Nu este niciun secret că Radu Jude este cel mai cameleonic dintre figurile proeminente ale cinematografiei românești contemporane, și cu siguranță un provocateur – al cărui parcurs de reinventare formală constantă antedatează recenții pași în afara sferei Noului Cinema Românesc a marilor autori ai mișcării, cât și valul de debuturi apărute între 2017 și 2019 care deplasau centrul creației cinematografice românești dinspre sfera realismului riguros înspre noi teritorii estetice. Însă, cu spectaculosul Babardeală cu bucluc sau Porno balamuc (subintitulat Schițe pentru un film popular) Jude sparge unele dintre cele mai mari tabuuri de până acum, ceea ce este deja în sine o realizare pentru un autor care a confruntat până acum unele dintre cele mai dificile și incomode subiecte ale țării sale: de la Holocaustul românesc și sclavia romilor până la represiunea disidenților în timpul erei comuniste. Dacă anul trecut scriam că „perioada de explorare istorică a lui Radu Jude și-a atins maturitatea deplină și stabilitatea conceptuală [cu Tipografic Majuscul și Ieșirea Trenurilor din Gară]”, atunci este cât se poate de naturală această revenire înspre contemporaneitate.

Aici, Jude virează cu totul înspre timpul prezent, cu un film care tratează frontal concepte precum sexualitatea și preconcepțiile, fără ca acțiunea contemporană să acționeze drept o cameră de ecou a trecutului precum în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (cu excepția câtorva replici), însă reținând una dintre cele mai importante formule ale acestuia: centrarea pe un personaj feminin (aici, profesoara de istorie Emilia Cilibiu, interpretată de Katia Pascariu, cunoscută pentru activitatea sa în scena teatrului politic românesc) care se află într-o circumstanță complet ostilă, prilej care este folosit pentru a explora diversele tipuri prejudicii misogine cu care se confruntă femeile din România. Ce anume declanșează narațiunea? Faptul că un sex tape al profesoarei scapă pe internet și ajunge la unica sa destinație logică: în mâinile elevilor, ai căror părinți sunt profund ultragiați și cer o ședință în care cadrul didactic să fie mustrat. Filmul, inspirat din cazuri reale (vezi diversele incidente tip „profesoara porno”), este împărțit în trei secțiuni: prima, ce servește drept expozițiune și totodată este o explorare a Bucureștiului; cea de-a doua, un intermezzo structuralist care acționează ca un soi de dicționar de termeni din vernacularul românesc; și cea de-a treia, ședința cu părinții, pusă în scenă într-un mod care amintește de a doua povestire din Arabian Nights, Volume 2: The Desolate One, de Miguel Gomes.

Însă este reductiv să rezumi Babardeală… la conflictul său central sau la desfășurarea acțiunii narative – care, în fapt, oferă mai degrabă un prilej pentru sondarea unei teme gigantești: mentalitățile românilor (axa centrală fiind cea a sexualității) în plin capitalism târziu, de care Jude se apropie fără să cadă în extrem de facila capcană a clasismului, adesea tangibil în filme (sau alte produse culturale) care își propun să examineze această temă. Protipendada de părinți revoltați care se adună în curtea liceului Nichifor Crainic este răzleață și majoritar upper-middle-class (între care regăsim cameos ale unor cunoscuți artiști bucureșteni, precum Paula Dunkler, Ada Solomon sau Raya al Souliman, alături de regulars precum Gabriel Spahiu, Alexandru Potocean, Ilinca Hărnuț și Ilinca Manolache), însă statutul lor social nu îi face imuni la cele mai grobiene, chiar troglodite percepții despre sexualitatea feminină – de la (false) pudibonderii la slut shaming, toate oalele misoginiei se sparg în capul Emiliei, care în ciuda unui aer vag defetist, încearcă totuși să le țină piept. În mod semnificativ, părintele cel mai dispus să o umilească pe profesoară este tocmai una dintre mame, indicând asupra complicității instrumentale a anumitor femei cu patriarhalismul.

Subtitlul filmului – Schițe pentru un film popular, expus pe un still roz-țipător, în scris cursiv căutat-kitch – este, dincolo de evidentul clin către statutul Noului Cinema Românesc drept „nevandabil” pe terenul-gazdă, cât și către tipul celor care sunt într-adevăr vandabile (vezi Miami Bici, filmul care, da, pare să fi salvat economic cinematografia română anul trecut), un mod de a seta un ton deschis spre experiment, cât și unul prin care se inversează paradigma de reprezentare obișnuită a sexualității feminine. Dacă în filmele de entertainment precum susnumitul Miami Bici, personajele feminine sunt în mare măsură plate, reduse la simplul statut de obiect al plăcerii vizuale, în Babardeală… elementul subversiv constă în reprezentarea fără ocolișuri a sexualității (filmul începe cu o serie de cadre tip amateur porn, necenzurate) unui personaj feminin care își stăpânește pe deplin viața intimă. (Deși nu este per se un fir narativ de tip whodunnit, o bună parte din film se învârte în jurul întrebării „Cine a uploadat sex tape-ul?” – iar o scurtă scenă intuiește că persoana în cauză este chiar Emilia.) Desigur, nu există nimic mai scandalos în țara educației sexuale inexistente și a celui mai ridicat nivel de natalitate în rândul adolescentelor din Europa, atât pentru părinții din interiorul ficțiunii cât și, cel mai probabil, pentru cei reali, odată cu lansarea filmului – care va aprinde cu siguranță spiritele și va enerva noi categorii sociale din România încă ne-enervate de către Jude (ai zice că n-au mai rămas chiar așa de multe, dar iată); este posibil un scandal care să-l oglindească pe cel din jurul Touch Me Not. Discuții cu atât mai semnificative în contextul panicii din ce în ce mai mari din cercurile conservatoare românești despre „corectitudine politică” și cancel culture: însă tocmai persoane precum Emilia Cilibiu sunt cele care ajung să fie, de fapt, cancelate.

Despre Barbari scriam în 2018 că „dincolo de subiectul său central, este în egală măsură un film despre o criză a reprezentării istoriei (…) dar și despre pluralitatea de viziuni politice prezente în societatea actuală” – ori Babardeală este la rândul său un film despre criza reprezentării, de data aceasta a prezentului și a multiplelor sale fațete. Dincolo de caracterizarea prin mijloacele dialogului, formula predominantă a celui de-al treilea act, părțile cele mai ambițioase ale filmului sunt primele, hibride ficțiune-documentar, care acționează ca un fel de inventar al prezentului atât ca imagine a urbanului (într-un soi de extensie a penultimului cadru din Tipografic Majuscul), dar și a unor evenimente recente care au marcat discursul public. În prima parte, Emilia face o lungă plimbare prin Bucureștiul Oborului, Căii Moșilor, și a Centrului Vechi, surprinse în plină vară dar și în pandemie: pestrițe, zgomotoase, aglomerate, sluțite de o infinitate de reclame și sigle hidos-naive, contaminate cu afișe electorale și mașini parcate aiurea, invadate de Mega Image-uri și case de pariuri, străzile capitalei sunt nefardate, apărând cu chipul cacofoniei lor vizuale depline. Camera (mânuită de Marius Panduru, colaboratorul constant al lui Jude) le panoramează pe toate acestea lent, deliberat, parcă contracarând prin aceste mișcări haosul deplin din interiorul compoziției – căruia i se adaugă atât bine-cunoscuta agresivitate bucureșteană din spațiul public, dar și senzația de groază și abjecție a pandemiei, prin cadru trecând o sumedenie de persoane fără mască. (În mod semnificativ, în cea de-a treia parte, tiradele părinților sunt piperate cu expresii precum „dictatură sanitară” și „Botnița lui Arafat”.)

Inima filmului este însă, la propriu și la figurat, partea a doua – intitulată „Mic dicționar de anecdote”. Revenind spre formalismul riguros al filmelor sale recente, și deci spre un registru vădit politic, Jude creează un lexicon cinematografic (prezentat în ordine alfabetică) a unei pleiade de concepte: variind de la diferite jigniri și termeni precum „p*la” și „p*zda”, înspre definiții ale unor personalități precum Mihai Eminescu, sau diferite fenomene sociale. Piperat ici și colo ba cu observații personale, ba cu statistici, alteori pur și simplu folosind termenii din DEX, partea a doua fuzionează imagini originale, abundente în cameos (precum o glumă cu blonde pusă în scenă cu artista Oana Maria Zaharia), cu found footage. Aceasta din urmă dă tonul politic cel mai frontal al filmului, amintind de tehnicile lui Harun Farocki: colând multiple video-uri care s-au viralizat pe rețelele sociale românești, de la cele ale abuzului psihologic al muncitoarelor de la fabrica de confecții din Paulești sau imaginile crunte în care Florica Moldovan, o tânără de etnie romă, este bătută de un șofer de autobuz, la înregistrarea concertului formației Fluid din vara anului trecut și diverse alte momente. Între acestea, sunt strecurate mici momente de ars poetica, ce amintesc de autoportretul realizat de cineast pentru festivalul goEast: precum o utilizare a mitului Meduzei drept metaforă a cinemaului. Partea a doua antrenează un soi de memorie nouă, stranie, intrinsecă rețelelor sociale și a ciclurilor de știri – imagini ce sunt omniprezente timp de câteva zile, apoi dispărând la fel de repede precum au apărut – și le recuperează, ca într-un jurnal audiovizual ce își propune să consemneze prezentul, ce se reflectă și în ambiția de a prezerva pandemia în imagini.

Un film obraznic și uluitor, Babardeală cu bucluc sau Porno balamuc se anunță drept unul dintre filmele care vor fi cel mai intens discutate pe parcursul acestui an și care va leza cu siguranță multe sensibilități conservatoare – sociale, culturale, poate chiar și cinematografice. Însă umorul său abundant este unul negru; apelul la umorul de moravuri și la stilul caragialesc (și, în definitiv, nu este prima dată când Jude apelează la referințe ce provin din teatru) este mai mult decât un cârlig înspre zona „populară”, ci și mijlocul perfect de a resuscita o estetică narativă croită pentru o perioadă turbulentă politic și social, de a ține o oglindă ridicată în fața chipului nostru colectiv.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.