Nota bene: La primul meu Berlinale, am ratat mai multe titluri, printre ele filmul lui Rithy Pahn, “Irradies”; Ursul de Aur, iranianul “There is No Evil”; “Never Really Sometimes Always”, al cineastei Eliza Hittman. Experiența unui prim Berlinale poate fi ușor confuzantă (mai ales dacă pierzi timp mai mult stând la cozi decât la vizionări propriu-zise, așa că lista asta ar fi putut beneficia de titluri și mai îndrăznețe dacă 1) mi-aș fi ales filme la același cinematograf; 2) n-aș fi ales mai degrabă pe un instinct încăpățânat, care m-a dus, printre altele, la cel mai slab film din competiție, “The Salt of Tears”, al cineastului francez ultra-cunoscut Phillipe Garrel. Topul meu este, așadar, o bucățică de festival, cu speranța că voi regăsi multe din titluri și la TIFF. (Din listă lipsește “First Cow”, despre care am scris un text mai pe larg aici; ar fi oricum la egalitate cu primul loc). 

5. Red Moon Tide / Lúa vermella (r. Lois Patiño, Forum)

Lois Patiño, regizorul spaniol cunoscut pentru documentarul Costa da Morte (2013), face în Red Moon Tide un tip de împletire avangardistă între genul horror, film-eseu, documentar observațional și suprarealism: un sătuc unde disparițiile bărbaților care au plecat pe mare sunt corelate cu existența unui monstru marin ucigaș, care i-ar înghiți de vii și i-ar scuipa mai apoi pe mal. Corpul lui Rubio, însă, un marinar-erou, nu e de găsit. Satul e populat de vrăjitoare care se oferă să-l caute pe Rubio prin grote, păduri și pe malul apei – dar pe măsură ce căutarea avansează, locuitorii sunt tot mai catatonici și vrăjiți ei înșiși de culoarea lunii. Acoperiți de cearșafuri albe (metafora pe care atât Sergio Caballero, cât și David Lowery o folosesc în filmele lor, Finisterrae, respectiv A Ghost Story), viii și morții par tot mai greu de distins. Patiño vorbește, astfel despre neputința și oroarea de a ști că aproapele tău e mort, dar nu-i poți jeli sau îngropa trupul. 

4. Dau.Natasha (r. Ilya Khrzhanovsky, Jekaterina Oertel, Competiție; Ursul de Argint pentru contribuție artistică deosebită acordat directorului de imagine Jürgen Jürges) 

Dau.Natasha e primul film dintr-un proiect mult mai ambițios și ciclopian, care se întinde pe 42.000 de metri pătrați, un oraș-set uriaș construit la Harkiv, în Ucraina, unde sute de mii de oameni duceau un Truman-Show la propriu: timp de trei ani, actori semi-profesioniști și amatori au trăit împreună într-o sosie a unui institut soviet de știință experimentală. Fără informația asta, Natasha poate fi văzut de sine stătător ca un anti-sovietic despre ororile regimului și se înscrie în marea tradiție a filmelor grotescoide la adresa regimului, precum Khrustalyov, My Car! (r. Aleksey German, 1998), de pildă. Imaginea de tipul muștii de pe perete, impecabil executată de Jürgen Jürges (de altfel, Ursul de Argint pentru contribuție artistică deosebită), face lucrurile să pară și mai gargantuale. 

De-a lungul filmului, Natasha (Natalia Berezhnaya), un fel de administrator al cantinei și Olga (Olga Shkabaryna), subalterna ei, două femei care lucrează la cantina institutului de știință, primesc vizite de la bărbații institutului, pe care îi hrănesc cu farfurii burdușite de pește, îi îmbată bine, iar după program se strâng împreună pentru un alt ospăț sexual și culinar. Doar că ospățul ăsta e în sine foarte burlesc: se aruncă cu pești sărați, fiindcă nimeni nu vrea să mai mănânce pește, se cântă și se dansează pe mese, se sparg pahare și farfurii. E o lume excesivă, care a ajuns la o saturație; și deși instituția de care aparțin ei e cu ușile închise, e limpede că dincolo de porțile ei, stă autoritatea, un sistem meschin care racolează turnători și informatori. 

Filmul are un aer de impermeabilitate și lipsă de sensibilitate, în schimb – care îl face pe alocuri gratuit și autosuficient: de pildă, într-o secvență foarte greu de privit, Natasha e supusă unui interogatoriu care rezultă în violență fizică și verbală. Filmul e valabil dintr-un alt punct de vedere, și anume relația dintre cele două femei. Într-o rutină obsedantă, de după program, când ele se îmbată interminabil, are loc un fel de bandaj între cele două: e limpede că Natasha se oglindește în Olga, mult mai tânără, și repetă la rândul ei greșelile Natashei din tinerețe. Chestia asta e iritantă și greu de asumat pentru Natasha: de cele mai multe ori, discuțiile lor cordiale se soldează cu scandaluri și ocară. De pildă, în una din primele secvențe ale filmului, Natasha îi cere Olgăi să dea cu mopul, ea refuză, și ce urmează e o luptă caraghioasă corp-la-corp, întinsă prin toată cantina. 

3. The Calming / Ping Jing (r. Song Fang, Forum)

Filmul chinezesc The Calming are un fir narativ ușor de urmărit (dar miza lui nu e asta, ci mai curând o sumă de observații poetice asupra ciclului vieții): Lin (Qi Xi) e o regizoare de filme și instalații contemporane – e în turneu cu filmul ei în Japonia și fuge mai degrabă de realitatea de acasă, unde tocmai s-a despărțit de iubitul ei și e nevoită să o ia de la capăt. Filmul e alcătuit din întâlnirile ei cu natura și mai puțin cu oamenii – strângând material și pentru filmele următoare, Lin caută să se regăsească în același timp în spații cât mai sălbatice, călătorind cu trenul. Așa cum o sugerează și titlul, e o atmosferă de acalmie și pace în cadrele statice, care fie o surprind privind în jur, fie ațipind în tren. Totodată, relația dintre ea și părinții ei are o dinamică foarte caldă: ajunsă acasă, îi face ceai tatălui bolnav, iar după ce se recuperează merg prin parc și-și amintesc de copilărie. E o conștiință a faptului că, deși îmbătrânim sau ne maturizăm, avem aceleași bucurii – iar părinții, oricât de gârboviți sau îndepărtați ar fi, te vor alina fără să-ți spună prea multe cuvinte. 

2. Days / Rizi (r. Tsai Ming Liang, Competiție)

Într-un lumină similară, Days, noul film al lui Tsai Ming Liang (care anunțase că nu va mai face filme de ficțiune după Stray Dogs, în 2013), duce slow-cinema-ul într-o zonă și mai extremă (e un film fără subtitrare, cu puține replici): neînsemnata narațiune a filmului e alcătuită dintr-o sumă de cadre statice cu doi bărbați priviți în tandem. Unul, Kang (Lee Kang-sheng), are o boală în zona gâtului, o maladie pe care încearcă s-o trateze cu leacuri băbești, acupunctură sau electroșocuri. Non (Anong Houngheuangsy) e un tânăr mult mai tânăr, care își duce veacul gătind sau, intuim, făcând masaj erotic clienților săi. Activitățile pe care cei doi le întreprind până să se întâlnească sunt complet documentare: Tsai îl urmărește pe Lee plimbându-se prin grădina casei sale, ascultând ciripitul păsărilor, privind ploaia sau mergând la ședințe terapeutice (ședințe pe care Lee le face, având el însuși această boală, filmate de Tsai în prealabil); Non, la rândul lui, un bucătar în viața reală, a fost întrebat dacă nu vrea să-i gătească lui Tsai o masă pe care s-o filmeze. Întâlnirea lor, regizată, e un tip de healing and connecting al celor doi – fără cuvinte, un tip de apropiere foarte puternică, urmată de o despărțire foarte bruscă. 

În final, Days nu propune neapărat o experiență imersivă, ci mai curând lasă spectatorul să intre într-o stare de grație – o stare completă de relaxare; e ca și cum aparatul de filmat ar fi rămas, el însuși, pe gânduri; după ce un personaj părăsește camera de hotel, luminile se sting, iar filmul continuă să curgă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, cufundându-ne și pe noi în întuneric. E un tip de celebrare a vieții mundane și atât – cine își ia, în fond, atât timp să spele salata în mai multe ape sau să taie legumele pentru supă?

1. The Woman Who Ran / Domangchin yeoja (r. Hong Sang-soo, Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor, Competiție)

Cu toate că The Woman Who Ran nu e totuși cel mai izbutit film al regizorului sud-coreean, el a fost de departe cel mai bun film din competiție (alături de First Cow, al lui Kelly Reichardt). Sang-soo o urmărește pe Gam-hee (Kim Min-hee) printr-o călătorie neobișnuită, în care își revizitează prietene pe care nu le-a mai văzut de câțiva ani: după cum singură își oferă un disclaimer repetabil, după căsătorie n-a stat nici măcar o zi departe de soțul ei. Motivul real al călătoriei lui Gam-hee nu e dezvăluit: deși inițial pare că se află într-un tur în căutarea unei locuințe noi (și deci putem intui că s-a despărțit de soțul ei), Gam-hee caută de fapt să-și imagineze cum ar arăta viața ei altfel, imersându-se și insinuându-se în viețile prietenelor sale. E limpede de la un punct că Gam-hee e o drifteriță – și minciunile ei minore pe care le spune sunt în sprijinul argumentului meu. Bucățile de viață la care protagonista asistă au legătură cu un fel de a trăi fără bărbați (sau cel puțin unul în care bărbații sunt fie ridicoli, fie enervanți, filmați întotdeauna cu spatele la cameră). Dacă prima prietenă e ultra-conservatoare, a doua e într-o relație deschisă; e un control asupra propriei vieți și a propriului cămin care lui Gam-hee îi lipsește. 

The Woman Who Ran are o simplitate aparentă care în subtrat dezvăluie o viață extrem de profundă și vie, dar lucrurile nu sunt niciodată spuse, ci întotdeauna intuite. Politețea exagerată a protagonistei o împiedică și să se confeseze vreunui personaj din odiseea ei, fiindcă asta ar însemna să își recunoască sieși că a fugit de acasă. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.