Tipografic Majuscul, cel mai nou film al prolificului Radu Jude va face parte din cea de-a 70-a ediție-jubileu a Berlinalei, fiind selecționat alături de noul documentar al cineastului, Ieșirea trenurilor din gară – o premieră absolută pentru un regizor român. Pornind de la omonimul spectacol de succes al regizoarei Gianina Cărbunariu, filmul pune în scenă povestea adolescentului dizident Mugur Călinescu, care în toamna anului 1981 a scris o suită de manifeste anti-sistem pe pereții Comitetului Central PCR din Botoșani și care, patru ani mai târziu, a decedat de leucemie, suspectându-se otrăvirea sau iradierea acestuia. Între scene bazate pe documente și interceptări ale Securității, jucate într-o convenție brechtiană, filmul împletește o amplă suită caleidoscopică de reportaje ale TVR filmate în același an cu acțiunea, un univers audiovizual gândit să ascundă lumea pe care Mugur Călinescu o acuza. Filmul va rula în cinematografele din țară începând cu 21 februarie.

Aflându-se la intersecția dintre teatru, cinema și istorie, am decis să stăm de vorbă cu trei persoane implicate în realizarea filmului, care ar putea edifica acești trei piloni ai filmului – regizoarea Gianina Cărbunariu, actrița Ioana Iacob și debutantul Șerban Lazarovici, care, în viața de zi cu zi, este elev la același liceu la care a studiat și Mugur Călinescu.

Gianina Cărbunariu,
despre originea spectacolului și scenariului

Gianina Cărbunariu este regizoare de teatru și director al Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț.

Aș începe prin a discuta despre textul dramatic al spectacolului Tipografic, Majuscul. Ce anume v-a atras la povestea lui Mugur Călinescu? Cum anume ați documentat cazul acestuia?

Înainte de „Tipografic Majuscul” am făcut un spectacol pornind de la 10 pagini ale unei stenograme din dosarul poetului și jurnalistului Dorin Tudoran. În ambele spectacole m-a interesat mecanismul prin care era creat un dosar de către Securitate, precum și ce ar putea însemna astăzi citirea acestor documente. Am petrecut câteva luni în 2011 și 2012 lecturând diferite dosare la CNSAS. Dincolo de cazurile particulare, întrebările mele erau legate de felul în care o societate se raportează la aceste arhive – care sunt, de fapt, niște urme ale unor realități. Pentru „X mm din Y km” am avut posibilitatea să discut cu Dorin Tudoran care a avut amabilitatea de a-mi răspunde la întrebări legate de contextul în care a fost redactată acea stenogramă, în timp ce pentru „Tipografic Majuscul” am avut susținerea istoricilor Mihai Burcea și Mihai Bumbeș, care mi-au pus la dispoziție atât dosarele „Panoul” și „Elevul”, cât și documentarea făcută de ei în 2007 (interviuri cu foști ofițeri de Securitate care lucraseră la acel caz în 1981, interviuri cu mama lui Mugur și cu un fost coleg de liceu). Cred că istoria recentă merită revizitată în primul rând datorită consecințelor pe care le trăim de 30 de ani încoace. Nu m-a interesat să fac un spectacol despre trecut, despre istorie, ci unul care să aibă relevanță pentru lumea de astăzi în care, de cele mai multe ori, supravegherea, lipsa de reacție, oportunismul, manipularea au luat alte forme, mai difuze, dar poate la fel de nocive.

Abordarea formală post-modernistă a spectacolului este spectaculoasă, fiindcă plasează în centrul acestuia documentul din teatrul documentar. Cum afectează asta procesul de narativizare al textului dramatic și al spectacolului, și cum credeți că s-a tradus asta în adaptarea sa cinematografică?

Tot spectacolul este o invitație lansată publicului de a citi împreună cu echipa artistică un document. Textul este integral luat din dosar, nici o replică nu îmi aparține mie ca dramaturg. Regia și dramaturgia spectacolului au constat în a imagina situațiile în care textul a fost produs: scris (în cazul declarațiilor, fișelor, planurilor de măsuri etc) sau spus ( în cazul înregistrărilor telefonice/ a conversațiilor din casa lui Mugur  Călinescu sau la ședința cu profesorii și inspectorii școlari). Pentru că de multe ori în dosar documentele erau puse într-o altă ordine decât cea cronologică, am făcut o selecție și am rearanjat materialul pentru a reconstitui momente importante sau pentru a concentra anumite teme.

Dacă în spectacol miza a fost aceea de a face vizibil documentul și de a propune interpretarea lui prin imaginarea unui posibil context, cred că în film stilul de joc al actorilor care reproduc cât mai neutru un limbaj extrem de standardizat traduce această alegere a materialului ready – made (dosarele „Panoul” și „Elevul”). În plus, montajul filmului care utilizează materiale din arhiva TVR aduce împreună două tipuri de limbaj care revelează noi sensuri prin asocieri neașteptate.

Cum anume ați colaborat cu Radu Jude la adaptarea textului dramatic în cinema? (Aveți de asemenea și un mic rol episodic, la început, alături de câțiva dintre actorii care fac parte din echipa originală a producției de la Teatrul Odeon.)

Împărtășesc cu Radu Jude interesul pentru arhive, pentru întrebări legate de documente din istoria recentă, pentru materiale ready-made. Mijloacele de expresie ale teatrului sunt însă, evident, diferite de cele ale cinematografului. Scenariul textului pe care l-am folosit eu pentru scenă este aproape același cu cel folosit în film (apar în plus câteva fragmente din dosar),  dar conceptul filmului, felul în care este utilizat scenariul dramatic îi aparțin în totalitate lui Radu, care experimentează în propriul stil un fel de a vedea lumea și cinematograful ca artă.

Există referințe formale abundente în film către teatrul epic și perceptele lui Bertold Brecht, care solicită în spectator faimosul Verfremdungseffekt (efectul de înstrăinare). Cum vedeți posibilitățile de coabitare și confluență ale teatrului și cinemaului, dincolo de sfera unor adaptări „convenționale”, imersive?

Cred că există multe exemple de „contaminare” și în secolul 20, și la început de secol 21. Foarte mulți regizori de teatru în ultimii 20 de ani, mai ales atunci când există resurse, folosesc pe scenă un limbaj cinematografic care potențează mijloacele teatrale pe care le au deja la îndemâna, uneori cu rezultate spectaculoase, mai ales atunci când există un concept puternic în spate. Folosirea unor instrumente din cinema în teatru poate avea uneori exact acest „efect de înstrăinare” menit să provoace reflecția. La fel se întâmpla, cred, și în film, când apare o convenție ce ține mai degrabă de limbajul teatral. În ceea ce mă privește, încerc să intru în dialog cu artiști care au un alt background, fie că e vorba de artiști vizuali, muzicieni, coregrafi sau dramaturgi. Sunt experiențe care te scot din zona de confort și te fac să îți reevaluezi propria muncă, propriul limbaj. Asta s-a întâmplat și acum când am fost la filmările pentru „Tipografic Majuscul” și pentru asta îi sunt recunoscătoare lui Radu Jude.

Ioana Iacob,
despre punțile dintre teatru și cinema

Ioana Iacob este actrița a Teatrului Național German din Timișoara. Se află la cea de-a doua sa colaborare cu Radu Jude, după „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”.

Cum a fost să colaborezi din nou cu Radu Jude, dar și cu actorul Șerban Pavlu, considerând că acest film este realizat într-o cheie formală foarte diferită față de „… barbari”?

Pentru mine întâlnirea cu Radu și Șerban e o mare bucurie indiferent de structura proiectului sau de cheia în care a fost făcut acest film. Evident că față de „Barbari” aportul meu aici a fost mult mai mic și maniera de joc a fost complet diferită, dar mă bucur de fiecare provocare. Mai mult decât atât, mă bucur să lucrez cu oameni pe care îi apreciez, iar asta pentru mine este foarte important. Am avut parte de proiecte care, deși m-au interesat la început, au ajuns apoi să nu mai însemne mare lucru pentru mine tocmai pentru că nu am rezonat cu oamenii implicați acolo.

Cu toate acestea, într-un oarecare sens, putem vedea Tipografic Majuscul drept o continuare a proiectului formal și tematic început odată cu filmul precedent. Pentru o actriță care activează în principal în lumea teatrului, cum este să lucrezi la pentru un film care are puternice conexiuni cu teatrul – fie prin temă, fie prin construcție? Cum informează acest aspect munca ta?

Nu cred că putem numi acest film o continuare doar pentru că Radu alege din nou un subiect puternic sociologic și istoriografic – în mod sigur, preocuparea sa pentru astfel de subiecte nu a început cu „Barbarii”. Cât despre posibilitatea că aceste recente filme se încadrează sau nu într-o aceeași formă artistică, nu știu, aș prefera să las oameni mai avizați să se pronunțe.

Cred că atât în teatru cât și în film poți folosi metode de abordare și de construcție diferite, iar cele două forme de artă se pot influența reciproc, se pot contopi, se pot despărți, se pot chiar certa. Teatrul poate să intre în film și vice-versa. Într-adevăr, uneori decorurile din film mă făceau să mă simt ca la teatru, dar senzația asta dispărea în momentul în care se dădea „acțiune” și mă găseam tot în fața camerei de filmat. Eu sunt bucuroasă că am avut ocazia să le fac pe amândouă. Mijloacele diferă la teatru față de film, dar cred că în ambele se poate experimenta și abia aștept să o fac din nou atât pe scenă cât și pe un platou de filmare.

Joci rolul unei mame care încearcă (fără succes, în final) să își salveze fiul, o ipostază altminteri foarte dramatică, dar într-o convenție de joc brechitană, care minimizează afectul. Cum a fost să împletești aceste două ipostaze aparent antinomice?

Acum când mă gândesc la film, acest stil de joc mi se pare foarte potrivit, chiar dacă la început am avut unele întrebări. Totuși, scenariul este (în marea lui parte) alcătuit din declarații și chiar dacă acestea ar fi putut fi jucate si altfel, cred că prin alegerea unei astfel de interpretări informația ajunge mai clar și nealterat la public. Eu am intrat în această convenție și m-am concentrat pe ce are de zis și nu pe ce are de trăit personajul meu. Poate pare un lucru contradictoriu, dar nu este, e o chestiune de decizie.

În calitate de actriță care are puternice conexiuni cu spațiul germanofon, cum vezi hibridizarea dintre teatrul epic și cinema propusă aici de Radu Jude? Sunt oare Brecht și Piscator mai relevanți ca oricând?

Această abordare este pentru mine mereu interesantă, nu doar pentru că am conexiuni cu spațiul teatral german. Îmi place când „spațiul sacru” este „murdărit”, când actorul este și zeu și om, nu doar un personaj – pentru că de aici se nasc nuanțe, planurile se înmulțesc, publicul poate avea o experiență mult mai amplă și nu rămâne doar condamnat la emoții. Și da, cred că socio-politicul trebuie să fie puternic prezent în orice formă de artă contemporană, lăsând totuși locul cuvenit și artizanilor de bibelouri. (râde)

Șerban Lazarovici,
despre debutul său și Mugur Călinescu

Șerban Lazarovici este un tânăr actor și elev al Colegiului Național „A. T. Laurian”. Tipografic Majuscul este primul său film.

Cum a fost să joci pentru prima dată într-un film? Cum a fost pe platou și ce ai învățat din această experiență?

Filmul era pentru mine o experiență la care doar visam în liceu.  A fost un vis care mi s-a împlinit mai rapid decât am crezut, pentru că nici nu mi-ar fi trecut prin cap că o sa joc intr-un film până o să termin liceul. Mereu mă gândeam care e atmosfera din spatele camerei. Cred că în prima zi de filmare pe platou am aflat și răspunsul și cred că cel mai mult m-a uimit profesionalismul. Acela a fost și momentul in care am conștientizat că nu mai era doar o joacă de copii, ca să zic așa, ci că făceam parte dintr-un proiect serios.

Cum a fost să intri în pielea personajului Mugur Călinescu? Cum anume te-ai pregătit pentru acest rol?

Mugur Călinescu  e un nume foarte des auzit în Botoșani. Mai ales pentru că orașul e mic, mereu întâlnești oameni care au avut contact cu Mugur. De aceea pot să zic că am simțit și o ușoară  presiune față de publicul de aici. Nu știu cum vor primi oamenii filmul și mai ales cum îi va face să își amintească de Mugur. Când am aflat ca o sa îl joc, am început sa citesc mai multe despre el, dar am încercat și să ma pun în locul lui. De câteva ori m-am plimbat prin locurile prin care ieșea el noaptea, să îmi imaginez cât de puternice erau sentimentele lui față de ce se întâmpla atunci.

Studiezi la același liceu la care învăța și Mugur Călinescu și, la momentul turnării filmului, erai de-o vârstă cu el. Cum relaționezi cu figura lui și cu actele sale de nesupunere civică, la aproape 40 de ani distanță de la protestele sale? Există lucruri cu care empatizezi direct?

Pentru mine, Mugur e un erou. Cred că nu aș fi avut curajul pe care l-a avut el atunci. Un lucru cu care empatizez cu el este totuși acea dorința unei schimbări, un sentiment pe care îl am și eu uneori, dar pe care nu aș avea curajul să-l manifest cum a făcut-o Mugur.

Crezi că există anumite lucruri despre Mugur Călinescu care întrec momentul istoric și politic în care acesta trăia?

Cred că pe lângă statutul de luptător anticomunist pe care Mugur îl are, prin îndemnurile sale la libertate, el a fost un model și pentru societatea actuala. Manifestele sale vorbesc despre drepturile omului, despre libertăți și despre schimbare, aspecte care se discută și în societatea actuală, care se dorește a fi exact opusul a ceea ce trăia Mugur.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.