„Imaculat” (2021), regizat de Monica Stan şi George Chiper-Lillemark (care este şi directorul de imagine), a câştigat Premiul Luigi De Laurentiis pentru cel mai bun debut la ediţia din acest an a Festivalul de la Veneţia (1-11 septembrie). Este primul film românesc care obţine acest trofeu extrem de important. „Imaculat” a făcut parte din secţiunea independentă Giornate degli Autori, unde a fost recompensat de asemenea cu premiul principal.  

Filmul o are în prim-plan pe Daria, o tânără internată într-o clinică de dezintoxicare pentru a scăpa de dependenţa de droguri insuflată de iubitul ei, aflat în închisoare. Inocenţa ei afişată o salvează de avansurile sexuale ale celor mai mulţi dintre narcomani şi îi aduce protecţia lor. Ajunsă în centrul atenţiei, Daria descoperă însă că tratamentul special vine cu un preţ mare. 

Filmul îi are în rolurile principale pe Ana Dumitrașcu (o revelaţie), Vasile Pavel și Cezar Grumăzescu, alături de care apar și Rareș Andrici, Ilona Brezoianu, Bogdan Farcaș, Ionuț Niculae, Florin Hrițcu, Tiberiu Dobrică, Ninel Petrache, Dan Ursu, Ozana Oancea, Diana Dumbravă și Cristina Buburuz.

Cu acţiunea desfăşurată doar într-o clinică de dezintoxicare şi cu un format al cadrului de ¾, filmul transmite o puternică senzaţie de claustrofobie, de tensiune, de disconfort.

Scris de Monica Stan, scenariul porneşte de la o experienţă de la sfârşitul adolescenţei regizoarei, care a trecut la rândul său printr-un astfel de centru din cauza dependenţei de droguri.   

Născută la 31 mai 1985 în Bucureşti, Monica Stan a copilărit în centrul capitalei, pe lângă Universitate, unde locuieşte şi acum. La şcoală a învăţat într-o clasă ale cărei cursuri erau bazate pe pedagogia Waldorf, o metodă recunoscută pentru faptul că urmărește să dezvolte personalitatea copilului în ansamblul ei și îşi orientează oferta de predare în funcție de particularitățile diferitelor trepte de vârstă ale copiilor.

„Diferă în abordarea educaţiei. Nu pun aşa mult accentul pe rezultat, cât pe proces. Cursurile sunt mai creative. Au o grijă pentru ambianţă, atmosferă, estetică şi ca elevul să fie sprijinit de mediu. În acelaşi timp, ceilalţi copii şi chiar şi profesorii din şcoala tradiţională ne priveau ciudat, ca pe nişte elevi cu nevoi speciale. Am fost bullied pe chestia asta. Erau nişte prejudecăţi legate de Waldorf. Însă, de fapt, noi am avut cele mai bune rezultate la examenul de capacitate”, îşi aminteşte cineasta.

Deşi la momentul respectiv nu şi-a dat seama, acum spune că acest tip de educaţie a influenţat-o foarte mult: „Făceam multe spectacole de teatru la şcoală. Iar eu scriam piese, dar şi interpretam. Îmi plăcea foarte mult. Apoi, scriam şi compuneri şi am fost încurajată de profesoarele mele în acest sens. Pentru copii e foarte important să aibă un astfel de feedback la început. Cea mai mică laudă te poate duce într-o anumită direcţie, la fel cum cea mai mică respingere te poate distanţa de un domeniu. Cred că aşa am prins curajul de a merge în direcţia scrisului.”

Liceul l-a făcut la Caragiale, o şcoală tradiţională, la specializarea matematică-informatică, dar bilingv germană. „Nu a fost uşoară adaptarea, pentru că treceai dintr-o dată într-un sistem foarte rece, bazat pe note. Profesorii veneau şi plecau, nu erau aşa implicaţi. Dar faptul că era bilingv germană m-a ajutat, pentru că scriam mult. Făceam tot felul de serbări în germană. Asta mi-a menţinut interesul pentru scris. Tot în timpul liceului, am cunoscut un grup de tineri care nu erau din şcoală şi care aveau preocupări artistice. Mai mulţi dintre ei au devenit apoi regizori, fotografi, artişti. De la acest grup am prins gustul de a merge la cinema, la cinematecă”, spune Monica Stan.

Atunci a început să se gândească la faptul că ar vrea să meargă în direcţia asta, a cinemaului, însă nu avea încă suficient curaj de a crede că o poate face cu adevărat.

„La un moment dat, în liceu, am mers cu familia la munte, iar acolo am stat cu o doamnă care era regizoare de teatru. Din păcate, nu mai ştiu cum o chema. Iar ea mi-a spus că, dacă vreau să fac film, cel mai bine e ca la facultate să dau la montaj, pentru că la regie nu te învaţă nimic. Dacă faci montaj, măcar ştii ceva, iar apoi poţi să faci şi regie şi orice altceva. De atunci mi-a rămas în minte ideea să dau la montaj. Dar cu speranţa să fac regie, de fapt”, mărturiseşte cineasta.

A mers la cursurile de pregătire pentru admiterea la montaj la UNATC: „Iniţial am avut un şoc. Primul decupaj era cu Nică al lui Ion Creangă furând cireşe. Am scris ceva foarte liric. Vizualizasem totul în cel mai mic detaliu. Profesoara l-a luat, a citit trei rânduri, după care a trântit decupajul pe masă: «Aici se face montaj, nu literatură». Mi-a cam tăiat elanul. În schimb, erau frumoase cursurile de fotografie ale lui Sorin Botoșeneanu. Îmi plăceau foarte mult. Avea o altă abordare, mai deschisă.”

„Însă în clasa a 12-a am avut un episod depresiv, marcat de anxietăţi şi de presiune care s-a acumulat asupra mea. Nu am mai putut da nici bacul şi nici admiterea. Am stat un an pe bară. În perioada aceea, s-au întâmplat cumva lucrurile pe care le vedem în Imaculat. Filmul nu e autobiografic, însă are ca punct de plecare experiența mea de atunci, când am ajuns dependentă de droguri”, povesteşte cineasta.

După anul respectiv, a făcut Facultatea de Limbi Străine, secţia de traducători şi interpreţi, la Universitatea Bucureşti. Apoi încă trei ani de psihologie la Royal Holloway, parte a Universităţii din Londra.

În toţi acei ani, în paralel, scria şi scenarii. La început a lucrat cu o prietenă de atunci, regizoarea Eva Pervolovici. Alături de ea, a fost admisă, după studiile din Anglia, la Binger Filmlab, un program din Amsterdam, de câteva luni, pentru dezvoltarea unui scenariu de lungmetraj.

„Am mers la Amsterdam cu ideea că o să mă întorc după aceea la Londra, unde aveam o propunere să rămân şi să dau şi la master. Însă în Amsterdam a fost o situaţie total diferită. Mi-a schimbat complet traiectoria. M-a îndreptat decisiv spre film. Acolo eram un grup mare de oameni, iar fiecare dintre noi primea mereu feedback de la ceilalţi pe scenariul pe care îl scria. Reacţia celorlalţi şi felul în care mă simţeam m-au încurajat foarte mult în această direcţie. Am simţit o eliberare. O eliberare creativă. Până atunci mă simţisem mult mai inhibată în a scrie. Era ca un fel de deschidere către lume, către idei noi. Mai puţine prejudecăţi faţă de ce trebuie să fie un film sau cum ar trebui să fii ca scenarist”, spune Monica Stan.

„Asta a coincis cu faptul că m-am îndrăgostit de un regizor de acolo, cu care am şi început să lucrez. El era din Belgia. Nu a mai intrat în calcule întoarcerea în Londra. Eram foarte apropiaţi și pe plan personal, și pe plan profesional. După Binger Filmlab, am stat amândoi câteva luni în România, după care ne-am mutat în Belgia şi lucram la proiectele lui, în principiu”, adaugă ea.

La un moment dat, s-a despărţit de regizorul belgian şi, în 2017, s-a întors în România. Iar în 2018 a început să lucreze pentru festivalul de film documentar şi drepturile omului One World Romania.

„A fost o despărţire bruscă, neaşteptată. Când am venit în ţară, eram puţin debusolată. Deodată, m-am trezit înapoi acasă la părinţi. Deşi eram puţin cu coada între picioare, a fost o întoarcere plăcută. Realizam că de asta aveam nevoie. Atunci am început să îmi caut ceva de lucru. Nici nu mai voiam să scriu, pentru că eram încărcată negativ cu emoţii. Am avut norocul să intru în echipa One World, prin Andrei Rus, care atunci a devenit directorul artistic al festivalului. M-am simţit foarte bine cu ei. Mi-au făcut mult bine echipa şi lucrul cu colegii”, rememorează Monica Stan.

Treptat, a reînceput să scrie scenarii şi să se gândească chiar la regie. Ar fi trebuit să debuteze cu un scurtmetraj, însă nu s-au aliniat lucrurile, aşa că l-a amânat. În acea perioadă, s-a pus să dezvolte scenariul la ceea ce avea să devină filmul Imaculat. 

„Experienţa trăită la sfârşitul adolescenţei rămăsese cu mine multă vreme. Învăţasem ceva foarte puternic, care mă afectase. Nu atât povestea şi ce mi se întâmplase acolo, cât trăirile, lecţia de viaţă. Nu ştiam însă dacă vreau să fac un film din asta. Abia când am ajuns la Binger Filmlab am îndrăznit să vorbesc despre ideea mea. Prietenului meu de atunci i s-a părut extraordinară. Asta mi-a dat încredere. Am scris rapid un scenariu şi am aplicat la Biennale College, în 2013. Ne-au selectat. A fost un proces foarte intens. Însă nu am ajuns şi în ultima etapă, când îţi dau şi bani să produci filmul. Asta a fost bine, pentru că nu era gata. De atunci acest proiect a rămas mereu cu mine, chiar dacă în paralel lucram şi la alte proiecte. Doar când m-am mutat din nou în România, am luat o pauză de la el, pentru că am simțit nevoia acută să iau distanţă”, explică Monica Stan. 

Apoi, după ce s-a simţit pregătită că poate să îl reia, totul s-a derulat destul de repede: „Am crezut că o să-mi fie greu. Am crezut că pierdusem conexiunea cu scenariul, pentru că luasem o pauză lungă în 2017-2018, când a avut loc toată răsturnarea de situaţie din viaţa mea. Însă, spre surprinderea mea, m-am conectat foarte bine cu el, de fapt, pentru că începusem să pun în el lucruri din prezent. El se transforma odată cu mine şi cu perspectiva mea asupra trecutului meu. Cred că a fost mai bine că s-a întâmplat acum, când eram într-un punct mai ok cu mine. Înainte, poveste era mai dark, cu mai puţină compasiune faţă de personaj. Acum, în schimb, cred că am reuşit să dau mai mult spaţiu tuturor personajelor, fără să demonizez sau să idealizez.”

Spune că nu îi era teamă să revină la acest episod din trecut pentru a-l transforma într-un film: „Îmi fusese teamă până atunci. Dar se produsese o schimbare în mine, aşa că nu îmi era frică deloc. Ştiam că vreau să îl fac şi că trebuie făcut.” 

Ştia că va colabora îndeaproape cu directorul de imagine. Iar după ce l-a cunoscut pe George Chiper-Lillemark, care făcuse imaginea la Touch Me Not (2019, r. Adina Pintilie), şi-a dat seama că se completează reciproc, aşa că au devenit co-regizori.

„E mai mult decât un DoP. Pătrunsese foarte bine scenariul. Am putut să discut cu el toate lucrurile de acolo. Iar el rezona foarte mult cu personajul principal, o fată de 18 ani, ceea ce era complet nou pentru mine. A fost mai bine pentru toată lumea că am fost amândoi regizori şi ne-am completat reciproc. Eu nu aveam experienţă ca regizor, aşa că el mă completa pe partea asta. Dar aveam în schimb experienţă cu povestea în sine, cu scenariul, cu personajul, cu lumea respectivă. Şi în felul acesta, eu şi George ne-am armonizat”, explică Monica Stan.  

Afirmă că, în decizia sa, a contat şi faptul că George Chiper-Lillemark lucrase la Touch Me Not, un film cu care a rezonat: „Nu îmi mai alesesem niciodată un DoP. Nu aveam vreun criteriu de selecţie. Era mai mult intuitiv. Am văzut un scurtmetraj făcut de George şi după aceea am văzut Touch Me Not, cu care am rezonat foarte mult, deşi în anumite sensuri este foarte diferit de Imaculat. Am simţit însă că prin imagine George reuşeşte să meargă dincolo de vălul realităţii. Are o anumită sensibilitate dincolo de real. Şi mie îmi trebuia asta. Aveam nevoie de cineva care merge înspre subiectiv şi hiperrealism, undeva la graniţa foarte fină dintre real şi ce e dincolo. Am simţit că el poate să facă asta. Şi am avut dreptate.”

Recunoaşte că lucrul la film a avut şi un efect terapeutic, dar că era „mai mult decât atât”: „Luasem suficientă distanţă în tot acest timp şi dezvoltasem foarte mult partea de ficţiune. Nu mai era exclusiv experienţa mea. De altfel, nici nu îmi mai amintesc exact tot ce mi s-a întâmplat. Construisem un univers care mă bântuia. Dormeam şi auzeam personajele cum vorbesc. Îmi era foarte clar cine ce zice şi cum zice. Se crease o legătură cu acest spaţiu imaginar şi cu personajele din el. Deja, experienţa aia nu mai era experienţa mea originară. Însă e clar că a avut un efect terapeutic. Dar eu cred că pentru oricine face un film există şi un efect terapeutic, indiferent dacă se bazează pe o experienţă personală sau nu. E un catharsis în tot acest proces. Când eşti foarte implicat în ceva, dai totul, până când eliberezi totul.”

Mai spune că decizia ca întreaga acţiune să se desfăşoare doar în interiorul clinicii a venit la montaj. „Scenariul era foarte lung. Avea o structură neobişnuită, la care eu am ţinut foarte mult, dar cu care multă lume avea o problemă. Era neobişnuită în sensul că avea un început şi un final în exterior, iar un personaj principal intra abia pe la mijloc şi un nou fir narativ începea să se dezvolte de acolo. Asta era ciudat pentru mulţi oameni, care îmi spuneau că nu se face aşa în scenarii, că trebuie respectată structura celor trei acte, că acel personaj trebuie să apară mai devreme. Dar pentru mine nu asta era important. În clinică, în prima parte e o structură mai relaxată, non-narativă, după care se continuă cu o parte mai narativă, pentru ca apoi să redevină non-narativă. Am vrut să am mai mult material ca să mă pot juca, să îmi dau seama ce funcţionează şi ce nu. Am tăiat cât am putut de mult din scenariu, înainte de filmare. Dar nu am vrut să renunţ la nişte capitole întregi, cum erau începutul şi finalul în exterior. Dar, la montaj, prima variantă a filmului era foarte lungă şi mi-am dat seama că funcţionează doar cu ce e în interior. Am văzut că tot ce îmi doream să zic poate fi zis doar cu interiorul”, detaliază Monica Stan.

Ea mai explică faptul că ideea de a avea un format de ¾ al imaginii a venit chiar din casting: „La casting, filmam şi erau doar feţe pe un background de perete alb. Mă tot uitam la filmările de casting. Apoi, într-o discuţie cu nişte prietene, am spus că ăsta este filmul – doar nişte feţe pe un background alb. Pentru mine erau importante feţele şi oamenii, portretele lor. Nu simţeam nevoia de altceva, de un mediu şi de detalii extra. Voiam ca totul să fie concentrat pe personaje şi pe emoţiile şi tensiunile dintre ele. Aşa că acesta mi s-a părut cel mai potrivit format. Apoi, voiam să fim cât mai aproape de personaje, iar ele să reprezintă spaţiul, şi nu spaţiul să reprezinte ceea ce vrei să zici prin film.”

Despre titlu, Imaculat, spune că îl avea în minte de la bun început şi că are foarte mare legătură cu protagonista. Mai exact, cu imaginea pe care o au celelalte personaje despre Daria, pentru care s-a inspirat din felul în care obişnuia ea să fie. „Cred că are legătură şi cu felul în care eram eu mai tânără. Eram foarte pasivă şi foarte people pleaser. Făceam mult pe placul celorlalţi. Ajungeam în situaţii în care limitele erau încălcate şi mă simţea exploatată de alţii. Dar am realizat că eu eram responsabilă pentru asta, deoarece nu îmi puneam limite. Şi eu obţineam ceva din chestia asta – o imagine bună în ochii celorlalţi. Era un exchange de fapt, nu era ceva complet altruist şi pur. De aici s-a născut şi personajul Daria – îţi tot construieşti o imagine de sine din imaginea pe care ceilalţi o au despre tine, iar prin asta faci nişte compromisuri de care tu eşti responsabilă. Nu eşti doar o victimă exploatată în tot acest proces în care toată lumea trage de tine. Accepţi să faci asta, pentru că primeşti ceva în schimb. De fapt, asta a fost cel mai important lucru pentru mine în legătură cu personajul şi cu experienţa pe care am trăit-o – să înţeleg responsabilitatea mea în această dinamică”, mărturiseşte cineasta. 

„Am vrut să fie aşa cum ni se întâmplă şi în viaţă, când repeţi un anumit pattern de relaţie cu ceilalţi. De aceea Dariei i se repetă acelaşi lucru, sub diferite forme, cu mai mulţi bărbaţi. Asta înseamnă că ai nişte mecanisme care declanşează aceleaşi situaţii. În momentul în care îţi schimbi mecanismul, nu o să mai întâlneşti relaţia respectivă. Da, duce la diferite forme de abuz, dar abuzul e creat de ambele părţi. Nu vreau să zic că victima e de vină. Se întâmplă inconştient. Pentru că nu te protejezi, te pui în astfel de situaţii. Eu am trăit-o în mod repetat, nu neapărat ca în film. Din momentul în care mi-am dat seama unde ar trebui să fac lucrurile diferit, nu s-a mai repetat”, mai spune Monica Stan.

Afirmă că spaţiul în care e plasată povestea din film, o clinică de dezintoxicare, e mai mult un pretext şi că nu şi-a dorit să facă un film despre dependenţa de droguri şi despre astfel de centre: „Era însă un spaţiu foarte potrivit pentru a închide nişte oameni împreună şi pentru a amplifica nişte relaţii care există oricum şi oriunde. În orice grup în care se creează o dinamică de relaţii de putere se întâlnesc aceleaşi lucruri. Ce am întâlnit în clinică, am întâlnit şi în workshop-uri de scenaristică, în şcoală, în universitate. În astfel de locuri ai totuşi posibilitatea să pleci şi să te retragi în spaţiul tău, aşa că poate conflictele sunt mai difuze. Dar într-o clinică nu ai unde să te retragi. Trebuie să rămâi în acel microcosmos. Din cauza asta am ales un astfel de spaţiu pentru desfăşurarea ficţiunii. Nu m-au interesat instituţia medicală şi personalul medical. Filmul nu e un comentariu despre sistemul medical.”

„Am mai făcut research, dar nu m-a interesat să arăt cum e într-o clinică de dezintoxicare. Eu aveam amintirile mele legate de acest spaţiu. Regulile erau diferite atunci faţă de acum. Am mai fost şi recent, şi am văzut că acum sunt mult mai stricţi decât erau atunci, la început. Este o diferenţă. Înainte, erau mult mai permisivi. Dar tot se întâmplă şi acum lucruri ca cele din film. Clinicile de dezintoxicare sunt nişte spaţii intense în ceea ce priveşte interacţiunea între oameni. Personalul medical nu are cum să controleze totul. Abuzurile nu sunt neapărat fizice, ci la nivel psihologic. Toţi oamenii de acolo sunt vulnerabili, nu doar fetele. Sunt într-o stare diferită, pentru că, atunci când te laşi de droguri, deodată emoţiile te inundă. Tot ce ai acoperit cu droguri iese la iveală: agresiune, dar mai ales nevoia de dragoste şi de afecţiune. Toate personajele sunt mânate de nevoia de afecţiune, de atenţie, de validare – tot ce, într-un fel sau altul, le dădea înainte drogul. Pentru mine nu e nimic neplauzibil în film, dar nici nu am căutat să fie un studiu al unei clinici de dezintoxicare”, recunoaşte regizoarea. 

Spune că decizia de a filma cu două camere i-a aparţinut lui George Chiper-Lillemark: „Pentru că aveam multe personaje, de care stăteam foarte aproape, şi mult material de filmat, George a zis că cea mai bună idee este să avem două camere. Mi s-a părut foarte ok. A fost ideea care a salvat filmul, de altfel, şi ne-a dat o mare bogăţie la montaj. Mi-a plăcut enorm la montaj, pentru că făceam foarte multe variante la o secvenţă, spre disperarea monteuzei mele, Delia Oniga (râde – n.r.). Aveam o mare bogăţie de material, astfel că dura până exploram totul într-o secvenţă. Dar îmi plăcea foarte mult, pentru că îmi doream să văd cum e cu fiecare variantă. De altfel, încă din scris îmi place să îmi păstrez deschidere către diferite fire narative şi posibilităţi.” 

Pe tânăra actriţă din rolul principal, Ana Dumitraşcu, o adevărată revelaţie, a ales-o în urma unui lung casting. „Am stat mult în casting până ne-am decis. Aşa că a avut timp să pătrundă personajul. Ana este foarte talentată. Fără să fac eu ceva, ea deja venea cu un set de instrumente gata pregătite. Am vorbit mult cu ea. Îmi punea foarte multe întrebări. Era foarte interesată de povestea mea personală, de ce mi se întâmplase. Dar apoi încerca ea însăşi să devină personajul, prin cum mergea, ce făcea, cum gândea, ce îşi cumpăra, ce muzică asculta. Îşi crease personajul ei. Asta am vrut de la toţi actorii. I-am încurajat să îţi creeze fiecare personajul. Am avut nişte discuţii cu ei pe tema asta, dar fără să le dau fişa personajului. Le-am dat doar nişte elemente, şi am vrut ca ei să le completeze cu ce vor, cu ce simt. În special cu Ana am făcut asta. Am discutat cu ea despre experienţe din viaţa ei care erau similare cu cele din scenariu, fără să fie neapărat la același nivel de intensitate. De exemplu, am vorbit despre ostilitatea într-un grup. Apoi, în pregătire, am lucrat mult pe relaţiile dintre ea şi ceilalţi, pe dinamica de grup. Am folosit şi multă improvizaţie. Am construit situaţii similare cu cele din scenariu, pe care ei le improvizau, iar la filmare a ieşit o combinaţie între ce era scris şi structurat şi ce s-a improvizat”, precizează Monica Stan.

„Îmi dau seama că filmul creează o senzaţie de disconfort. Nu e un feel-good movie. Însă mi-am dorit ca spectatorul să rămână în starea asta. Am ştiut că este un risc, dar mi s-a părut important. De multe ori avem tendinţa să fugim de disconfort. Dar degeaba fugi, pentru că de tine și de emoțiile tale tot nu scapi. Așa că în film am construit o situație fără scăpare – atât pentru personaj, cât și pentru spectator”, încheie cineasta.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.