Casa cu păpuși este filmul de debut al lui Tudor Platon – care, la 28 de ani, este unul dintre cei mai prolifici directori de imagine din cinematografia română în momentul de față. Nominalizat la Premiul Gopo pentru Tânără Speranță în 2016, pentru imaginea filmului Toate fluviile curg în mare (r. Alexandru Badea), Tudor a semnat imaginea multi-premiatului Cadoul de Crăciun (2018, r. Bogdan Mureșanu) și a colaborat, printre alții, cu cineaști tineri precum Ana-Maria Comănescu și Octav Chelaru.

Pentru filmul său de debut, care a avut ieri seară premiera sa mondială în cadrul celei de-a 19-a ediții a TIFF, Tudor a folosit o serie de filmări pe care a realizat-o în timpul unei excursii la o cabană cu bunica sa, Cica, și grupul ei de prietene (printre care și nașa lui, Nana). Pe parcursul câtorva zile, doamnele își petrec timpul relaxându-se și depănându-și poveștile, care variază de la extrem de amuzante la melancolice – asta în timp ce camera lui Tudor le surprinde în cadre lungi, infuzate cu candoare. Cu câteva zile în urmă, am vorbit cu Tudor despre istoria acestui film și modul în care a lucrat la acesta, despre diferențele între a filma pentru un film de ficțiune și un documentar, despre filmmaking-ul independent și despre modul în care excursia aceasta i-a schimbat perspectivele.

Când ți-a venit ideea pentru acest film – de fapt, a fost asumat încă de la bun început ca un film în sine? Plănuiai să înregistrezi acest eveniment pur și simplu, din care să iasă un soi de home movie, iar ulterior a venit ideea de a face un film, sau ai pornit de la bun început cu camera pregătită?

Înregistrez foarte multe chestii. Nu știu de ce, dar fac asta de mult timp, încă de când eram în liceu. Câteodată fac poze, câteodată înregistrez sunetul sau câteodată filmez. De data asta am zis să filmez – nu m-am gândit că o să iasă un film, sau…

… În același timp, da, lucrurile se duceau singure într-o anumită direcție. Pentru că totul s-a întâmplat într-un timp destul de scurt – a durat o săptămână sau zece zile, nu mai știu exact cât. Iar eu nu m-am schimbat atât de mult într-o săptămână încât să-mi schimb atât de tare frământările pe care le aveam, cu care ajunsesem în acel loc. Iar lucrurile s-au legat, au mers de la sine.

Ca să îți răspund foarte concret, nu, nu am plecat cu gândul să fac un film – sau, oricum, am filmat și apoi am trecut la alte proiecte de-ale mele, la ce mai filmam și ce alte proiecte mai aveam. Am revenit la materialul ăsta după un an și ceva.

Când te aflai la cabană, exista ceva conștient care te făcea să începi să înregistrezi un moment oarecare, sau era ceva candid, care depindea de modul în care decurgea momentul respectiv?

Sunt anumite triggere, ca să spun așa, care te fac să înregistrezi. Dar nu e ca la fotografie, unde stai acolo și – acum se întâmplă, acum apeși pe buton. Nu. Trebuia să fi apăsat pe buton cu un minut înainte! E mai mult o intuiție uneori, care îți spune că „bă, cred că ar trebui să filmez asta”. Și apoi chiar se întâmplă ceva. Sau nu. Există un moment în film pe care am început să îl înregistrez când deja se desfășura și a intrat la montaj exact de când am apăsat REC. Dar e singurul. În rest, camera era acolo și mergea. E o chestie și de intuiție, dar și de șansă – șansa să se întâmple ceva. Nu știi întotdeauna dacă o să se întâmple sau nu. Și în cazul filmului acesta, eu nu forțam, n-am dus lucrurile într-o anumită direcție astfel încât anumite lucruri să se întâmple. Se întâmplau singure.

Doar că e o chestie aici – cum pui camera? Cum o pui când nu știi ce o să se întâmple? Aici mi se părea mie foarte interesant. Cum te apropii de ceva ce încă nu cunoști? Așa că singurul lucru care rămâne este curiozitatea. Cred că asta era. Eram curios. Evident că aveam tot felul de gânduri și de intenții, dar asta a fost în primele câteva zile, o zi-două. Dup-aia, mi-am dat seama că e degeaba, că degeaba am eu intenții, că ele (personajele) sunt mult peste mine și se duc unde vor. Așa că am început pur și simplu să le filmez pe ele, fără un gând în spate, doar ceea ce apărea spontan. Plus că și în mine se acumula o anumită stare, fiind și eu tot închis acolo. Începeam sa fim altcumva, izolați, departe de locurile noastre obișnuite. Iar asta se adună. De la o zi la alta apar prietenii, sau emoții, ori poate mici conflicte, să vrei să stai mai departe de cineva… Intram și eu în chestia asta.

Și mai e și acest element de vacanță – când ești departe de casă, ți-e mult mai ușor să te gândești la toate chestiile astea, de fapt.

Cred că chestia vacanței este că… nu prea îți mai pasă de ceea ce era acasă! Cumva, cred că și acesta a fost un motiv pentru care am mers să filmez. Voiam să uit tot ce era acasă. Mai mult asta a fost la mine, nu că știam eu ce e acolo. Nu știam. Nu mai fusesem niciodată cu ele acolo. Dar m-am dus și aveam camera la mine.

Cum ai ajuns acolo? Presupun că ți-a spus bunica ta că „hey, mergem în această excursie și facem un tratament de saună timp de o săptămână, vrei să vii cu noi?”. Sau cum a început efectiv?

E ceva legat de apropiere efectivă față de oameni. Pentru că am simțit nevoia, la un moment dat, să mă apropii de bunica mea, de Cica – și asta a venit natural. Faptul că îmi murise cealaltă bunică, de care fusesem foarte apropiat, m-a făcut să simt nevoia de a mă apropia de ea. Nu știu de ce, și cum, dar asta am simțit, și așa că am început să petrec mai mult timp pe la ea, atunci când mă duceam acasă. La un moment dat vorbeam cu ea și mi-a zis că „uite, noi asta facem vara”. Și-am zis „A, ce mișto. Hai că vin și eu cu voi. Pot?” Adică eu m-am băgat în seamă, n-a fost invers. Și am zis că dacă pot să vin să și filmez – mi s-a părut mie interesant.

Cam asta a fost. Dup-aia, când chiar s-au organizat să meargă și în acel an, mi-au zis: „Uite, noi mergem, vii sau nu?” A fost pe repede-înainte.

Vorbeai puțin mai devreme despre această senzație – cea de a nu ști ce urmează să filmezi și, implicit, nu știi ce urmează să se spună, nu știi dacă trebuie să îți adaptezi compoziția în funcție de moment, și așa mai departe. Din ipostaza de director de imagine care a lucrat preponderent în ficțiune, cum diferă modul în care te pregătești pentru un film de ficțiune cu cel în care te pregătești pentru un documentar, considerând lucrurile pe care tocmai le-ai spus?

Nu are legătură. Chestiile pe care le fac înainte de a merge undeva și de a filma este să fiu sigur pe echipamentul pe care îl am. Fac asta și la ficțiune, dar acolo mă pregătesc destul de mult și știu multe elemente care țin de intenție. Dincoace, interesează altceva – știu că trebuie să pun camera, să apăs pe un buton și să fiu atent la ce se întâmplă. Restul se bazează pe ce spuneam înainte și pe faptul că mă descurc dacă îmi pui o camera în mână, pentru că asta am învățat să fac, dar nu mă gândesc la ea. Este intuitiv, e ca atunci când conduc.

Poate că fac asta uneori și în ficțiune, dar acolo sunt mult mai pregătit, pentru că știu că acea zi de filmare costă foarte mulți bani și implică foarte mulți oameni. Și uneori asta se poate întoarce împotrivă.

Pentru mine, filmul ăsta este mult mai aproape de fotografie, într-un fel, de proiectele foto pe care le făceam când eram în liceu și prin facultate. Tot așa, stăteam în diverse medii și încercam să văd ce se întâmplă pe acolo, dar era dintr-o curiozitate. Categoric, și starea mea de spirit influențează chestiile din jur. Dar încerc să ajung să văd ce e cu adevărat acolo, nu doar așa, o primă impresie. Și mi se pare că prin cameră – de fotografiat, de filmat, sau prin recorder-ul de sunet – captezi ceva de care nu ești conștient în momentul în care te afli în locul acela. Camera nu este plină de emoții, ca tine. Normal că tu o influențezi – Cum o pui? Cum o setezi? Cum… Acestea sunt întrebările importante, deși uneori poți doar să stai și să vezi ce se întâmplă pe bune într-un loc. Evident că apoi ajung la montaj, ca în cazul filmului acesta, și începi să îi dai o coerență. E normal – iar acela este modul în care vezi lucrurile atunci, la montaj.

Chiar despre montaj voiam să te întreb. Ce mi se pare foarte interesant la film este că ai insistat foarte mult pe personajul Nanei, acea doamnă care are în spate o poveste de viață mai tristă, cu care faci mai multe drumuri în sat. Specific legat de Nana – ai decis să o „aduci mai în față” în timpul etapei de montaj, sau realizai deja, în timp ce erai acolo cu bunica ta și cu prietenele ei, că ea va fi un personaj central?

E ceva care s-a întâmplat acolo. Ea nu lua parte la discuțiile de grup, în mare parte a timpului. Ea era mai singuratică. Și asta o făcea diferită față de restul, care erau, nu știu, „de viață”.

Joviale.

Da. Într-un mod foarte plăcut și special. Iar ea e și nașa mea de botez, cu care nu aveam o relație atât de apropiată, pe cât am ajuns să am după ce am filmat. Pentru mine chiar a fost o experiență de viață acest film, pentru că m-a apropiat de doamnele acestea. O parte fiind rudele mele, altele nu. Dar, ca să revin la Nana – lucrurile s-au întâmplat normal. Ea venea spre mine. Ea avea această replică, „Vreau să înțeleg de la tine cum gândesc tinerii”. Și punea foarte multe întrebări și eu încercam să le întorc, ca să o fac pe ea să vorbească. Și ea vorbea, pentru că simțea nevoia să facă asta, ea fiind defel o persoană mai singuratică. Chiar a fost o legătură care s-a creat acolo și care se păstrează și acum.

Revenind la montaj – cum ai structurat filmul? Se simt anumite chestii legate de structură – de exemplu, legat de Nana, de modul în care ea este singuralizată, dar și ciclicitatea scenelor în care câte cineva intră în butoiul de saună, care sunt păsuite la distanțe destul de egale în film. (Nu întâmplător mi se pare că tu ești ultimul care intră acolo.) Cât a contat cronologia în sine a evenimentelor?

Nu știu cât de mult m-a ghidat cronologia, pentru că de la un punct încolo nu îmi mai dădeam seama ce anume e într-un anumit moment. Într-o primă fază așa a fost, dar mai apoi nu l-am mai structurat cronologic. Mă ghida altceva.

E foarte delicat storytelling-ul. Poți să iei inspirația din foarte multe locuri, care nu au neapărat legătură cu filmul. Și pentru mine, experiența în fotografie m-a influențat destul de mult – când mă jucam cu secvențele, era ca și cum m-aș fi jucat cu niște poze, care sunt încărcate cu o anumită stare. Asta am făcut la început. Evident că, în spate, știam cum trebuie să introduc personajele, cum să le duci, aceste elemente de storytelling clasic. Da, le știu, dar nu ăstea mă ghidau. La final mi-am dat seama că a ieșit o structură de tip puzzle – adică lucrurile nu vin unul după altul, se conturează și apoi cresc. Nu – vine una, vine alta. Și ele încep să se lege brusc, de la un moment dat. Nu a fost ceva matematic în structură. Ce aveam în cap este acest joc între două personaje care sunt foarte puternice, și știam că vreau să trec de la un personaj la celălalt și că ele [Cica și Nana] o să ducă filmul. Mă jucam în funcție de stările lor – e un montaj care trece de la una la alta în funcție de stări. Și sunt niște teme pe care încercam să le grupez.

Știu că la un moment dat am revenit la montaj după câteva luni bune în care am făcut altceva, după destul de mult timp, și am încercat să structurez filmul altfel, într-un mod mult mai analitic. După ce am lucrat vreo două săptămâni la asta și am făcut o proiecție cu niște oameni mai apropiați, ca să văd ce stare le dă lor, ei fiind oameni în care am încredere – mi-am dat seama că era un film mult mai slab, pentru că era un discurs pe care îl formulasem eu, prin gura lor. Și nu mai erau ele, nu mai era bine din punctul ăsta de vedere. Așa că am revenit la varianta veche, care e vie, are ceva viu.

Nu am putut să nu remarc că ele vorbesc despre foarte multe experiențe ale feminității. Și mi s-a părut interesantă ipostaza ta, de bărbat tânăr care ascultă niște femei vârstnice care și-au trăit viața într-un anumit timp și spațiu istoric, și care acum privesc retrospectiv. Fie că e în joacă, fie că e contemplativ. Cum a fost pentru tine să asculți aceste experiențe feminine de viață?

M-a maturizat destul de mult acea săptămână. Sunt lucruri pe care mi le amintesc și acum, anumite replici. Era un univers închis – e ceva ce ele fac an de an și se închide ciclul. Dar faptul că eu existam acolo dinamiza mediul într-un anume fel, pur și simplu. Uneori fac abstracție de mine, alteori nu. Unele chestii mi se adresează direct mie. E foarte cu dus și întors – sunt și niște lucruri despre cum ele se raportează la mine, dar și niște interese de-ale mele, în funcție de cum eram eu atunci. De exemplu, cum duci o relație? Trecusem prin tot soiul de experiențe și eram destul de tânăr. Multe dintre întrebările care au rămas în film erau curiozitățile mele reale, de la niște doamne care au trecut prin asta. Unele într-un fel, altele în altul. Dar era interesant să vezi cum văd ele niște lucruri care interesează pe un puști. Deci nu știu ce e al meu și ce e al lor – dar foarte des era din ambele părți.

Ele au frecvent această perspectivă care e adesea împăcată, care spune „bun, lucrurile s-au desfășurat astfel și pot să le sintetizez, chiar să glumesc despre asta”. Și de multe ori au și aceste observații – „viața mea a fost mai ușoară, a ta a fost mai grea, ea a avut un soț care a chinuit-o, eu nu” sau vice versa. Sunt toate aceste modele de a fi, ceea ce m-a fascinat.

Asta era a lor, nu era a mea – pe mine nu mă interesa neapărat raportul femeii cu bărbatul. Pe mine mă interesau alte chestii, care se văd mai degrabă în partea a doua a filmului, și anumite chestii care țin de Nana. În rest, este dinamica lor, între ele. Vine o vârstă când îți rememorezi anumite momente din viață, asta este clar. Cum te raportezi la ele – aici ține de felul în care ești tu educat și de felul în care vezi viața. Ele se raportează diferit, dar fac lucrurile să pară mai ușoare, poate. În spatele acelor glume este, cum ai spus și tu – râzi, dar… sunt niște chestii atât de adevărate.

Mi se pare și că  erai într-o ipostază foarte bună, pentru că nu ai mai fost nevoit să faci toată munca de acomodare a unui regizor sau cameraman într-un film documentar, în care trebuie să câștigi intimitatea cu subiecții tăi. Și tu o aveai deja cu aceste doamne care te știu de când erai mic. De exemplu, atunci când ele fac glume porcoase. E greu să ai acces la genul acesta de momente, de obicei.

Clar am avut acces într-un cadru intim, o familie mai extinsă. De asta este și delicat dup-aia, la montaj, ce faci, cât expui. Pentru că în spațiul acela intim îți permiți foarte multe lucruri care îți dorești să rămână într-un spațiu intim.  Asta a fost o chestie la care mă mai gândeam seara.

Dar, apropo de ce ai zis – e o chestie care îmi place să o fac, să mă duc la oamenii din jur, la oameni cu care am o relație de tipul ăsta, familial sau prietenesc, și să le fac poze sau să îi înregistrez. Nu e un soi de acces, că nu o privesc așa – dar eu încerc să privesc altfel, în momentul în care am o cameră în mână. Îți pui alte probleme decât atunci când nu o ai. Și cred că majoritatea oamenilor fac – dacă ții o cameră în mână, începi vezi lucrurile altfel. În niște șabloane cu care ești obișnuit, poate. Însă asta îmi dă o altă perspectivă asupra oamenilor din jur, care sunt apropiați, pe care îi cunosc. Sau pe care zic că îi cunosc. Că, de fapt, cât îi cunosc? Că după ce iau camera în mână văd că îi cunosc altfel. Și apoi mă duc la montaj și iar îi cunosc altfel. Sunt atât de multe răstălmăciri și de momente în care se schimbă felul în care cunoști niște oameni. Și la final poți să ai pretenția că îi cunoști?  Nu, nu cred.

De exemplu, că bunica mea este așa ca în acest film. În niciun caz! Ea este în foarte multe feluri. E un om foarte complex, însă simplul fapt că poți să îi vezi altfel decât ești obișnuit de mulți ani, e mare lucru, dar acesta se datorează momentului în care ai camera în mână. La mine, cel puțin. Ce mă face să iau camera în mână, ca să revin – nu știu, dar e ceva instinctiv. Am destul de multe proiecte pe care le-am început care sunt în diverse forme, unele începute și acum zece ani. Când o să se materializeze? Nu știu. Ăsta s-a materializat. O să se materializeze și altele – și poate că asta îmi va da curajul să fac asta. Făceam asta într-un mod naiv, cumva, dar fără să pun presiune, ceea ce e foarte mișto.

Film independent 100%, într-un fel.

Ca punct de plecare, cu siguranță este asta. Și mă simt foarte confortabil să fac asta. E foarte mișto. Normal, vrei să reușești să obții o anumită siguranță financiară din ceea ce faci, categoric, apare și latura aia. Dar nu e la bază. Nu e punctul de plecare. Și nu mi-am pus vreodată problema că am nevoie de bani să încep ceva personal. Nu mă interesează în momentul ăla.

Filmul urmează să fie proiectat săptămâna asta la TIFF. Cum te aștepți la acest moment? Probabil că experiența pe care o ai în spate mai atenuează din emoții, dar acesta este filmul tău de debut. Ce așteptări ai?

Nu știu, e interesant – fiind făcut în familie, o să vin cu bunica, cu mama, și cred că asta îmi dă mai mari emoții decât faptul că se dă un film la care am lucrat. Nu e singurul film la care am lucrat care e anul acesta la TIFF. Însă sunt și alte lucruri, nu doar proiecția în sine, care mă face să am un soi de emoție. E un context în care bunica se va urca pe scenă și ne-a pus pe toți să ne îmbrăcăm în ie – ceea ce mi se pare… okay. [râde] Mi se pare distractiv. Vezi, sunt lucruri care deja nu mai au legătură cu filmul, dar acesta naște aceste relații, un alt fel de a ne raporta. Cred că asta este experiența în sine a acestui film.

A mai fost o proiecție work-in-progress la One World Romania și filmul era un pic altfel, un pic mai lung, iar lucrurile tehnice încă nu erau atât de bine definite. Dar a fost spumos! Au venit ele, aproape toate, cu prietenele lor și s-au distrat copios.

Așadar, au văzut filmul.

Da, aproape toate. O variantă work-in-progress. Mi se părea important să le arăt. Dup-aia mă întorc acasă, unde sunt și unele dintre ele! Nu aș fi putut să fac ceva cu care ele nu ar fi fost de acord. S-au distrat. Plus, cred că e mișto. Înainte să îmi dau seama că filmul ăsta ar putea să aibă un parcurs, adică să intre la un festival sau în cinematografe, când am văzut că se încropește ceva la montaj, mi-am dat seama că e foarte mișto să existe o proiecție la care să vină toate. Să meargă pe un covor, o mochetă roșie. E vorba despre a avea o experiență pe care nu ai avut-o niciodată în viața ta, la șaptezeci și ceva de ani. Mi se părea frumos că pot să fac acest cadou, chiar dacă sună cheesy. Și chiar o să fie frumos când o să se întâmple curând.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.