Retrospectiva TIFF18

21 Iunie 2019

La împlinirea celor 18 ani, TIFF arată mai bine decât oricând. Are o selecție numeroasă de filme de la foarte bune în sus, de toate soiurile și pentru toată lumea și vine cu o noutate: aplicația mobile unde poți citi despre filmele din categoriile festivalului și îți poți cumpăra bilete. Mai mult, juriul competiției internaționale este format din cineaști unul și unul: Denis Cote (regizor premiat de nenumărate ori la Locarno), Constantin Popescu (regizor al filmului Pororoca și singurul român din juriu), Anita Juka (producătoare de film cu peste 70 de premii în festivaluri de renume ca Toronto, Karlovy Vary, ș.a), Grainne Humphreys (director al festivalului Dublin IFF) și Mike Goodridge (producător și directorul festivalului de film Macao). Singura conferință de presă la care am fost (din cele trei existente pe perioada celor 5 zile petrecute la TIFF 2019) a fost cu acești oameni, care au împărtășit cu noi de la filmele preferate, la ce înseamnă să fii într-un juriu și să nu te pui de acord cu colegii tăi. Înainte sa trec mai departe, am sa citez mai jos cele mai bune momente ale conferinței de presă cu cei cinci membri ai juriului competiției oficiale.

Despre motivele participării într-un juriu, în cadrul unui festival competitiv:

Denis: Obișnuiam să fiu critic de film și să împărtășesc părerile mele despre filme. Mai târziu m-am apucat de regie. Când ești într-un juriu, auzi părerile altor oameni avizați (despre filme). Este un exercițiu bun care mă ajută să nu mă iau prea în serios când revin în poziția de regizor și îmi sunt filmele judecate de alții.

Anita: La TIFF am venit pentru că știam că aveți o competiție internațională foarte bună. Pentru mine este mereu o plăcere să fac parte dintr-un juriu de festival, împărtășirea ideilor mă inspiră.

Constantin: Festivalurile de film devin interesante când filmele sunt bune și îmi place să le văd din postura de jurat fără să fi citit vreo recenzie despre ele, astfel îmi păstrez perspectiva fresh. Cel mai important este să poți ajunge la un punct comun cu colegii din juriu și, așa cum Denis a menționat, să nu îți iei postura de jurat prea în serios.

Despre ce faci când nu-ți place un film și trebuie să-l vezi până la capăt:

Denis: Într-o selecție de filme vor exista mereu filme care nu-ți vor plăcea. Când pățesc asta, tot îmi iau notițe, în cazul în care unuia dintre colegii mei i-a plăcut filmul – deși sper tare să nu (râde). Trebuie să iei în considerare orice variantă posibilă.

Anita: Cred că ce este mai rău decât un film care nu îți place, este un film care nu îți trezește niciun sentiment.

Mike: Cred că trebuie să ai încredere în selecționerii festivalului până la capăt. Momentul în care îmi pierd încrederea în poveste, este momentul în care îmi pierd interesul față de film.

Despre ce îți place la TIFF și ce ți-ai dori să vizionezi zilele astea, dacă ai timp:

Grainne: M-aș bucura tare dacă aș apuca să văd un film pe ecranul gigantic din Piața Unirii. Mi se pare o experiență minunată.

Denis: Când merg la un festival, există două posibile abordări: cea turistică, sau cea business, când vin cu treabă. Prima dată când am venit la TIFF în 2005 m-am bucurat de oraș și împrejurimi ca un turist, anul acesta am venit strict pentru juriu și filmele din competiție.

Mike: Mi-ar plăcea să ajung la castelul lui Dracula (Bran), dar am înțeles că este destul de departe, deci nu știu dacă reușesc.

Anita: Ceea ce mă impresionează la acest festival este numărul mare de spectatori la toate proiecțiile, oameni care stau până la final la majoritatea filmelor. Nu sunt multe festivaluri care să atingă performanța asta.

Despre ce am vizionat eu în cele patru zile petrecute la TIFF și ce mi-a plăcut:

În afară de competiția de scurtmetraje românești, care mi s-a părut o aberație totală – îmi cer scuze anticipat selecționerului, dar chiar cred că multe titluri au intrat pe ochi frumoși și prietenii vechi, m-am bucurat de toate filmele vizionate – internaționale și românești și am văzut mai multe ca în oricare an. Mai jos o scurtă prezentare a fiecăruia și câteva motive pentru care te îndemn să le vezi și tu când ai ocazia.

System Crasher / Copilul Problema (R: Nora Fingscheidt / Germania, 2019)

Filmul de debut al Norei o prezintă pe Benni, o fetiță de nouă ani, mică dar periculoasă, considerată de asistenții sociali un ”copil-problemă”.

Mama ei, o femeie singură și slabă, care nu poate ieși dintr-o relație abuzivă n-a știut niciodată cum să se descurce cu copilul ei și problemele acestuia, motiv pentru care Benni ajunge pe mâna asistenților sociali. Singurul adult care pare să nu fi renunțat la ea este Maria Bafane, persoana care se ocupă de cazul ei și care se chinuie să îi găsească lui Benni un cămin permanent. Există doi factori care declanșează comportamentul agresiv al fetiței: a-i spune ce să facă și a-i atinge fața, un side effect al unei traume din copilărie. Deși comportamentul fetei nu pare să se schimbe, speranța apare odată cu Micha, un psiholog specializat în management-ul agresivității, angajat să o însoțească la școală. Viața lui Benni pare să se stabilizeze, până când Micha realizează că se atașează prea tare de un copil care nu-i al lui și pe care n-ar putea vreodată să-l adopte, având acasă o soție însărcinată și o fetiță de câteva luni.

Copilul-problemă a luat Trofeul Alfred Bauer anul acesta la Berlin și este primul film pe care l-am văzut la TIFF18.

Ceea ce reușește regizoarea prin filmul ei de debut este să redea disperarea asistenților sociali din sistemul german, un sistem strict, sufocat de reguli, care tinde să pună toate disfuncționalitățile sale în cârca acestora. Deși este un film cu o perspectivă idealistică asupra cazurilor sociale, personajul lui Benni te ține cu sufletul la gură până la final. M-a dat pe spate puștoaica Helena Zengel, interpreta rolului principal, care a trecut cu brio orice test de veridicitate. Helena a fost găsită în urma unui lung proces de casting, la care au participat 150 de copii, ea fiind cea cu numărul 7: ”Am scris patru ani jumate la acest scenariu și nu credeam că voi găsi persoana potrivită pentru rolul lui Benni. Am văzut 150 de fete, Helena fiind cea cu numărul 7 – după fiecare audiție, mă gândeam la proba ei. Am lucrat 7 luni cu ea, descoperind-o pe Benni împreună: ce îi place să poarte, ce gusturi are.”

Funfact: pentru că în Germania regulile privind lucrul cu copii sunt foarte stricte – un copil are voie sa lucreze maxim 5h/zi, 30 zile/an, Nora a hotărât să filmeze 30 de zile în decembrie și 30 zile în ianuarie, pentru a-și putea termina filmul.

Synonims / Sinonime (R: Nadav Lapid / Israel-Franța, 2019)

Sinonime este povestea lui Yoav, un tânăr emigrant din Israel care ajunge în Franța hotărât să renunțe la trecutul lui și să devină francez. Ajuns la Paris, este ajutat de Caroline și Emile – o pereche prezentată ca o caricatură a cuplurilor franceze: el un filozof wannabe, ea o tânără muzicantă chic și senzuală. Cei doi îi oferă un loc unde să locuiască pentru câteva zile și îi devin în scurt timp singurii prieteni din Paris. Pe întreaga durată a filmului îl urmărim pe Yoav care se chinuie din răsputeri să își abandoneze limba și originile ebraice și să capete o altă identitate.

Filmul este inspirat din povestea reală a regizorului care în studenție a ajuns la Paris convins fiind că s-a născut în Orientul Mijlociu din greșeală. Nadav Lapid a declarat la TIFF că ”într-o zi am avut acest sentiment puternic de evadare pentru a-mi salva sufletul. Filmul este bazat pe experiența mea în Franța, o perioadă foarte agitată și în același timp monotonă – eu chiar mâncam paste cu roșii și mormăiam sinonime în franceză pe stradă.”

De-a lungul celor două ore și jumătate, îl observăm pe Yoav încercând să învețe limba franceză, să se angajeze și să înceapă o nouă viață. Filmul poate părea pe alocuri plictisitor și haotic, întocmai ca sentimentele trăite de Lapid în anii petrecuți în Franța; toată povestea este spusă din perspectiva personajului principal – un tip necopt încă, ale cărui reacții vin în valuri și al cărui comportament este deseori compulsiv și radical: ”Yoav vrea să își elimine trecutul, pe el însuși și să renască, iar ustensilele lui sunt cuvintele – își sacrifică limba, aceasta fiind legătura lui cu identitatea sa ebraică.” (Nadav Lapid). Tom Mercier, tânărul actor care îl joacă pe Yoav reușește prin jocul lui extraordinar să scoată la suprafață toate semnificațiile personale și politice ale personajului său, forțând publicul să-și analizele propriile păreri despre stereotipuri și problema atât de actuală a imigrării.

Funfact: Filmul a fost scris de regizor alături de tatăl său și editat de mama sa. Despre asta, Nadav a declarat la TIFF: ”Cred că ar trebui să faci filme cu oameni care îți permit să fii nepoliticos cu ei fără să strici relația pe care o aveți.” Filmul a câștigat Ursul de Aur la Berlinale 2019.

Monștri. / Monsters. (R: Marius Olteanu / România, 2019)

Filmul de debut al lui Marius Olteanu prezintă o zi din viața a doi parteneri căsătoriți de peste 10 ani, pe care prietenii îi admiră împreună dar îi disprețuiesc separat, iar deciziile lor de viață nu par a fi în concordanță cu mentalitatea societății. Atunci când monștrii interiori ies la suprafață, Dana și Arthur sunt nevoiți să decidă cum vor să-și petreacă restul vieții.

Un studiu prezentat în trei părți în care acțiunea se petrece pe parcursul a 24 ore, filmul este filmat preponderent în format pătrat. Prima parte o urmărește pe Dana (Judith State), care se întoarce în București după o călătorie de serviciu și își petrece seara plimbându-se prin Capitală cu un taxi pe care îl plătește pentru întreaga noapte. A doua parte îl prezintă pe Arthur (Cristi Popa), soțul Danei, care își petrece mare parte din seară acasă la partenerul întâlnit pe Grindr, interpretat de Șerban Pavlu. Aflăm că Arthur este gay și poartă cu el o mare vinovăție: ”Vreau să fiu persoana de care ai nevoie” – îi spune Danei într-o discuție telefonică. Cea de a treia parte îi prezintă pe cei doi împreună, după noaptea petrecută separat și este singurul segment în care imaginea are format widescreen. Un artificiu de imagine pe care mulți îl desconsideră dar pe care eu l-am apreciat – un alt mod de sublinia legătura puternică dintre doi parteneri.

Mi-a plăcut tare interpretarea celor doi, modul în care se simt deși nu sunt împreună, în care dragostea dintre ei se simte, deși par atât de departe unul de celălalt. Există o melancolie care învăluie întreg filmul și pe care Marius Olteanu reușește să o mențină cap-coadă fără a transforma filmul într-o dramă greu de digerat. Este un film despre dragoste și toate formele pe care aceasta o poate lua, despre relații și evoluția lor, despre ce se întâmplă atunci când doi oameni par să ajungă la finalul drumului lor împreună dar decid să transforme imposibilul în posibil. Un film de neratat, curând în cinematografele din toată țara.

Arest / Arrest (R: Andrei Cohn / România, 2019)

Arest este filmul meu preferat de la TIFF18, poate și pentru că subiectul este unul destul de personal pentru mine. Dinu Neagu (Alexandru Papadopol) este un arhitect român care în vara lui 1983 este ridicat de către Securitate de pe plajă și adus în București, unde este închis în aceeași celulă cu Vali – un deținut devenit informator al Securității.

”Filmul era mult mai complex și în final am ales să pun accentul pe cei doi: cum reușești să coabitezi, ca într-o relație, cu un coleg de celulă. Mi s-a părut mai corect să fac un film doar despre asta.”

Pe întreaga durată a filmului, Dinu este supus unui tratament drastic de teroare de către Vali, care încearcă să afle informații pentru Securitate, sperând că astfel va scăpa mai repede de închisoare. Mare parte din acțiunea filmului se petrece în celula celor doi; timp de mai bine de o oră, spectatorul ia parte la atrocitățile la care este supus personajul principal, fiind transpus în perioada și spațiul acțiunii. Prin prisma celor două personaje – Dinu, un om fără demnitate, fricos, și Vali, care face parte din categoria celor ”nenorociți” și profitori, Andrei Cohn prezintă realitatea comunismului pe care mulți din cei care au cunoscut sistemul și îl laudă astăzi, nu au trăit-o. Un film care trage un semnal de alarmă și obligă publicul la informare corectă și care personal mi-a stârnit o sumedenie de stări și sentimente. Datorită impactului vizual, am conștientizat profund panica pe care sistemul comunism o propaga asupra poporului și mai ales chinurile inimaginabile prin care a trecut tatăl meu, alături de alți deținuți politici.. Îi mulțumesc pe această cale lui Andrei Cohn și vă îndemn să treceți filmul pe lista filmelor de văzut anul acesta.

Și uite așa, după patru pagini pline de vorbe, a mai trecut un TIFF.

 

O retrospectivă de Laura Mușat
Traducere de Andreea Toader

 

Avatar admin