Nu sunt zile luminoase pentru industria cinematografică – știu prea bine, căci îmi caut de lucru, și cel puțin o dată la două săptămâni citesc despre publicații falite, festivaluri în criză și finanțări publice „eficientizate”. Chiar și-așa, nu pot exagera evenimentul invitației de a curatoria retrospectiva Il Cinema Ritrovato on Tour (15-18 februarie), venită din partea Institutului Cultural Italian și Films in Frame în condiții ideale mie. Nimic nu mi-a fost refuzat, păstrând responsabilitatea.

Și-așa ceva nu mi s-a mai întâmplat; și nici nu se întâmplă adesea: dincolo de satisfacții și victorii, munca de curator de film este destul de câinească și restrictivă, mică parte a unei industrii tot mai paranoic delimitate. Business as usual, selecționerii se uită la ce știu că îi interesează, ca mai apoi să arate ce știu că îi interesează unui public care și el știe ce îl interesează. Ritrovato, pe de altă parte, este o adevărată conștiință a cinefiliei intelectuale și totodată pasionale: în fiecare vară, timp de zece zile, speculația improbabilă că orice film poate fi interesant pentru orice spectator suspendă Bologna. 

Firește, așa ceva nu poate fi imitat. Responsabilitatea mea, așa cum am înțeles-o, a fost să traversez selecțiile ultimelor ediții ale Ritrovato, oprindu-mă la acele filme care răspund unor intereseze și pasiuni ale cinefiliei bucureștene, apoi la alte câteva care să stârnească noi interese și noi pasiuni. E un echilibru foarte instabil, fără vreo știință la bază. Însă cunosc cinefilia bucureșteană de aproape zece ani și simt – nu știu – că filmele pe care le-am ales îi vor face bine. Despre trei dintre ele:

La canta delle marane (r. Cecilia Mangini, s. Pier Paolo Pasolini, 1961)

Băieții străzii merg la scăldat. Cecilia Mangini și Pier Paolo Pasolini și-au împărțit cele dintâi zile în cinema, pe când amândoi își făceau un nume în industria italiană. Primul ei scurtmetraj, ca regizoare, Ignoti alla città (1959), dă voce unui frumos text al lui scris în stilul Băieții străzii, romanul de debut al infinitului PPP. 

Însă aș spune că abia La canta delle marane este capodopera colaborării lor, și asta pentru că, deși povestea și privirea sunt încă pasoliniene, cinemaul este pe deplin al lui Mangini: alert și fragmentat, o lume a detaliului pentru care un peisaj larg n-ar putea fi decât întâmplător. Nimic mai propice pentru povestea acestor băieți și a nevoii lor violente de a-și face viețile să se întâmple mai repede, căci nu-i așteaptă nimic. Precum Băieții străzii, precum Ignoti alla città, și acesta este o meditație îngrijorată și totodată fermecată asupra „inocenței viciului” – viața băieților de la periferia Romei, mizerabilă și luminoasă, senzuală și respingătoare, mai intensă ca niciodată într-o Italie a capitalismului postbelic. Dar imaginile nu lasă loc de text, și asta mă interesează cel mai mult la un asemenea film, tocmai puritatea sentimentului pe care îl mizanscenează: îmbrâncelile, competiția, nebănuiala erotică, bălăceala, fuga de carabinieri, camera de filmat ca prezență străină băieților: cuvintele sunt de prisos în fața unei secvențe precum aceea în care un puști frumos își șerpuiește întregul corp până la o pereche de pantaloni din care fură cu degetele de la picioare o bancnotă. Înțelegând arta lui Pasolini, Mangini a realizat că un simplu close-up pe chipul șmecheresc al unui băiat ars de soare poate deveni cea mai fidelă ecranizare a Băieții străzii. Înțelegând arta lui Mangini, Pasolini a scris un text deschis, un voice-over înapoia imaginii. 

*

La cosa (r. Nanni Moretti, 1990)

Documentarul lui Moretti este un terifiant paradox. Membru al Partidului Comunist Italian, cineastul filmează ședințele urgente din noiembrie și decembrie ’89, sincrone cu prăbușirea regimurilor comuniste din Est, timp în care tovarășii dezbat istoricul apel la reformă al propriului secretar general, Achille Occhetto, același care avea mai târziu să ducă la disoluția partidului. Zeci, sute de membri se adună pentru a chestiona comunismul ca ideologie (afiliere) și identitate publică (brand, cu alte cuvinte). Unii apără cuvântul cu prețul vieții – a redenumi partidul ar fi o trădare a memoriei publice și intime, ca și cum și-ar schimba propriul nume de familie. Alții se arată destul de indiferenți, invocând nevoia unor schimbări mai importante. Toată lumea vrea o concluzie despre ce va fi, dar, între timp, fiecare ar vrea să-și spună propria poveste la persoana întâi, „comunismul și cu mine”, să se istoricizeze cu de la sine putere. De unde și paradoxul lui Moretti, dublul înțeles contradictoriu al imaginilor sale observaționale. 

De la om la om, discurs la discurs, se fac văzute interacțiunea, contra, eleganța și violența schimbului de idei, tot ce-i mai palpitant la a împărtăși un ideal. Firește, ajută că oamenii ăștia, unul și unul, nu sunt politicieni, ci politici, așadar prea puțin le pasă de diplomația propriei persoane, a propriei imagini, ceea ce îi face foarte plăcuți. Dar printre rândurile acestei rapsodii a democrației-dialog se citește zădărnicia exasperantă a efortului. Nicio opinie nu pare a se schimba, argumentele se învârt în cerc și, într-un final, dincolo de film, istoria înaintează cu sau fără ei. Filmul lui Moretti pune în imagini probleme fără scăpare, politica între vorbe și fapte, individ și ideologie, documentarul observațional între înțelesuri. Și, făcut la momentul potrivit, dar mai ales cu conștiința potrivită, mi se pare unul dintre cele mari filme despre istorie.  

*

Fiul stelelor (r. Mircea Toia, Călin Cazan, 1988)

Misiunea spațială Delta (1985) al lui Mircea Toia și Călin Cazan este printre puținele filme cult ale cinematografiei române. Dar Fiul stelelor, al doilea și ultimul lungmetraj al celor doi cineaști, a rămas destul de obscur până și pentru comunitățile care au făcut din Delta ce este astăzi – printre ele, fandom-urile S.F., împătimiții benzilor desenate și fanii muzicii electronice. 

Sigur, asta pentru că Toia și Cazan își creaseră propriul precedent. Dar și pentru că Delta în sine a fost un film cu adevărat bizar, o animație S.F. aproape peisagistică, hipnotică, față de care Fiul stelelor pare un proiect narativ mai conștiincios, fără acea nonșalanță take it or leave it necesară oricărui cult. Dar lăsând Delta la o parte, Fiul stelelor nu seamănă cu niciun alt film românesc, în ciuda faptul că păstrează intact un zeitgeist optzecist local. 

Povestea în sine nu surprinde – un cuplu de cosmonauți se îndreaptă spre Pământ pentru prima dată de când fiul lor, Dan, s-a născut. Însă un mesaj intergalactic venit din trecut, de la o cosmonaută pierdută într-o fisură spațiu-timp, îi face să se aventureze pe urmele ei. Cei doi adulți se pierd în spațiu, iar Dan rămâne singur cu Bob, robotul care operează nava. Odată aterizați pe cea mai apropiată planetă, copilul părăsește nava și este adoptat de extratereștri, urmând ca la momentul potrivit să i se mărturisească adevărul și să-și răzbune părinții. Un S.F. cinstit, așadar, cu inspirație de basm și reflecții despre nimicnicia războiului și esența umanității. 

Dar Fiul stelelor nu este un film al acțiunii. Scenele de luptă se lasă rezolvate rapid, ca și cum nici n-ar conta – contează, din nou, peisajul, culorile acelor mii de geometrii ale căror apariție și dispariție sunt o narațiune în sine. Delta avea niște amețitoare peisaje vegetale care trăiau în spatele personajelor de linie fermă. Fiul stelelor le are și el, însă peisajele sale cele mai virtuoze sunt cele de amintire și fantasmă, când ecranul devine un adevărat delir plastic, demn de prima jumătate de adevăr a S.F.-ului, că privești o lume străină, uimitoare, o lume a spectacolului. 

Retrospectiva Il Cinema Ritrovato on Tour are loc între 15 și 18 februarie la București. Programul include mai multe proiecții de filme care vor avea loc la Cinema Elvire Popesco (bilete) și două masterclass-uri la UNATC, cu Guy Borlée, coordonatorul festivalului de film de arhivă Il Cinema Ritrovato, și cu regizorul Radu Jude (participarea este gratuită). Mai multe detalii despre festival și program, aici. 

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.