Watercooler Wednesdays: The Serpent & The Handmaid’s Tale

28 Aprilie 2021

Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile stau mai mult închise, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Recomandările de luna aceasta au în centru personaje principale care aleg să trăiască în afara legii. Cu unul ții, la celălalt te rogi să fie prins cât mai curând. Ajuns la al patrulea sezon, The Handmaid’s Tale continuă imersiunea într-un prezent distopic în care relațiile dintre sexe sunt bulversate  de o cultură instituțională a violului. Într-o societate în care femeile sunt subjugate economic și sexual, protagonista jucată de Elisabeth Moss aprinde focul revoltei și răzbunării. Personajul principal din The Serpent e și el vânat de autorități. Dacă în primul caz vorbim de o (super)eroină, în al doilea avem de-a face cu un villain sinistru. Charles Sobhraj, aka The Serpent, și-a dobândit notorietatea nu doar prin numărul victimelor sale, dar și prin modul în care a profitat de celebritatea sa.

The Handmaid’s Tale și The Serpent merg urmărite împreună și pentru că pun sub lupă două extreme ale poziționării individului în comunitate. Sistemul socio-politic imaginat de The Handmaid’s Tale anulează identitatea individului, îi dă o uniformă și îi neagă numele, îl transformă într-o funcție prin care sistemul se perpetuează. E practic o închisoare în care fiecare categorie de prizoniere are culoarul ei bine definit, iar devierile sunt imposibile și aspru pedepsite. The Serpent pe de altă parte, e o junglă – câteodată urbană, câteodată reală – în care poți să te pierzi (sau ești pierdut), în care granițele sunt extrem de permeabile pentru un cameleon expert în furtul de identitate.

The Serpent
The Serpent

The Serpent (Hans Herbots, Tom Shankland, 2021)

În încercarea de a spune încă o dată povestea lui Charles Sobhraj (după 4 biografii, 3 documentare, o miniserie TV și un lungmetraj indian pe subiect), The Serpent combină două narațiuni diferite (și destule flashback-uri încât să te ia cu migrene). 

Pe de-o parte sunt acțiunile eroului negativ, un criminal în serie atipic, pentru care victimele sunt rezultate colaterale ale traficului de pietre prețioase. Stabilit în Bangkok, după o serie de aventuri ilegale în India, Charles Sobhraj își alege victimele din mulțimea de hipioți occidentali care rătăcesc prin Asia de Sud-Est în căutarea Nirvanei (acțiunea se desfășoară în anii ’70, la apogeul hippie trail). Sobhraj pozează într-un comerciant de succes, un prieten binevoitor cu resurse nelimitate, iar occidentalii sunt ademeniți pe post de cărăuși. Cei care nu vor să participe la trafic sunt îmbolnăviți, jefuiți, și în cele din urmă omorâți. E poate cel mai înfiorător lucru pe care The Serpent îl pune în lumină: crimele țin până la urmă de niște socoteli contabile, oamenii chiar sunt numere, numerele din pașaport.

Intră în scenă Herman Knippenberg, funcționar la Ambasada Olandei din Bangkok, genul de tocilar cu suflet de aur. Îi plac numerele și rigoarea diplomatică, dar înțelege că în spatele fiecărui pletos în sandale care întoarce spatele bunăstării și securității occidentale, în spatele fiecărui număr, e o familie care are nevoie să știe ce s-a întâmplat. Bazat și el pe un personaj real, Knippenberg își pune în joc cariera diplomatică și căsnicia, și devine obsedat de prinderea lui Sobhraj. Knippenberg e the good guy, o contrapondere morală necesară (și din fericire reală) la o poveste care altfel ar părea că glorifică dacă nu un criminal în serie, atunci stilul de viață al acestuia.

Knippenberg – și toată gașca de expați, albi și cu pedigree diplomatic, care mânați de el se apucă să facă munca poliției locale corupte sau ineficiente – oferă scenariștilor ocazia de a explora crimele lui Sobhraj pe un fundal post-colonial. Într-o secvență de la începutul investigației lor, Herman și Angela (soția) discută cazul misteriosului dealer de pietre prețioase, așezați confortabil pe canapea. Amintindu-și de un detaliu important pe care îl văzuse în Bangkok Post, Angela strigă menajera pentru a le aduce ziarul aflat la câțiva metri distanță, pe verandă. E un detaliu minuscul, dar adună în el toată țesătura cultural-politică a locului care a fost teritoriul de vânătoare al lui Charles Sobhraj. 

The Serpent
The Serpent

După eliberarea colonială, anii ’60-’70 aduc în zonă invazia pacifiștilor. Filmul explorează foarte subtil această tensiune colonială (ei vs. noi) din acțiunile lui Charles Sobhraj, dar și din lipsa de acțiune a ambasadelor. Viziunea comună e că, până la urmă, hipioții care practicau turismul alternativ (low-budget, luni de zile plecați de-acasă, droguri, imersare în cultura locală, departe de lanțurile hoteliere) și-o făceau cu mâna lor, pentru că treceau peste granițe care nu trebuiau trecute. În cazul personalului diplomatic, această lipsă de implicare e justificată de cei în cauză prin nevoia de a respecta rigorile meseriei (care în viziunea, de multe ori caricaturală, a lui The Serpent, e doar o acoperire pentru neglijență și indolență). Personajul Charles Sobhraj, pe de altă parte, e destul de persuasiv când se lansează în discursuri anti-occidentali încât să te facă să te simți prost că ești de acord cu el. Filmul intuiește corect că e o miză de explorat aici, la intersecția dintre background-ul multietnic și multicultural al lui Sobhraj și modul în care un criminal inteligent găsește justificări morale. Justificările sunt de fapt pentru complici (inevitabil toți complicii devin victime), în funcție de ce vrea să obțină de la ei. Altfel, Sobhraj, rămâne până la capăt o reptilă cu sânge rece.

Actorul a intrat în pielea șarpelui. Dintre toate formulele clișeu pe care un critic de film le are la îndemână, „pielea personajului” e cu siguranță opțiunea nucleară, la care nu apelezi decât în caz de extremă lipsă de inspirație. Și totuși, personajul în acest caz e un criminal fără scrupule, care își schimbă pielea (pașaportul) cu fiecare victimă, și șerpuiește nestingherit peste granițele Asiei de Sud-Est. Nu știu dacă actorul a intrat până la urmă în pielea lui Sobhraj, dar cu siguranță a reușit să comprime esența (cel puțin așa cum reiese ea din versiunea The Serpent). Născut dintr-o mamă vietnameză și un tată indian, naturalizat și școlit în Franța, unde mama lui se recăsătorise, Sobhraj e un personaj care aparține mai multor lumi deodată și niciuneia în întregime. Faptul că și-a construit o „carieră” din furtul de identitate e cumva continuarea naturală. Pentru occidentalii care i-au căzut victime, dar și pentru populația locală, Sobhraj e un „celălalt” exotic, fascinant dar în același timp familiar.

The Serpent
The Serpent

Să nu-l recunosc pe Tahar Rahim în rolul principal a fost probabil cel mai bun lucru pe care aș fi putut să-l fac atunci când am binge-uit The Serpent. De la comentariul cultural-politic aplicat foarte fin (less is more, marca BBC), la reconstrucția unei epoci în toate detaliile ei costisitoare, inclusiv soundtrack-ul unei generații (the bigger, the better, marca Netflix), serialul are multe de oferit. Însă ceea ce îl face memorabil e până la urmă capacitatea lui Rahim de a (re)crea un personaj pe care nu știi de unde să-l apuci, învăluit constant într-o ceață amenințătoare. Și aici nici măcar nu e vorba de a juca personajul, ci de prezență fizică; mai precis de un chip inscrutabil care te neliniștește nu pentru că poți citi acolo cine știe ce gânduri criminale, sau apucături de sociopat, ci tocmai pentru că nu poți citi nimic.

Serialul e disponibil pe Netflix.

 

The Handmaid’s Tale
The Handmaid’s Tale

The Handmaid’s Tale – Sezonul 4 (Bruce Miller, 2021)

You cannot save her. Some women don’t wanna be saved.” („Nu poți să o salvezi. Unele femei nu vor să fie salvate.”) E o replică care încorporează foarte bine tot ceea ce se întâmplă în cel mai nou sezon din The Handmaid’s Tale: de la evoluția personajului principal jucat de Elisabeth Moss (inclusiv trimiterile biblice), la modul în care creatorii acestui serial se încăpățânează să sape în aceeași direcție într-o fostă mină de aur (statuete și audiențe). Nu e vorba că ar aduce la suprafață mai mult steril decât aur, dar nu te poți baza la nesfârșit pe mecanica scenaristică de tipul „ce nu te omoară te face mai puternic”. Mai ales când „ceea ce nu te omoară” intră de multe ori la categoria „torture porn”.

În buna tradiție a show-urilor de succes, Sezonul 4 are premiera la aproape doi ani distanță de precedentul. Întârziere salutată chiar și de unii critici. The Handmaid’s Tale are această reputație de a fi greu digerabil, nu doar pentru modul în care pune în scenă violența împotriva femeilor, dar și prin atmosfera apăsătoare care nu lasă loc de respiro. Se impune deci o recapitulare.

The Handmaid’s Tale adaptează romanul omonim al lui Margaret Atwood (1984), o distopie cu acțiunea în viitorul nu foarte îndepărtat, dar pe care serialul o mută într-un prezent generic (succesul primului sezon din 2017 a coincis cu primul an din mandatul lui Donald Trump, paralele erau inevitabile). În urma unui război civil, teritoriul Statelor Unite este reorganizat politic, social și sexual, într-o teocrație fascistă: Gilead. Ceea ce diferențiază viziunea lui Atwood de alte coșmaruri distopice e această segregare sexuală în care femeile sunt distribuite în roluri bine definite, inspirate de personaje biblice: soții, gospodine, prostituate, mame surogat (slujitoarele). Personajul principal (June) face parte din această ultimă categorie, o castă de femei fertile exploatate într-un sistem de sclavie reproductivă. Așa cum era de așteptat, și contrar direcției din carte, June devine o figură eroică a rezistenței. La finalul sezonului 3, eroina organizează o evadare spectaculoasă în Canada vecină și sănătoasă la cap, dar alege să rămână și să continue lupta din interior.

The Handmaid’s Tale
The Handmaid’s Tale

Nu o să intru în detaliile celui de-al 4-lea sezon, și nu pentru că nu aș vrea să dau spoilere, ci pentru că ele nu există (deocamdată, în cele 3 episoade puse la dispoziția Films in Frame de către HBO). Desigur, se întâmplă multe lucruri neașteptate, câteva personaje își fac ieșirea din scenă (toate morți violente), dar ele sunt irelevante pentru arcul narativ. The Handmaid’s Tale și-a făcut un renume din modul în care dizolvă narațiunea în performance și atmosferă. Problema, oarecum, e faptul că după primul sezon, serialul epuizase deja tot materialul narativ oferit de romanul lui Margaret Atwood. Soluția realizatorilor, care devine cu atât mai evidentă în acest sezon, a fost să îmbrace literatura highbrow a lui Atwood peste ceea ce e în esență un film din categoria rape and revenge. Mecanica acestui gen cinematografic cere ca ambele acțiuni să fie duse la capăt cu extremă violență (cu atât mai mult răzbunarea, de aici și efectul cathartic). Și ce poate fi mai cathartic decât răzbunarea pe un sistem întreg care a instituționalizat violul, tortura și umilirea femeilor?

Spre deosebire de alte producții bazate pe un foarte bun material literar – Game of Thrones, să zicem –, The Handmaid’s Tale s-a pregătit foarte bine de la început pentru momentul în care talentul literar va trebui înlocuit de cel scenaristic. Mai mult decât să adapteze o serie de evenimente, The Handmaid’s Tale a reușit să creeze o lume. Ajută desigur și specificitățile cărții, de la formulele biblice care împănează discursul public și privat, la uniformele monocrome hipnotice pe care toți le poartă. Având la dispoziție tot acest suport audiovizual, și ingenuitatea modelului distopic propus de Atwood (militărie creștină abuzivă sexual), care deschide nenumărate uși spre tensiune și conflict, serialul s-a concentrat întotdeauna pe emoție (de aici și dominația prim-planurilor și gros-planurilor).

The Handmaid’s Tale
The Handmaid’s Tale

Și-n final, aveți un moment să vorbim despre Doamna noastră… Elisabeth Moss? „You cannot save her. Some women don’t wanna be saved.” Eroina nu vrea să fie salvată, ea vrea să salveze pe toată lumea. Există momente lungi, și bine executate, în care protagonista e încadrată ca o icoană a suferinței pentru binele celorlalți, torturată și la limita rezistenței. E doar o nuanță, o trimitere vizuală, The Handmaid’s Tale nu se împiedică prea mult în metafore, rămâne la emoții: oroare, teroare, agonie, furie. Elisabeth Moss, și incredibila ei versatilitate de a juca la prim-plan, e până la urmă ceea ce ține la un loc tot ce are de oferit The Handmaid’s Tale.

Serialul are premiera pe HBO Go pe 29 aprilie.



Andrei Sendrea Andrei Sendrea
Critic și jurnalist de film, absolvent al UNATC. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu, și a fost redactor la emisiunea Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame se ocupă de rubrica Watercooler Wednesdays – topul lunar al serialelor.