2001: A Space Odyssey – Balet cosmic

13 iunie, 2025

Includerea lui 2001: A Space Odyssey într-un program TIFF dedicat inteligenței artificiale și intitulat (nefericit) „Tomorrow Is Fear” este, desigur, o opțiune previzibilă. Însă forța filmului de a-și impune propria cale, marcând incandescent un „înainte” și un „după” în istoria cinemaului, e de natură să elimine orice tăgadă. În fața somptuoasei realizări cosmice a lui Kubrick nu putem decât să ne declarăm disponibili, mereu și mereu.

Istoria continuă să îi dea dreptate lui Kubrick. Computerul care turbează și începe să se răzbune pe oameni e o temă și o teamă, vorba aceea, cum nu se poate mai actuale. 2001 e fără îndoială un produs al epocii sale – vezi secvența în care astronautul american are un schimb de replici tensionat cu echipajul rus într-un lobby minimalist-conceptual –, însă toate aceste cârlige geopolitice care până acum o vreme jenau, căci păreau să deturneze „prozaic” de la traiectoria metafizică a proiectului, ajung astăzi să sune, dacă nu a profeții, atunci măcar a ecou straniu de familiar. Umplut cu fascinație bolnăvicioasă, de tip love-hate, pentru dispozitive, filmul e pe cât de hippie, pe atât de serial – o recurentă înlănțuire de ecrane, butoane și uși culisante, circulând pe linia foarte fină dintre utopie și coșmar cyber. Nicio naivitate tehnofilă aici: așa cum apare descris de Kubrick împreună cu Arthur C. Clarke, spațiul cosmic e un mister total, o continuă mirare, iar tot ce-a hărăzit omul prin progres științific pare că doar îl adâncește în negura fără de sfârșit.

Înainte să fie un film, 2001 e un mit. Geekșii care par să-l fi luat în arendă simbolică sunt gata să-ți demonstreze că nici nu e un film – e un parcurs, o experiență de văzut cu inima, nu cu ochii, un trip ultim. Necazul e că au dreptate. În miezul său, filmul e un produs al contraculturii – o călătorie spre senzoriu – executat cu mijloacele artei instituționalizate: deja pornit ca o meditație maximalistă – la început, Kubrick ne oferă o legendară secvență în care niște oameni-îmbrăcați-în-maimuțe se ridică încet-încet către limbaj, făcând din osemintele din jur unelte de luptă –, 2001 sfârșește aproape prin a se dezintegra într-o pulbere de lumină. Drumul din final spre Jupiter e un caleidoscop colorat care se lichefiază, devine amestec de dâre luminoase, pastă de neoane deformate la viteză imensă, simultan nebuloasă și aberație vizuală. Capul astronautului nostru face ca titirezul, până ce rămâne imobilizat de la atâta forță: în toată verva lui satirică, care face din genul SF-ului cosmic pură deriziune (e opusul lui 2001), L’Empire (2024) al lui Bruno Dumont va reține lecția acestor corpuri brutalizate de forțele spațiului, transformând-o în gag vizual. Înțelegem de ce criticul Andrew Sarris a reușit să pătrundă în film abia când l-a revăzut „spart”: e atât de apăsat non-narativ încât riscă să alieneze cu pretenția sa întru contemplație.

2001: A Space Odyssey (Sursa foto: IMDb)

HAL, computerul imbatabil, devine psihotic, dar se vede redus la tăcere prin decuplarea lentă, ASMR-ică a unor hard drive-uri luminoase. Indicii ne tot parvin cum că ceva, în spațiu, e putred. Kubrick ascunde în 2001 un horror care nu iese niciodată la suprafață, printre multe alte filme rămase la stadiul de potențialitate. Filmul propriu-zis reprezintă un fel de matrice. Deși o bună bucată se petrece pe coridoare futuriste lipsite de gravitație și, în general, de evenimente notabile, nu demistifică nimic: o scenă de prânz colectiv din Alien (1981) poartă cu sine un vibe mai domestic decât toată ingineria mută a lui Kubrick, menită să transforme existența spațială în coregrafie de gesturi limpezi, nu în rutină cu care să te identifici. De la început și până la sfârșit, filmul plutește într-o lentoare hipnotică, iar grija sa manifestă pentru corporalitate se dovedește cvasi-performativă: e remarcabil că s-a putut face așa atunci, un monstru financiar – totul arată, chiar și la standardele actuale, fără cusur – care să nu cedeze nimic edificărilor, ci să rămână prezență pură. E nevoie de un ochi de mare cineast pentru a asemui deriva navelor prin spațiu unui balet, pentru a-i altoi o bucată recognoscibilă de Johann Strauss și pentru a o lăsa să curgă îndelung, în toată grația ei mecanică; spațiul, aici, e flux, cinetism de manual. Am greși să-i cerem filmului mai mult: chiar dacă uneori povestea se încordează într-un fel de plot, își reia repede cursul suveran de orchestrare a unei simfonii celeste. Mașinăriile fistichii făcute de mâna omului sunt aici niște miniaturi integrate „organic” în spectacolul superior, cvasi-abstract, de forme și culori pure al universului.

Cinemaul e un mijloc de expresie ciudat: uneori, un aparat greoi și impunător se vede sublimat într-o salbă de imagini vaporoase, care își ascund de minune originea lipsită de poezie. Față de predecesorul său ceh, Ikarie XB-1, un SF din 1963 regizat de Jindrich Polák în care niște astronauți se puneau să cucerească Alpha Centauri, 2001 se simte deopotrivă mai expansiv și mai sprințar: ce-i „out there”, abia întrevăzut printr-o animație repetitivă și săracă, devine în acest film tangibil, pe măsură ce nave tot aterizează iar și iar, iar piciorușele și brațele lor se mișcă credibil la contactul cu suprafețe nepământene. În plus, Kubrick imaginează aici un veritabil ecosistem spațial al omului, o circulație printre stații, capsule și puncte de tranzit pe care o însuflețește sumar, prin sunetul obsesiv al unei respirații sau prin muzică clasică. Însă, ce-i drept, mare parte din acțiunile lui 2001 se petrec, așa cum se cuvine, în tăcere deplină: rezultatul e un peisaj grandios, la mijloc de drum între plăsmuirea omului de știință și realitatea adolescentului înflăcărat – cinemaul ca prilej de continuă uluire.

James Gray, în al său Ad Astra (2019), va încerca să se apropie de această mare însingurare descrisă de Kubrick, urmându-l pe Brad Pitt într-un periplu către inima de întuneric a cosmosului (iar maimuțoii feroce care populează una dintre navele abandonate pe care le întâlnește pe drum sunt omagiu vârât în ochi). Însă unduirea mașinistă a lui Kubrick nu are egal; când îl vedem cum include o convorbire video între astronauți și cei rămași pe Terra, cu camera care recadrează chipul nestatornic al unei fetițe într-un proto FaceTime, parcă ne vine să ne întrebăm dacă acest vizionarism e pur noroc sau rodul unei documentații secrete. 2001 e plin de astfel de plăceri inoxidabile, o mare saga care ridică mizanscena la stadiu iradiant, de spectacol al lumilor ciocnite între ele.