Historias extaordinarias – Cheia tuturor poveștilor

2 Iunie 2020

Dacă există vreun regizor, azi, care să ia ad litteram aserțiunea că cinemaul e menit să spună povești, atunci acesta e argentinianul Mariano Llinás. Llinás a semnat până acum trei lungmetraje în vreo 20 de ani, și toate par să se fi născut dintr-o teamă viscerală, mai ceva ca a Șeherezadei, la gândul că poveștile au, vrem-nu vrem, un sfârșit. E de ajuns să privim contorul acestor filme – primul, documentarul Balnearios, are 1h20; ultimul, La Flor, aproape 14h – pentru a înțelege că setea de povești a lui Llinás s-a acutizat, sfidând cu voluptate imperativele pieței de exploatare a filmelor. Între aceste două titluri, Historias extraordinarias (4h) marchează o sinteză excelentă a arsenalului de jucărioare și giumbușlucuri pe care Llinás le pune în slujba confecționării filmelor sale unice, venite parcă din vremea când cinemaul încă își permitea dezinvoltura de a istorisi verzi și uscate.

Încă ceva: dacă cinemaul e o chestiune de timp, atunci nu știu câți cineaști sunt capabili să umple 4 ore de proiecție cu atâtea minunății delirante și să le facă să treacă prin fața ochilor noștri într-o clipă. În Historias extraordinarias, Llinás spune trei povești: prima e despre un om care, plecat în delegație, omoară un bărbat printr-un fel de gag macabru, apoi se trezește în centrul unei afaceri dubioase cu asasini plătiți și reglări de conturi; a doua discută despre un om care dă peste agenda misterioasă a unui bărbat și își pune în cap să elucideze enigma ascunsă în paginile sale; a treia este despre un om însărcinat cu o misiune ciudată – să fotografieze niște blocuri de piatră așezate de-a lungul unui râu –, misiune care ia o întorsătură neprevăzută. Pe măsură ce poveștile luminează zone de umbră, alte întrebări apar: ce căuta primul om în pustiu? Cum a ajuns al doilea la ferma unui italian? Dar al treilea într-o unitate militară? Etc., etc.

Historias extraordinarias
Historias extraordinarias. Sursă foto: Viennale

E limpede – din această încercare de rezumat – că acțiunea meandrată a filmului numai limpede nu e. Iar și iar, Llinás se vede incapabil de a rezista tentației expansive care face ca o poveste să se bifurce în cine știe câte subplot-uri tot mai abracadabrante (apogeul va fi atins în La Flor, unde o singură poveste e mai lungă decât tot acest film). Llinás e genul de aficionado care a trecut la galop prin istoria artei, măturând paliere întregi dintr-un foc și dezvoltând fixații ici și colo, mai ales în sectorul culturii populare. Un erudit megaloman? Mai degrabă un aventurier hedonist care se trage la fel de bine din Cervantes (latura sa picarescă) și Raúl Ruiz (latura sa de povestaș halucinat), din Robert Bresson (convingerea că sunetul trebuie uneori să-i dea un ghiont imaginii) și din série noire, colecția franceză de romane polițiste de devorat pe nemestecate. E limpede, deci, și că încercarea de a-i baliza metoda e la fel de vană ca aceea de a-i rezuma filmele. Pe scurt, arta lui Llinás și a trupei sale de actori vrea să-l ademenească cu orice preț pe exploratorul curios care zace în fiecare dintre noi și să ne asigure că, odată ajuns la suprafață, e pe mâini bune. Spre deosebire de noi – care nu știm nimic –, Llinás nu pierde niciodată Nordul, iar destinația acestei alergături jamesbondiene (nu degeaba una dintre poveștile din La Flor va fi cu spioni) pare să-i fie mereu clară.

Historias extraordinarias reinventează schema poveștii la scară mondială și reașază lucrurile sub semnul aventurii. Griot maniacal, Llinás e genul de om pentru care orice peisaj e o hartă către insula comorii, orice om – o biografie legendară pe două picioare, orice fapt divers – o peripeție extraordinară care trebuie spusă. Cu impulsul lor nestăpânit de a elucida orice mister – adevărul din spatele conspirației fiind un soi de perlă a scoicii sau, ca să folosesc una dintre cele mai bântuitoare scorneli ale filmului, un leu muribund abandonat într-un șopron din pampa argentiniană – personajele filmului sunt alcătuite dintr-o stofă tot mai rară azi. În măsura în care criza scenariului face, chipurile, ravagii prin cinema de decenii, filmul acesta acceptă regula unui joc de demult – a trăi pentru a-ți povesti viața și viceversa – și ne arată că încă mai rămân lucruri de transmis, cu condiția ca aceste lucruri să merite efortul.

În schimb, dacă există vreun cineast care să-și pună toată încrederea într-un glas logoreic din off, în detrimentul imaginilor care, cu griurile lor șterse, aduc cu niște vizualuri stock culese într-o doară, atunci Llinás e omul nostru. Căci Llinás, interesat în cel mai înalt punct de scriitură, privește imaginile circumspect, parcă spunându-ne că nu trebuie crezute niciodată pe cuvânt, la fel de bine cum pare să-și fi făcut o idee proprie despre frumusețe. Căci frumusețea, în acest film care adaugă la definiția poveștii un efect de cocaină, vine doar prin străfulgerări neașteptate: de pildă, momentul când, după o ploaie strașnică, un râu își iese din matcă și totul în jur devine ocean; sau rezonanța dulce a adjectivelor rostogolite în spaniola voice over-ului, de o precizie tăioasă. În fine, toate acestea servesc o idee simplă, anume că există filme care rescriu coordonatele lumii; altfel spus, filme care, pornite din miezul familiarului, ajung să ne arate totul altfel. Historias extraordinarias, de exemplu.

Historias extraordinarias este disponibil în videoteca MUBI.

 

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin.
Setări cookie box