În cinematografia română, Maria Drăguş, actriţă născută în 1994 la Dresda dintr-un tată român şi o mamă germană, este cunoscută pentru rolul adolescentei Eliza din „Bacalaureat” (2016), filmul cu care Cristian Mungiu a câştigat ex aequo premiul de regie la Festivalul de la Cannes. Însă filmul care i-a schimbat viaţa – şi la care a lucrat pe când avea doar 13 ani – a fost „Panglica albă” (2009), cu care Michael Haneke a obţinut Palme d`Or. Interpretarea i-a adus în 2010 trofeul Academiei Germane de Film pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. 

Maria Drăguş are deja peste 30 de roluri în cinema şi în seriale şi producţii de televiziune, majoritatea realizate în Germania. Alte interpretări importante şi apreciate a avut în lungmetraje precum „Ucide-mă” (2012, r. Emily Atef), pentru care a fost premiată la Festivalul Internaţional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca, „Tiger Girl” (2017, r. Jakob Lass), „Mademoiselle Paradis” (2017, r. Barbara Albert), pentru care a fost nominalizată la Premiile Filmului Austriac, şi „Mary Queen of Scots” (2018, r. Josie Rourke), unde joacă alături de Saoirse Ronan, cu care a şi devenit prietenă, şi Margot Robbie. În 2014 a făcut parte din programul European Shooting Stars la Berlinale.    

Maria Drăguş s-a născut la 28 august 1994 la Dresda. Tatăl său, violoncelist, a plecat din România în 1983 şi s-a angajat într-o orchestră de pe lângă Dresda, unde a şi rămas. Spune că nu ştie exact cum a reuşit tatăl său să părăsească ţara în timpul comunismului: „El zicea că era un fel de program pentru muzicieni care plecau în Germania de Est”. În 1989, tatăl său a cunoscut-o, în teatru, pe viitoarea sa mamă, o dansatoare germană. 

„Mamei îi plăceau foarte mult cultura română şi tot ce ţinea de România. A învăţat limba română şi oarecum s-a schimbat. Mama a venit cu mine la un moment dat puţin în România, după ce s-a născut fratele meu, în 1997. Bunica era educatoare la o grădiniţă pe lângă Galaţi, în satul Pechea. Am petrecut câteva luni acolo, am mers chiar la grădiniţă şi apoi, când trebuia să intru la şcoală, ne-am întors în Germania. Mama zicea că e foarte important să învăţ limba şi cultura”, îşi aminteşte actriţa. 

Mai povesteşte că mama nu a lăsat-o să facă niciun fel de dans când era mică: „Spunea că e profesie foarte grea şi nu a vrut ca eu să încep cu balet”.

La un moment dat, prin clasa a treia sau a patra, printr-o prietenă puţin mai mare care era înscrisă la Şcoala de Dans Palucca din Dresda, a asistat la o demonstraţie de dans contemporan a elevilor de acolo. I-a plăcut atât de mult, încât a petrecut o vară întreagă rugându-se de mama ei să o lase la şcoala de balet, care este şi cea mai celebră din Germania. În cele din urmă, mama i-a permis să încerce, văzând că îşi doreşte aşa de tare. A luat examenul din prima.

„Am dat examenul când aveam 9 ani şi am început şcoala imediat după ce am împlinit 10 ani. Chiar odată cu ziua mea de naştere m-am mutat la cămin în Dresda, pentru că părinţii mei stăteau într-un orăşel din apropiere”, rememorează ea.

În paralel cu baletul, a început să se îndrepte şi spre actorie. În ziua examenului, cunoscuse o fată din Berlin care făcea deja filme şi care era înscrisă într-o agenţie pentru copii. A ţinut legătura cu ea. La un moment dat a vizitat-o la Berlin şi, văzând ce face, s-a gândit că i-ar plăcea şi ei să joace în filme. Peste un an, a dat casting la respectiva agenţie şi, din circa 300 de copii, a fost aleasă, împreună cu o altă fată: „M-au luat sub contract. Am început actoria cu un an mai târziu decât dansul. Le-am făcut în paralel”. Părinţii o susţineau foarte mult, doar că i-au spus că dacă asta e ceea ce vrea să facă, atunci trebuie să îşi dedice toată energia.

Până să joace în Panglica albă, filmul lui Michael Haneke care avea să-i schimbe decisiv viaţa, mai apăruse, din câte îşi aminteşte, într-un film de cinema şi în două producţii de televiziune. 

Pentru Panglica albă a filmat în vara lui 2008, când avea 13 ani, după un proces de casting de câteva luni, început în septembrie 2007. Evident, era mai dificil să meargă la casting la acea vârstă. Aşa că s-a dus cu toată familia – mama, tata, singurul care avea permis de conducere, şi fratele şi sora mai mici cu câţiva ani.

A ajuns prima la casting şi a primit indicativul A1. „După acest prim casting, m-a sunat agenta la un moment dat şi mi-a spus că nu mă mai vor, că am fost numărul A1 şi domnul Haneke zice că nu e posibil să ia prima persoană care dă castingul, că trebuie să fie cineva şi mai bun. După două săptămâni, m-au sunat din nou, m-au chemat iar la casting şi am dat probă. Apoi m-au luat. A fost un parcurs foarte emoţional”, rememorează ea. Admite că atunci nu ştia cine era Michael Haneke şi nici nu văzuse vreun film de-al lui. „Nu m-a lăsat mama”, îşi mai aminteşte râzând.

Despre filmările la Panglica albă, care au avut loc din iunie şi până în septembrie 2008, perioadă în care a stat cu familia şi cu restul copiilor din distribuţie la hoteluri de cinci stele, are doar amintiri plăcute: „A fost o experienţă faină, pentru că semăna cu ceea ce ştiam de la balet. Era foarte multă disciplină. Să lucrezi cu domnul Haneke înseamnă să te laşi criticat încontinuu. Dar eu eram obişnuită să lucrez cu critică. Chiar îmi plăcea. Era foarte precis în legătură cu felul în care trebuia să mă mişc şi să pronunţ textul. Pentru mine era foarte relaxant, pentru că nu trebuia să fac nimic decât să joc. Mă şi gândeam: dacă aşa stă treaba şi atât de uşor ajungi la o emoţie sau la o performanţă, atunci eu numai asta vreau să fac în viaţă. Bine, apoi am descoperit că nu e chiar aşa”. 

Recunoaşte că ceea ce a învăţat de la Michael Haneke este baza pe care s-a sprijinit mai târziu: „Domnul Haneke mi-a dat un cadou prin acest film. Am învăţat să ascult, am văzut că există oameni care au viziune puternică. M-a făcut să vreau să fac parte dintr-o astfel de chef-d’œuvre. Eu am intrat în proiect fără să ştiu nimic despre el şi despre filmele lui. Şi am descoperit foarte multe. Până la urmă, nici nu mai voiam să mă opresc. El mi-a dat aşa de mult, încât voiam şi eu să dau şi mai mult. Domnul Haneke m-a făcut să încep să înţeleg ce este actoria, cum să ajungi să joci ca şi cum ar fi viaţa ta. A fost foarte interesant tot procesul. După ce m-am întors la şcoală, îmi lipsea să merg pe platou”.

A văzut în premieră filmul la Cannes, unde a mers împreună cu tatăl său. Era prima dată în Franţa şi prima dată pe un covor roşu, aşa că totul a fost de neuitat. „Când am văzut filmul, am fost foarte emoţionată, dar şi şocată că munca noastră a putut să ducă la un film ca acesta. Filmul mi s-a părut foarte adevărat. Ca şi cum acele emoţii ar fi fost adevărate. M-a surprins foarte tare, pentru că ştiam ce lejer a fost pe platou şi cu cât de multă uşurinţă am lucrat toţi împreună”. 

Pentru că Panglica albă a ajuns şi la Oscaruri, unde a fost nominalizat pentru imaginea semnată de Christian Berger şi la categoria de cel mai bun film străin, Maria Drăguş a mers şi la Los Angeles, de data asta însoţită de mama sa: „A fost o nebunie. A fost foarte frumos”. A urmat o nominalizare la Premiile Academiei Germane de Film, pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. Aşa că a început să dea interviuri şi lucrurile s-au schimbat.

Întreaga experienţă a făcut-o să se gândească serios că actoria ar putea deveni o profesie. „Dacă din tot ce s-a întâmplat până acum pot să fac o meserie, am zis de ce nu. Până atunci era ca un hobby pe care îl practicam de plăcere, când aveam vacanţă. Apoi, dacă toată lumea îmi spune că sunt talentată – eu nu îmi dădeam seama, pentru că nu mă pricepeam -, am zis că încerc şi vedem unde ajungem. Încă nu m-am oprit”, spune ea râzând.

Şi-a dat seama că era foarte important să continue în spiritul cu care era crescută de părinţi, şi anume să îşi dedice toată energia actoriei, în paralel cu şcoala de dans. În încercarea de a înţelege despre ce e actoria şi ce vrea ea de fapt să facă, a început să se uite la filme. Pentru că tatălui său îi plăceau foarte mult filmele europene din anii `60-`70, inclusiv cele româneşti cu actorii din generaţia lui Dem Rădulescu, a pornit de la ele. Voia să ştie dacă e mai degrabă interesată de cinemaul arthouse sau ar înclina mai curând spre un cinema comercial. S-a îndreptat spre prima opţiune.  

„Pentru mine a fost întotdeauna foarte important să ştiu ce vreau să fac şi mai ales cu cine vreau să lucrez. Dacă nu ştii ce filme îţi plac, cum să lucrezi în domeniu? Asta a fost important, să pornesc de acolo. Mi-am dat seama că mă interesează foarte mult să vorbesc despre subiecte care au oarecum o valoare politică sau socială şi care mă fac să intru în situaţii în care în mod normal nu aş putea să ajung. De exemplu, după Panglica albă, primul meu film, Ucide-mă (2012), a fost despre o fată suicidară”, mai spune actriţa. 

Nu are studii de actorie şi mărturiseşte că întrebarea dacă ar trebui să facă sau nu o şcoală de specialitate a urmărit-o tot timpul. În 2017, s-a înscris totuşi la o celebră şcoală de actorie din Berlin, oraşul în care trăia, însă nu a mers decât o săptămână şi a renunţat. „Acum râd, evident, dar pentru ei a fost puţin trist şi îmi pare foarte rău. Când m-am hotărât să merg, era prea târziu, pentru că deja mă formasem. La dans îmi construisem modul de a lucra. Aş fi putut să merg la şcoala de actorie cei patru ani, dar aveam deja multe proiecte şi eram foarte fluidă cu toată munca. Cred că până la urmă mai mult ar fi stricat decât mi-ar fi folosit. Aşa a fost să fie”, declară Maria Drăguş. 

Recunoaşte că şcoala de coregrafie pe care a făcut-o de la 10 la 18 ani o ajută foarte mult acum în actorie: „Trebuie să ai un simţ al spaţiului, să ştii cum funcţionează corpul tău într-un spaţiu. Dar şi cum funcţionează vocea ta. Asta e formaţia mea. Deja pot să lucrez cu ceva. În film trebuie să ştii cum e corpul tău în relaţie cu camera. Trebuie să ştii să lucrezi cu o astfel de prezenţă – să îţi retragi prezenţa sau să îţi deschizi prezenţa”.

„Eu sunt foarte tehnică. Pentru mine e foarte important să pot să ies din personaj imediat. Dacă se închide camera, eu sunt Maria. Am avut şi un moment în care am lucrat pe un platou unde improvizam tot filmul, iar regizorul ne-a cerut să nu ieşim din personaj. Însă pentru mine era important să am măcar 2-3 minute între scene în care să fiu eu, ca să pot să mă relaxez, să mă recentrez”, explică ea. 

Şi-a dezvoltat o tehnică specială de pregătire a fiecărui rol, iar ideile i-au fost confirmate, spre surprinderea ei, de un coregraf de la Royal Ballet, Wayne McGregor, care a fost cooptat să pregătească actorii pentru Mary Queen of Scots (2018).

„Poate că lucrurile se vor schimba pe parcurs, odată cu filmele pe care le voi mai face, dar momentan lucrez aşa: Primesc un scenariu, îl citesc şi îmi dau seama despre ce e vorba în poveste. Apoi îl mai citesc o dată. După aceea, merg în studioul de balet. Mă uit la corpul meu şi încerc să găsesc o muzică pe care să  o consider potrivită pentru personaj şi încep să mă mişc. Încep să-mi dau seama care este centrul energetic al personajului, de unde se mişcă. Apoi, îmi dezvolt un fel de mişcare pentru personaj din acel centru energetic. De acolo, pas cu pas, ajung la un moment dat şi la voce şi după aceea încerc să găsesc ce fel de accent are personajul meu, ce limbă vorbeşte. Lucrez foarte mult cu coach, cu oameni care mă învaţă să vorbesc corect, să am o dicţie potrivită”, detaliază actriţa.

Toată această pregătire se face în paralel cu discuţiile cu regizorul: „Oricum, asta e pentru mine, ca să mă pot baza pe ceva. Asta fac doar în funcţie de ceea ce vrea regizorul sau regizoarea de la personaj. După aceea, eu pot să zic ce ofer, iar la repetiţii sau pe platou găsim lucruri comune şi îmi dau seama ce vrea persoana din faţa mea”.

Actoria o face foarte fericită, deşi mărturiseşte că îi este teamă de fiecare dată să joace când se pregăteşte pentru un rol. „Sincer, mă gândesc că nu ştiu să fac nimic. Mi-e foarte teamă şi sunt foarte timidă. Dar, când încep, scap de asta la un moment dat. Trebuie doar să încep. Nu ştiu de ce, dar actoria mă face să fiu foarte fericită. Cred că de asta continui. Dacă nu m-ar face să mă simt aşa bine, probabil că m-aş fi lăsat de foarte mult timp. E o meserie destul de grea, petreci foarte mult timp aşteptând între filme. Ai foarte mult timp la dispoziţia ta, să lucrezi doar pentru tine. De doi ani, mi-am găsit un mod al meu şi m-am obişnuit şi cu asta. Cred că asta e mult mai dificil decât să fii pe platou”, completează ea.

Îi plac toate etapele din parcursul unui rol: „Fiecare etapă e diferită. Şi castingul mă face să fiu foarte fericită. E ceva mai recent: trebuie să dau probe, să le filmez singură acasă. Mi se pare mişto că ai acest spaţiu foarte ciudat, care e şi privat, dar în care trebuie să găseşti rolul. Câteodată nu ai nici scenariul. Îţi trimit doar câteva scene. Le citesc. Le învăţ. Şi în 90% din cazuri nici nu funcţionează, nici nu te iau pentru rol. Dar asta e o altă discuţie. Totul e foarte divers. Nu mă plictisesc niciodată. Călătoresc mult, întâlnesc oameni, cunosc lumea. Ce mă face de asemenea foarte fericită este că am un fel de inspiraţie reciprocă cu artiştii cu care lucrez. Asta este foarte important pentru mine, să am un exchange”. 

Este de părere că actoria e o artă, dar nu se consideră a fi actriţă: „E felul meu de a mă exprima. Nu am încotro. De asta îmi place foarte mult jocul cu personajele. De fiecare dată mă mir că oamenii au încredere în mine şi că încă nu s-a descoperit că mă prefac, când de fapt eu nu ştiu nimic (râde – n.r.). Sunt sinceră. Mă bucur şi mă simt onorată că pot să fac meseria asta. Am fost foarte norocoasă că am ajuns să cunosc oameni care se inspiră de la ceea ce fac eu pe cât mă inspir eu de la ceea ce fac ei. Nu este un lucru de la sine înţeles că pot să lucrez încontinuu, doar pe ochi frumoşi”.

Întrebată cât de greu este pentru o tânără actriţă de film în Germania, recunoaşte că se află într-o poziţie privilegiată, pentru că a ajuns la un statut în care poate să aleagă ce vrea să facă, mai ales că în ţara în care locuieşte se investesc mulţi bani în cinema şi în producţii de televiziune şi pentru platforme de streaming ca Netflix. Chiar dacă pandemia de coronavirus a întrerupt filmările la un serial la care începuse să lucreze în martie şi la care urma să filmeze până în iunie, agenda de proiecte e deja plină până în iulie anul viitor. 

Spune că e conştientă că poziţia în care se află nu este ceva normal şi că a fost foarte norocoasă. De aceea, „ţin foarte mult la munca asta, pentru că este ceea ce vreau să fac. E foarte important să cunosc, să citesc, să mă uit la filme, să mă stimulez intelectual”.

Faptul că a putut să joace într-un film românesc şi mai ales într-unul realizat de Cristian Mungiu a fost împlinirea unui vis. „Prima oară când i-am scris lui Cristian era în 2012. Îi văzusem filmele de până atunci, mai ales 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, şi voiam să îl cunosc. M-a surprins foarte tare felul lui de a face filme şi m-am întrebat cum ajunge acest om să îi pună pe actorii lui să joace ca şi cum ar fi realitatea. Până atunci mai văzusem asta numai la Haneke. Are o viziune foarte clară şi precisă. În filmele lui există un fel de realitate pe lângă realitatea noastră. Îmi place foarte mult”, rememorează ea.  

„Am obţinut prin cineva adresa lui de e-mail. I-am scris un e-mail foarte frumos, care începea cu Stimate domnule Mungiu. I-am trimis şi o fotografie. Mi-a răspuns foarte drăguţ. Dar, după aceea, nu am mai auzit nimic de la el, s-a rupt legătura. Însă, în 2014 am luat un premiu la Berlin, la Shooting Stars. Printre cei zece actori selectaţi din toată Europa era şi Cosmina Stratan (care a jucat în După dealuri – n.r.). Probabil aşa au văzut numele meu. Înainte de Berlinale, mă trezesc cu un e-mail de la Tudor Reu (producătorul cu care lucrează Cristian Mungiu – n.r.), aşa că m-am întâlnit cu el la Berlin. Două-trei luni mai târziu, când am trecut prin Bucureşti, m-am întâlnit şi cu Cristian”, adaugă Maria Drăguş.

Experienţa lucrului la Bacalaureat şi cu Cristian Mungiu „a însemnat foarte mult” pentru ea: „A fost foarte interesant, pentru că el m-a implicat oarecum în procesul de scris. După şase luni de la prima întâlnire, l-am văzut din nou, în octombrie, la Les Films de Cannes à Bucarest, când mi-a spus că scrie un scenariu şi că s-ar putea să fie ceva şi pentru mine. Peste încă patru luni, cred că prin februarie-martie 2015, m-a chemat să vin să dau încă o probă pentru film. Apoi am venit la Bucureşti la castingul pentru rolul lui Titi (Adrian Titieni, care joacă tatăl în film – n.r.). A fost ciudat, pentru că eu am fost pusă în rol înainte să fie ales actorul din rolul tatălui”.

„A fost suprarealistă toată experienţa, pentru că eu nici nu visam să ajung să fac asta. Şi Cristian mi-a făcut un cadou – să joc în română şi să fiu implicată în tot procesul. Evident că nu mai trăisem asta până atunci şi nu am mai trăit nici de atunci. Înseamnă foarte mult”, spune ea cu recunoştinţă. 

A învăţat rolul cu tatăl său: „Pentru mine a fost important să citesc prima dată scenariul întreg cu tata, pentru a înţelege emoţiile pe care le trăieşte Eliza. Să văd unde este personajul, ce raport am eu cu el, ce pot să iau din viaţa mea, din relaţia mea cu tata”.

„Ceea ce mi se pare frumos la povestea din Bacalaureat este că ar putea să fie oriunde. Sigur, are şi foarte multe elemente care ne fac să spunem că se întâmplă în România, dar pentru mine contau mai mult emoţiile între tată şi fiică, iar asta este universal”, subliniază actriţa. Ea a fost prezentă şi la proiecţia de la Brăila a filmului, unde au venit să o vadă rudele din România, în frunte cu bunica la care a stat o perioadă în copilărie. „Au fost foarte încântaţi. Mi-a umplut inima. „În sfârşit un film al tău pe care îl înţelegem şi noi”, mi-au spus”, îşi aminteşte ea cu plăcere.

Ştie că, în România, se fac puţine filme, şi acelea cu dificultate, dar nu ascunde că i-ar plăcea să mai joace într-o producţie românească: „Trebuie să vină momentul potrivit. Cred că o să mai joc, dar cine ştie. Însă mi-aş dori. Ar fi un vis”.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.