Andrei Tănăsescu: „Previzibilitatea curatorială e moartea unui festival de film”

3 Decembrie 2019

Întors de câţiva ani în Bucureşti de la Toronto, unde a ajuns cu părinţii când era copil şi unde şi-a făcut studiile şi lucrează pentru celebrul festival de film de acolo (TIFF), Andrei Tănăsescu este directorul artistic al American Independent Film Festival (AIFF) din România, precum şi responsabil de partea de industrie a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. În prezent, se ocupă de amplul program de cinema românesc din cadrului Festivalului Internaţional de Artă Europalia, unde România este invitată de onoare.

Născut la 22 septembrie 1983 la Bucureşti, Andrei Tănăsescu a ajuns la Toronto, în Canada, cu părinţii, când avea 11 ani. „Unchiul din partea tatălui meu a plecat cu treabă în Turcia înainte de 1989 și s-a declarat refugiat, a cerut azil politic. A stat într-o tabără de refugiați cam un an şi jumătate și apoi s-a dus în Canada. I-a adus pe mătușa mea și pe vărul meu în 1989, înainte de Revoluție. După Revoluție, ai mei au văzut alegerile, au văzut mineriada și au zis că trebuie să plece. Au depus documentele să fie sponsorizați de unchi și mătușă, care erau deja în Toronto. A durat ceva, dar am plecat în octombrie `94. De abia începusem clasa a cincea. Aveam 11 ani”, povesteşte el.

Gândul că urma să ajungă în Canada îl „extazia”, doar că primii ani la Toronto au fost destul de dificili atât pentru el, cât şi pentru părinţi.  „Ne-am mutat într-o suburbie din Toronto, Scarborough, și trăiam într-un bloc predominant de imigranți, cu foarte mulți români și cu foarte mulți arabi. Era o comunitate foarte mișto. M-a ajutat faptul că vorbeam deja engleza. Dacă nu, ar fi fost un handicap. Ești ăla nou venit, imigrant. Oricum ești luat la bani mărunți. Nici nu ai cu ce să te îmbraci. A fost o perioadă dificilă cam până când am început liceul, când m-am stabilizat și a fost mai OK.  Dar, altfel, singur sau cu amici, eu veneam în fiecare vară în România, la familia mamei mele. Ai mei rămâneau în Canada, pentru că lucrau. A fost o perioadă dură și pentru ei până s-au stabilizat, fiind nevoiţi să înceapă de la zero. Povești din astea tipice”, îşi aminteşte Andrei Tănăsescu.

La Toronto, a fost trecut direct în clasa a şasea. Apoi, clasele a şaptea şi a opta erau un fel de şcoală intermediară, unde el şi-a ales franceza avansat. La fel şi la liceu, care ţinea atunci din clasa a noua şi până în clasa a 13-a. Apoi a venit momentul când trebuia să opteze pentru o facultate: „Toți copiii de imigranți români erau fie doctori, fie ingineri, fie IT-ști. Cam asta era plaja de meserii. Mie îmi plăceau computerele. Aşa că, total absurd, am ales IT, la Universitatea din Toronto”.

Doar că, până a intra efectiv la specializarea dorită, în sistemul de învăţământ canadian trebuia să faci un an preparatoriu. L-a făcut, însă matematica era mult mai avansată decât cea pe care o ştia din liceu, informatica era foarte grea, concurenţa era uriaşă, aşa că, după acest prim an preparatoriu, a picat la admitere. A luat-o de la capăt şi a urmat un nou an pregătitor, tot cu speranţa de a intra la informatică.

Între timp, a început să iasă în oraş cu grupuri de imigranţi est-europeni şi s-a reapropiat de români, cu care rupsese puţin legătura în timpul liceului. A intrat în 2002 în Clubul Studenţilor Români de la Universitatea din Toronto, pe care apoi l-a şi condus, preluând ştafeta de la absolvenţi. L-a reformat – a adus cât mai mulţi studenţi români („stăteam cu masa în fața campusului studenţesc, cu un steag românesc și cu flyere, ca să atrag românii”) şi a făcut seri de poezie şi de film: „Îmi amintesc că am arătat într-o sală Furia de pe un fișier pe care l-am luat de pe DCC++ şi Filantropica de pe un VHS al cuiva. Asta era în 2003-2004”.

În primul an pregătitor, în paralel cu informatica şi cu matematica obligatorii, şi-a luat, „din pură curiozitate”, un curs opţional de introducere în cinema, care i-a plăcut foarte mult. În al doilea an preparator, a ales un curs de cinema sovietic post-1955, dar şi un curs de cinema maghiar, la care a obţinut note foarte bune. Aşa l-a descoperit pe Andrei Tarkovski. Şi chiar dacă recunoaşte că poate sună clişeistic, filme ca Andrei Rubliov şi Călăuza (pe cel de-al doilea îl consideră o capodoperă) l-au impresionat puternic.

S-a terminat şi al doilea an pregătitor şi, pentru că nici atunci nu a intrat la informatică, l-au dat afară de la universitate. „Atunci m-am panicat. Ți se pune în pericol viitorul. Am făcut o petiție semnată de toţi colegii de la clubul studenţesc, de profesori, şi m-au readmis în facultate. Le-am zis că la film am note mari şi le-am promis că mă las de clubul studenţesc, ceea ce s-a şi întâmplat, pentru că între timp venise o generaţie nouă, care a preluat ştafeta de la mine”, îşi aminteşte el.

A abandonat informatica şi a trecut la studiile de cinema, care la Universitatea din Toronto erau doar teoretice şi care durau patru ani: „Primul an era Introducere în studiile de cinema, care acoperea absolut tot. De exemplu, luai Bordwell şi Thompson şi îi citeai din copertă în copertă. În anul doi erau Teoria filmului şi Istoria filmului și mai aveai câteva cursuri pe lângă. După care, în anii trei şi patru te specializai şi îţi alegeai ce te interesa”. Aşa a studiat filmul experimental, cinema-ul mondial contemporan, cinema-ul italian, cinema-ul maghiar, cinema-ul cehoslovac, dar şi cinema-ul american independent.

În aceeaşi perioadă, împreună cu nişte prieteni români şi străini, a creat ToRo Arts Group, o organizaţie culturală ai căror membri au pus la cale primul festival de film românesc la Toronto, care s-a desfăşurat timp de patru ediţii. Ele au fost precedate, în vara lui 2007, anul când Cristian Mungiu tocmai câştigase la Cannes cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de un showcase de scurtmetraje româneşti, în frunte cu Lampa cu căciulă de Radu Jude, care „au umplut sălile”. Îşi mai aminteşte că, în cei 4-5 ani de festival, când împreună cu prietenii din ToRo făcea de toate, lipind inclusiv afişe, „am spart din banii mei vreo 10.000-15.000 de dolari”.

Tot în acei ani, pasiunea pentru cinema şi dorinţa de a-şi mai linişti părinţii îngrijoraţi de viitorul său după studiile teoretice de film l-au apropiat de Hart House Film Board, un fel de club de film, dar şi centru de unde se puteau închiria echipamente. A lucrat part-time acolo, adică mergea câte două ore, de la 16.00 la ora 18.00, luni, miercuri şi vineri, şi se ocupa de predarea şi primirea echipamentelor. Hart House Film Board le oferea membrilor săi şi sprijin dacă voiau să realizeze filme. Aşa că a făcut la rândul său un scurtmetraj studenţesc, împreună cu nişte prieteni.

În timpul facultăţii, a descoperit şi scrierile despre cinema ale lui Gilles Deleuze. Pentru că în jurul său nu găsea niciun program de masterat pe ceea ce îl interesa şi pentru că nu existau studii serioase despre filmul românesc în engleză, s-a dus pentru masterat, în 2009-2010, la Universitatea Saint Andrews din Scoţia, al cărei departament de film era înființat de Dina Iordanova, pentru o lucrare despre Deleuze şi cinema-ul românesc.

„Încercam să trasez o legătură între pre-`89, post-`89 şi post-2000 prin anumiţi cineaşti şi anumite tendinţe din cinematografia română care însemnau de fapt o ruptură. Un cinema care reflecta deteritorializarea cetățeanului ca individ. Abordam de asemenea şi legătura cinema-ului românesc cu timpul”, mai spune Andrei Tănăsescu.

Întors la Toronto după masterat, a început să lucreze pentru TIFF. Îl cunoscuse anterior pe Cameron Bailey, directorul artistic al Toronto International Film Festival, prin intermediul regizorului Andrei Dăscălescu. A fost pentru prima dată când s-a pitch-uit, dorindu-şi să colaboreze cu cel mai mare festival de film din Canada şi unul dintre cele mai mari din lume. Avea în spate și experiența de curator și organizator al festivalului de film românesc, care l-a ajutat.

Cei de la TIFF l-au contactat cât încă era în Scoţia şi i-au propus să fie un fel de „umbră” a directorului festivalului. „Nu am putut, pentru că veneam prea târziu din cauza predării lucrării”, își amintește el. S-a întors la Toronto când ediţia din acel an a festivalului deja începuse. Şi a primit un post de PAL –  Programming Associate Liason: „Nu ştiam ce înseamnă. Fiecare spaţiu de proiecţie are nevoie de o persoană din partea programming-ului, diferit de location manager. Ai căşti şi trebuie să vorbeşti cu reprezentanţii fiecărui film care e în acel spaţiu şi să te asiguri că ai toate locurile rezervate, că știi cine vine, ora la care vine, cu cine vine”. A făcut doar un an asta. Apoi i-au propus să lucreze în calitate de curator cu Dimitri Eipides. „Deși e foarte puțin cunoscut în afara circuitului festivalier, este unul dintre cei mai importați programatori de festival de film din lume”, iar de-a lungul anilor a creat numeroase festivaluri de film în mai multe ţări, povesteşte Andrei Tănăsescu, menţionând că Dimitri Eipides este unul dintre oamenii pe care îi preţuieşte cel mai mult.

Pentru TIFF, Dimitri Eipides era selecţionerul pentru Europa Centrală și de Est și Iran. Iar Andrei Tănăsescu a fost asistentul lui, din 2011 şi până în 2018, când Dimitri Eipides s-a retras. „Eram un pre-screener. Un prim filtru. Sunt filme care vin cu recomandări și se duc direct la selecționer. Şi sunt filme care vin din submissions. În ultimii 3-4 ani, am făcut tracking & scouting. Asta înseamnă că mă duc de-a lungul anului la festivaluri de film din ţări din teritoriile pe care le acopăr. Te duci acolo ca să vezi rodul cinematografic”, afirmă el. E bucuros că recomandările sale de filme din regiune au ajuns aproape mereu în selecția finală a TIFF, așa cum s-a întâmplat cu ¾, al bulgarului Ilian Metev, Soldații. Poveste din Ferentari, al Ivanei Mladenovic, sau „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, de Radu Jude.

Venea şi în România, unde s-a şi mutat definitiv în 2014, continuând să lucreze în paralel pentru Toronto International Film Festival.

Motivele care l-au făcut să se restabilească în Bucureşti, la 20 de ani după ce plecase în Canada? „Iubirea şi filmul”, recunoaşte el. Împreună cu un prieten din Canada, Sebastian Cîmpean, coleg la ToRo Arts Group, lucra la un documentar despre hip-hop-ul românesc, el fiind din copilărie un pasionat de muzică: „Din 2011-2012 am început să lucrăm la el. Eram obsedați. Strângeam bani în Canada și veneam aici ca să îi spargem filmând”.

Amândoi s-au întors în cele din urmă în România – el la Bucureşti, prietenul său la Cluj – şi au sperat să termine documentarul. Nu au reuşit nici acum, din lipsă de bani şi de timp, dar nu au abandonat ideea: „Mi se pare necesar. Nimeni nu a făcut până acum dreptate scenei hip-hop-ului românesc”.

Între timp o cunoscuse şi intrase într-o relaţie cu regizoarea Adina Pintilie, care revenise de asemenea în România pentru a începe realizarea filmului Touch Me Not.

Odată mutat la Bucureşti, a fost contactat la un moment dat de Cristian Mungiu, cu care se ştia de ceva timp, încă de când făcea festivalul de film românesc de la Toronto. Cristian Mungiu i-a propus să fie curator al American Independent Film Festival (AIFF), un eveniment pe care cunoscutul regizor tocmai îl crease, în 2017, în paralel cu tradiţionalul festival Les Films de Cannes à Bucarest.

„M-am uitat puțin la ce arătaseră ei înainte, la prima ediţie, şi am încercat să găsesc o identitate pentru festival. Încerc să aduc filme americane independente în sensul tradiţional. E destul de dificil, recunosc. Este greu cu sălile și este greu cu publicul. O altă problemă este pirateria. Tot ce vrei să arăți de la Sundance e deja pe net. Nu mai ai ce să faci. Doar dacă aduci invitaţi. Însă, fiind vorba de America, şi nu de Europa, nu e uşor. Dar mă bucur, de exemplu, că anul trecut l-am adus pe Roberto Minervini”, mai spune Andrei Tănăsescu.

Este de părere că, în curatoriat, extrem de importantă este ideea de descoperire: „Momentul ăla când intri într-un cinema și vezi ceva care te dă pe spate. Pleci de acolo și filmul rămâne cu tine, fie că îl urăști, fie că îl iubești. E același simț de descoperire când am văzut Călăuza, cu acea scenă cu tracking shot-ul pe apă și cu muzica lui Artemiev. Când curatoriezi ceva, trebuie să faci compromisuri din multe puncte de vedere și din multe motive, dar mi se pare că trebuie să fii foarte sincer cu tine față de ce arăți”.

„Şi trebuie să ai și un raport foarte bine gândit cu publicul. Trebuie să îți știi publicul foarte clar. Trebuie să te pretezi pe public, dar în același timp trebuie să îl împingi înainte, să îi dai ceva puțin mai diferit. Fiecare festival trebuie să avanseze cu fiecare ediţie, trebuie să schimbe ceva, trebuie să ofere ceva nou, pentru că, la un moment dat, publicul obosește. Previzibilitatea curatorială mi se pare moartea unui festival”, subliniază el, recunoscând în acelaşi timp că o selecţie depinde şi de producţia cinematografică a anului.

Tot Cristian Mungiu l-a invitat să se implice şi în Les Films de Cannes à Bucarest,  unde se ocupă de programul de avanpremiere româneşti ale toamnei şi de partea de industry, alături de Ilinka Mihăilescu. Mai exact, e vorba de o secţiune în care sunt invitaţi curatori de la cele mai mari festivaluri din lume pentru a vedea, în proiecţii închise, noile filme româneşti – ficţiune sau documentar –, proaspăt finalizate sau încă în faza de finalizare, în perspectiva potenţialei selectări a lor. „Mi se pare foarte important ce am reuşit să facem împreună cu Cristian Mungiu pentru industria românească de film, prin oamenii pe care îi aducem. E esenţial. Şi ne bucurăm că există proiecte atât de bune. E îmbucurător să vezi și cum se mișcă industria, să vezi ce vine din urmă”, spune el.

Andrei Tănăsescu s-a ocupat şi de amplul program de cinema din cadrul Festivalului Internaţional de Artă Europalia, unde România este invitată de onoare în acest an, prin Institutul Cultural Român. Potrivit ICR, este vorba de o  „selecție de filme care evidențiază momente importante ale tranziției sociale și culturale din România ultimelor opt decenii: de la filme de propagandă la filme subversive, de la național-socialismul idilic la realismul Noului Cinema Românesc”.

Aducând un omagiu documentarului Videogramele unei revoluții (1992), regizat de Andrei Ujică și Harun Farocki, pentru modul în care analizează reprezentarea istoriei, programul propus de Andrei Tănăsescu, intitulat Videogramele unei națiuni, se va derula timp de două luni, în perioada decembrie–ianuarie, în Belgia (Bruxelles, Gent și Strombeek) și Olanda (Amsterdam), şi cuprinde proiecţii cu peste 90 de filme româneşti, discuţii cu numeroşi cineaşti din toate generaţiile, un program educaţional pentru studenţi, dar şi lansarea unui volum de eseuri despre cinematografia română, coordonat de criticul Irina Trocan.

„Europalia m-a invitat și mi-a dat mână liberă pe programul de film și am rămas plăcut surprins că toți partenerii de cinema au fost de acord cu programele propuse. Eu deja lucram de doi-trei ani la o retrospectivă pe care voiam să o propun unor cinemateci și festivaluri. Este extraordinar să poţi prezenta cinema-ul românesc într-un festival atât de mare, care de fapt prezintă o țară prin artă. Și cum să prezinți o țară prin cinema? Reflectând realitatea țării prin cinema”, explică el ideea centrală din spatele întregului concept.

 



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.