cântăreața britanică în heavy rotation). Frații Duffer – regizori, scenariști și gemeni – au plecat la drum cu o viziune artistică extrem de simplă pe care au executat-o perfect, de a curatoria cultura pop americană a anilor ’80: de la jocuri de societate, muzică și filme, la obiecte și ritualuri impregnate cu nostalgie localizată (nostalgie care de multe ori e filtrată prin însăși reprezentarea acestor obiecte în producția audio-vizuală a epocii). Într-un anume sens, Stranger Things e vârful de sofisticare al remix culture. Ideea simplă de la început încă funcționează bine, recompensa e pe măsură, în ciuda faptului că Stranger Things 4 e mai mult the same old things.

Stranger Things
Stranger Things

Premisa rămâne aceeași dintotdeauna, în orășelul Hawkins din Indiana se petrec lucruri și mai ciudate decât până acum. Ițele duc către un laborator secret, genul de activități ilegale ale complexului militar-industrial atât de îndrăgite de Hollywood (undeva o cercetare așteaptă să fie scrisă despre impactul acestor narațiuni de tip evil government asupra susținerii pentru dreptul de a purta arme). Cobaii sunt copii cu abilități psihokinetice, iar cea mai puternică dintre ei (Eleven/ Millie Bobby Brown) provoacă o ruptură în spațiu-timp prin care ajung în Hawkins tot felul de monștri dintr-un univers paralel (The Upside Down). Fata evadează, e adoptată de un șerif văduv cu traume și el, și se integrează într-o gașcă de băieți ai căror părinți evident nu au nici cea mai mică idee că puștii salvează periodic umanitatea (deh, sunt anii ’80, parentingul e mult mai relaxat).

Ce-am povestit mai sus pentru aducere aminte e primul sezon, dar tot ce a urmat după e practic o nouă redescoperire a acelorași teme, traume și în general același schelet dramaturgic. Cu atât mai mult ultimul sezon, în care timp de 7 episoade suntem tentați cu flashback-uri interminabile despre originea răului pe care o știam deja. Doar că acum momentul zero e un pic modificat pentru a o arunca pe Eleven într-o nouă rătăcire psiho-afectivă (sindromul orfanului cu superputeri care se întreabă dacă e supereroină sau monstru) și pentru a introduce un nou villain.

Ca și în sezoanele precedente, antagonistul din lumea de dincolo e împrumutat din alte surse cu un gimmick patentat. La începutul fiecărui sezon, gașca de tocilari se adună într-un subsol pentru a juca Dungeons and Dragons, iar monstrul cel mare cu care se luptă pe tabla de joc (Vecna) va da numele monstrului real. Găselnița acestui sezon – de care realizatorii sunt foarte încântați, altfel n-ar fi irosit 7 episoade întortocheate cu asta – e să imagineze un alt erou negativ, din lumea de dincoace, și să-i împartă pe protagoniști în grupuri separate pe urmele câte unui antagonist. În buna tradiție Scooby Doo pe care Stranger Things o emulează dintotdeauna – hai să închidem lanternele și să explorăm această casă bântuită în direcții diferite –, grupurile se împart în grupulețe, căutându-se unii pe alții, adunând indicii pe parcurs. Momentul revelației/ demascării e întra-adevăr bine scris și o realizare care punctează foarte bine climaxul de mid-season, dar la cât de lungit e totul, te întrebi dacă chiar a meritat așteptarea. Și nici n-am pomenit de ridicola aventură sovietică a unora dintre protagoniști, care nu pare să aibă vreo relevanță pentru acțiune decât să-l scoată din Siberia pe un personaj răpit de KGB în sezonul 3. Bine nimerit – din păcate – instinctul realizatorilor de a explora diviziunile Cortinei de Fier (mai optzecist de-atât nu există), dar toată construcția virează inevitabil înspre too many things.

Stranger Things
Stranger Things

Până la urmă Stranger Things semi-eșuează din prea multă ambiție, pe care o proiectează financiar (30 de milioane de dolari pe episod!) folosind de fapt aceleași resurse artistice limitate. Ce ține de partea de horror în multiplele lui forme, pastișe și omagii e în continuare expert dozat (atmosferă, violență și umor), iar nostalgia optzecistă e superb inflitrată stilistic, dincolo de recompensele punctuale pe bază de vanitate (sindromul Kate Bush). Lucrurile astea au fost tot timpul acolo, dar ele nu au ținut niciodată loc de scenariu sau caracterizare a personajelor… pentru că ambițiile nu erau la acest nivel.

În sezonul 4, puștanii s-au mărit, au intrat la liceu, dar gașca s-a cam spart. Motivele sunt diverse, și țin în parte de universul standard adolescentin pe care l-am rumegat de atâtea ori în filmele de gen americane: tocilari vs. populari, relații la distanță puse la încercare, bullying și treziri sexuale. Iar această tranziție de la copilărie la adolescență nu e cea mai reușită pentru niciunul dintre personaje. Nu ajută nici faptul că au trecut trei ani de la ultimul sezon. După o furtună perfectă – pandemie (filmări amânate), succes meritat (serialul a lansat câteva cariere de urmărit și, implicit, noi amânări) și ambiții creatoare parțial eșuate (extinderea acțiunii în multiple locații) – adolescenții puși să joace copii în primele sezoane nu arată deloc de vârsta personajelor. În fața evidenței, creatorii aleg să îi ascundă după frizuri stupide (vag optzeciste) și fâstâcenie generalizată. Problema mai mare e că, rămași fără atuurile și carisma copilăriei – pentru genul ăsta de serial actoria e mai totdeauna rezolvată din casting –, nu toți au învățat între timp să și joace. Dar chiar și cei care știu sunt înghesuiți într-un rol care le-a rămas cu câteva numere mai mic.

Stranger Things
Stranger Things

Înainte să intre Netflix pe fir, Stranger Things a primit refuz după refuz de la televiziuni pe motiv că nimeni nu va urmări un serial care abordează asemenea teme și are copii în rolurile principale. Soluția oferită era fie să facă un serial pentru copii, dar mai puțin înfricoșător, fie să păstreze tonul, dar cu protagoniști adulți. Frații Duffer s-au ținut de rețeta inițială și au dat lovitura la un nivel neașteptat. Sigur, peste câteva luni Netflix va anunța un nou record de audiență pentru o altă producție, dar își mai amintește cineva precedentele recorduri? A stat cinevă să caute soundtrack-ul de la Bridgerton, de exemplu? E poate mai greu de dibuit prin mașinăria de fum și lumini cu care Netflix a însoțit lansarea serialului, dar Stranger Things a ajuns pe soclul modelelor optzeciste care l-au inspirat: ancore culturale recognoscibile chiar și de către cei care n-au văzut niciun episod. Până la urmă, Stranger Things 4 e în sine o experiență nostalgică: ce te ține totuși în fața TV-ului în momentele lui slabe e amintirea sezoanelor precedente și atașamentul față de niște personaje de acum șase ani.

Serialul e disponibil pe Netflix

 

 



Critic și jurnalist de film, absolvent al UNATC. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu, și a fost redactor la emisiunea Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame se ocupă de rubrica Watercooler Wednesdays – topul lunar al serialelor.