Olimpia Melinte: “Pentru mine, imaginația e cea mai de preț unealtă a actorului.”

13 Aprilie 2021

Olimpia Melinte este un nume arhi-cunoscut datorită rolului din serialul VLAD, producția PRO TV. Însă înainte de a fi un star de televiziune, Olimpia este actriță de film – o revelație a cinematografiei românești descoperită încă din timpul facultății, când a fost nominalizată la două Premii GOPO (Tânără Speranță & Cea mai bună actriță într-un rol principal) pentru rolul Magda din filmul Cele ce Plutesc, în regia lui Mircea Daneliuc. A terminat Actorie la Iași, la Universitatea de Arte „George Enescu”, și la scurt timp a venit în București, unde a jucat în nenumărate scurtmetraje și lungmetraje, regizate de nume sonore precum Dan Chișu, Cristina Iacob sau Anca Damian dar și de tineri regizori, parte din ei debutanți. Este una din puținele actrițe recunoscute internațional – nominalizată la Premiile Goya, pentru rolul din Canibal (R: Manuel Martin Cuenca) și câștigătoare a unui premiu oferit de Uniunea Actorilor din Spania, pentru același rol.

Am cunoscut-o pe Olimpia imediat cum m-am întors în țară după facultate, în 2015. A fost protagonista primului scurtmetraj pe care l-am produs pe meleaguri românești, în regia lui Andrei Răuțu – Perseide. Am apreciat deschiderea ei și seriozitatea cu care și-a tratat rolul, dar și partenerul de joc, și m-a interesat mereu să cunosc mai bine omul din spatele actorului.

Cu ocazia celei de-a doua sarcini, ne-am întâlnit să povestim despre ce înseamnă să fii mamă și actriță în România, ce fel de copil a fost ea, cum își pregătește personajele și cât de mult i-a schimbat viața (sau nu) actoria. Un interviu căruia nu îi lipsește o ședință foto pe măsură, marca Sabina Costinel & Ruxandra Marin, și un scurt chestionar la final, de recomandări care mai de care.

Olimpia Melinte, fotografiată în studio-ul &white, de Sabina Costinel | Styling de Ruxandra Marina

Olimpia, cum te-ai descrie în câteva cuvinte?

Neînfricată – în special în acest moment al vieții mele, sensibilă, empatică și poate ambițioasă. 

Am observat că oamenii când se descriu, nu-și enumeră și defectele.

Normal, vrem să ne punem într-o lumină bună, dar evident că am și defecte. Sunt destul de control freak, nu prea las lucrurile să-mi scape din mână – din fericire, nu mi se întâmplă asta când filmez, atunci uit, sunt singurele momente când reușesc să mă deconectez total. În viața mea de zi cu zi, însă, nu prea-mi place să nu știu ce urmează să se întâmple. Apoi, cred că sensibilitatea nu e doar o calitate, de multe ori nu-mi face bine.

Cât din tine le atribui părinților tăi și cu ce vii tu?

Sunt foarte diferită de ai mei, ce am luat de la ei este dragostea pentru viață și optimismul. Părinților mei li s-au întâmplat de-a lungul vieții lucruri bune pentru că au crezut în ele, dar au și muncit mult pentru a le obține. Altfel, nu prea semănăm – începând cu profesiile alese: mama a lucrat toată viața în vamă, ca jurist, iar tata a fost economist. Pentru ei a fost o mare surpriză că mi-am dorit să fiu actriță, deși m-au susținut și mi-au oferit tot confortul de care am avut nevoie. Le datorez tot parcursul meu, însă cine sunt eu, sunt datorită experiențelor mele. Tot timpul mi-am dorit să fiu altfel, n-am vrut să calc pe urmele lor probabil din frică, am simțit mereu că nu erau fericiți cu meseriile lor, le făceau doar pentru că trebuie, fără prea multă pasiune. 

Care crezi că sunt momentele care te-au definit ca persoană?

Prima dată când m-am îndrăgostit, la 18-19 ani – a fost un moment crucial pentru mine, eu fiind o adolescentă extrem de rebelă, care nu credea în dragoste, era subiect de roman. Când m-a lovit, ceva în mine s-a schimbat, m-a transformat din băiat în fată. Până atunci eram băiețoasă, iar tot ce însemna romantism mi se părea pueril.

Apoi facultatea, toți cei trei ani. Am intrat la actorie la Iași cu un soi de depresie; nu intrasem la București, iar așteptările erau foarte mari, în cazul meu – terminasem liceul de Arte din Iași ca șefă de promoție și toată lumea se aștepta să intru la București. Inițial m-am hotărât să renunț, să aștept un an și să dau la Medicină, dar la Iași intrasem prima și cu bursă. Și m-am dus, cu capul în pământ și necrezând că o să fac vreodată meseria asta. Profesorii și-au dat seama din start că am nevoie de încredere și au avut mare grijă de mine în toți cei trei ani – când am terminat facultatea, eram alt om. 

Și desigur, al treilea moment important în parcursul meu a fost când am devenit mamă, prima dată, acum șase ani. A fost momentul meu de maturizare.

Știu că ești cu soțul tău din liceu, bănuiesc că e chiar băiatul de care te-ai îndrăgostit la 19 ani, nu?

Da (râde – n.r.).

La 22 ani v-ați căsătorit. Ce aport a avut Constantin în dezvoltarea ta personală?

Încă de la început am avut parte de un echilibru în relație, m-a susținut dintotdeauna și, fiind acolo la fiecare succes și fiecare eșec, m-a impulsionat să merg mai departe, mi-a dat încredere și a contat foarte mult.

Olimpia Melinte, fotografiată de Sabina Costinel. Styling de Ruxandra Marin. Aranjamente florare: Cărți, Dulciuri și Flori

Actoria te-a ajutat în formarea ta ca om?

Foarte mult. Am început să mă cunosc odată cu actoria – adică de prin clasa a 9-a. M-a forțat să mă gândesc la cine sunt, ce vreau, de ce am nevoie. M-a ajutat mult în adolescență, când de cele mai multe ori te simți pierdut și ai senzația că nimeni nu te înțelege. Toate exercițiile pe care le-am făcut la actorie – de la a fi o plantă, sau piatră, ceea ce la început mi se părea absurd, m-au făcut să descopăr esența. Și fascinant în meseria asta este că toate aceste căutări nu se vor opri niciodată.

Aș zice că ești una dintre actrițele norocoase. Ți-ai făcut debutul în lungmetraj în 2009, când erai încă în facultate. Rolul din filmul Cele ce plutesc (r. Mircea Daneliuc) ți-a adus două nominalizări GOPO. Îți mai aduci aminte cum ți-ai construit personajul Magda?

Când am fost la casting, m-a întrebat două lucruri – dacă am stat vreodată la țară și dacă mi-e frică de câini. Eu i-am zi că da, am stat la țară la bunici, și nu, nu mi-e frică de câini. Erau minciuni. Nu am stat în viața mea la țară, nu am bunici acolo, sunt născută și crescută la Iași, iar de câini mi-e foarte frică, mă blochez când văd unul. Când am ajuns acasă după casting, i-am zis mamei că trebui să mă ducă la „tanti Zina” – o prietenă de-ale ei, de la țară, la care mergeam rar în copilărie, câte o zi-două; eu fiind „prințesa din oraș”, nu-mi plăcea să mă murdăresc, să merg cu vacile, doar în teorie mi se părea ceva frumos. Mama mi-a făcut pe plac și m-a dus, am stat câteva zile cu ei. Având altă vârstă, a fost mai ușor, eram atentă să fur din gesturile lor, mersul lucrurilor, e un ritm al vieții care mă interesa să-l înțeleg. De frica de câini nu am scăpat, am jucat-o bine (râde – n.r.). Îl rugam pe dresor să stea pe burtă în iarbă, să mă păzească, simțeam că leșin la fiecare dublă, eram înconjurată de câini non-stop.

Nu s-au schimbat pașii în timp, sunt la fel de riguroasă și acum – atunci, pe partea tehnică, am învățat multe de la Daneliuc, însă procesul personajului a fost același ca și cel de acum: mi-am construit personajul cu multă imaginație, cu un jurnal pe care îl scriu și unde vorbesc despre toate trăirile ei – din timpul unei scene, înainte, după. Pentru mine, imaginația e cea mai de preț unealtă a actorului, nu cred că poți face meseria asta fără ea. 

Crezi că te-a ambiționat faptul că luasei castingul la un film de-al unui mare regizor român?

Nu cred. Da, îl vedeam pe Daneliuc ca pe un „tată” al cinematografiei românești, dar cred că procesul ar fi fost același, oricine ar fi regizat. Dimpotrivă, eram stresată că n-o să fac față cerințelor lui tehnice, nu mai fusesem la nicio filmare până în momentul ăla.

De atunci și până azi ai avut constant proiecte. De la producții cinematografice românești la nenumărate colaborări cu regizori spanioli, la recenta producție TV super populară, VLAD. Dincolo de talent, ce crezi că te-a ajutat pe tine să menții o constantă în viața ta profesională?

Determinarea, sunt genul de om căruia nu îi e rușine să ceară. Dacă am o idee, o dau mai departe; dacă aud de un proiect, nu mi-e rușine să scriu un mail, să las de înțeles că mi-aș dori să vin la casting. Mi se pare că face parte din fișa postului, eu nu aștept să-mi sune telefonul. Învățătoarea îi spunea mamei când eram în școală că sunt genul de copil care dacă e dat afară pe ușă, el îți intră pe fereastră. Până una alta, cred cu tărie că noi ne facem drumul. 

Olimpia Melinte, în studio-ul &white. Foto: Sabina Costinel | Styling: Ruxandra Marin | Aranjament floral: Cărți, dulciuri și flori

Crezi că a ajutat autenticitatea ta fizică, sau mai mult a încurcat? 

Nu cred că m-a ajutat; pentru toate rolurile interpretate care mi-au adus vizibilitate, am fost pusă să mă vopsesc brunetă sau șatenă. Iar după Vlad, regizorii mă încadrează într-un șablon – femeia fatală, aia focoasă. Pot să joc asta, sigur, dar nu vreau să joc numai asta. Sunt bucuroasă că anul trecut am avut șansa să joc iar o țărancă, în Căutătorul de vânt, debutul în lungmetraj al lui Mihai Sofronea, îi sunt recunoscătoare că nu m-a încadrat în acest șablon. 

Și în general, nici frumusețea nu ajută actrițele foarte tare. Pentru Noul Val, cu cât ești mai banală, cu atât mai bine, însă banalitatea asta nu cred că are de-a face cu forma, cu felul în care arătăm. E prost înțeleasă, sunt așa de multe femei frumoase care nu se văd așa; poate dacă regizorii ar vedea dincolo de ambalaj, lucrurile ar sta altfel. 

Andra Tarara, tânăra regizoare de film documentar, spunea într-un text scris pentru DOR că „industria asta de fiecare dată când te validează, te pune în același timp la îndoială”. Mi-a plăcut mult și mi-a rămas în minte. Te-ai simțit vreodată dată la o parte, neînsemnată, sau nerespectată, ca actriță?

De zeci de ori, nu doar o dată. Gândește-te că până la nominalizarea de la Premiile Goya și premiul oferit de Uniunea Actorilor din Spania, eu nu existam. Mergeam la festivaluri de film unde aveam rol principal și când mă prezentau, nu-mi știau numele – m-au strigat odată Olimpia Panciu. M-a enervat atât de tare încât am ieșit din sală, am plecat. Mi se pare normal să știi măcar cum îl cheamă pe actorul pe care îl prezinți pe scenă. Și asta e doar o întâmplare. Doar simplul fapt că sunt femeie este, de multe ori, problematic. Am simțit rareori sinceritate din partea regizorilor (bărbați – n.r.). Pe mine mă interesează doar să joc, atât. Nu vreau să-mi demonstrez talentul, feminitatea, sau orice altceva. Doar să fiu respectată pentru munca mea. 

Și cred că prima problemă a fost că, terminând la Iași, mi-a fost extrem de greu să intru în „bula UNATC-istă” – mai ales când vine vorba de teatru. Nu mă vedeau actriță. Au fost multe momente care s-ar fi putut transforma în frustrări, dar am preferat să le dau la o parte și să-mi creez singură drumul.

Te-ai vedea profesând într-un alt domeniu? Ai alte pasiuni, sau talente?

Mi-ar plăcea să fiu profesoară de actorie, la un moment dat. M-am înscris la doctorat. 

M-aș bucura să dau mai departe ce am învățat, unor oameni tineri și fresh, care își doresc să facă meseria asta. De câțiva ani a apărut dorința asta, mai ales pentru că nu avem o școală de actorie de film, nici de serial TV. În același timp, și producția mă atrage, mi-ar plăcea să mă implic în proiecte, să vin cu idei pe care să le dezvolt cu alți oameni – e o implicare mare.

Cred că cel mai important rol din viața ta de până acum – și cel mai constant, este cel de mamă. Ai un băiețel de 6 ani, Sasha, și urmează să naști în câteva zile o fetiță. Povestește-mi cum ai fost crescută, cum te-ai înțeles cu fratele tău mai mare în copilărie și care erau principiile de bază din casa părintească?

Culmea e că fratele meu e tot cu 6 ani mai mare decât mine, aceeași diferență de vârstă care va fi și între copiii mei. Am crescut liberi, aveam doar câteva reguli nescrise: să îi respectăm pe ceilalți (prieteni, vecini, rude – n.r.), influențele religioase din partea bunicilor, care s-au prins de frate-miu, care e preot, și care pe mine m-au făcut o persoană mai empatică. Mergeam des cu bunica la biserică și împărțea mereu pachete, dona lucruri. Mi se părea frumos, a fost o lecție. Tata ne punea să citim – de mine s-a prins, de frate-miu mai puțin; îmi spunea ce cărți să citesc, de ce sunt importante, el fiind un mare pasionat de lectură.

Cu fratele meu nu prea mă înțelegeam. Era mai mare și ne certam foarte des. Ai mei făceau comparații între noi, eu eram o tocilară și frate-miu se compara constant cu mine. Era un soi de invidie din cauza căreia mă punea mereu la punct. Cu timpul ne-am relaxat, acum e un om de bază în viața mea. 

Fotografii de Sabina Costinel | Styling de Ruxandra Marin

Ce înseamnă pentru tine să fii mamă și actriță, cum le împaci pe amândouă? În special acum, când pandemia de Covid-19 a afectat atât de tare sectorul cultural.

Nu cred că aș fi putut găsi un moment mai bun în care să rămân însărcinată, universul are un fel al lui de a aranja lucrurile! Tocmai pentru că nu au fost proiecte în perioada asta, am avut timp pentru mine și pentru minunea care a crescut în interiorul meu și pe care foarte curând o s-o întâlnesc. Pandemia nu m-a speriat, fac tot ceea ce trebuie ca să mă protejez, aștept să mă vaccinez, dar nu las această situație să-mi îngrădească viața prea mult. Deși, recunosc, îmi e teribil de dor de platoul de filmare.

Cât despre a fi mamă și actriță, aici ar fi multe de spus. Acum patru ani, la scurt timp după ce am născut, am început repetițiile la un proiect. Sasha mergea deja primele zile la grădiniță și se întâmpla să mai întârzii, pentru că uneori mai plângea la despărțire și stăteam cu el să-l liniștesc. La un moment dat, cineva din distribuție îmi spune: „Uite, vezi, de asta marile actrițe nu au copii, ca să nu-și complice viața, tu ai ales prost!” 

Cuvintele alea m-au durut tare, m-au și speriat într-o oarecare măsură, dar am ales să lupt cu această preconcepție a multor oameni din domeniu. Am filmat și în țară și în străinătate și diferența de abordare este enormă; în afară sunt mult mai deschiși să vin cu copilul pe platou și chiar îmi ofereau ajutor pentru el, la noi am avut parte de comentarii răutăcioase. Nu prea știm să le susținem pe mame, în continuare actrițele se feresc să facă pasul ăsta, tocmai pentru că știu prea bine cum gândește lumea. Ca și în alte rânduri, eu am ales să merg pe drumul meu și să-mi trăiesc viața după propriile principii.

Ce așteptări ai de la copiii tăi?

Nu am, nici nu vreau să am. Uneori mă gândesc la ce mi-ar plăcea să devină, apoi mă opresc. Vreau să le facă pe toate în ritmul lor, fără presiune. Eu recunosc că am trăit sub presiune, la mine trebuia mereu să fie camera impecabilă, caietele curate – dacă scriam urât, se rupeau paginile, nu era simplu. 

Fotogtafii de Sabina Costinel | Styling de Ruxandra Marin | Aranjamente florare – Cărți, dulciuri și flori

O presiune care bănuiesc că nu te-a făcut neapărat un om mai bun. 

Nu, doar un om mai stresat (râde – n.r.). Am lucrat mult cu mine, să nu mă mai stresez din nimicuri, să înțeleg că nimic nu trebuie să fie perfect, nici măcar eu. Cea mai frumoasă lecție pe care le-o poți oferi copiilor este cea a fericirii – dacă reușești să le oferi asta în copilărie, sigur vor deveni niște adulți împliniți

Pe final, hai să facem un exercițiu de imaginație: cum te vezi îmbătrânind?

Fără operații estetice! Departe de agitația unui oraș mare, alături de Constantin, cu multe animale și o livadă. 

—–

10 ÎNTREBĂRI FULGER cu OLIMPIA MELINTE

Pictor preferat: Salvador DALI

Un muzeu pe care îl recomanzi: MNAR (din România) & MoMa (din lume)

Un oraș din Spania care ți-a plăcut: Granada

O carte pe care o recomanzi:  Un pământ nou (Eckhart Tolle)

Un regizor cu care ai vrea să lucrezi: Wes Anderson

Un personaj pe care ai vrea să-l interpretezi: Vera Atkins

O caracteristică necesară într-o relație de lungă durată: Să-i acorzi celui de lângă tine libertate

O revistă pe care o citești: The New York Times & THR

Sport preferat: Ski

O melodie care te binedispune: Those were the days, de Mary Hopkins

Olimpia Melinte, pentru FIF. Foto: Sabina Costinel, Styling: Ruxandra Marin. Aranjamente florale de la Cărți, dulciuri și flori


Laura Musat Laura Musat
Producător de film și fondator al ADFR, a visat de mic copil că va avea o revistă intr-o zi. Pe lângă poziția de redactor-șef, la Films in Frame prezintă interviul lunii. Îi plac animalele, muzica jazz și festivalurile de film.