Rotterdam 2022: cinci talente emergente

6 Februarie 2022

Rotterdam-ul este primul mare festival al anului cinematografic european, și unul destul de interesant din următoarele motive: lansând titluri care apoi circulă intens în circuitul festivalurilor medii și mici, de pe ambele părți ale Atlanticului, acesta se detașează de triada Berlin-Cannes-Veneția (și de suratele lor, Locarno și San Sebastian) prin faptul că e un festival care operează în afara canonului contemporan, cultivând în contrapartidă unul propriu. Cu alte cuvinte, Rotterdam este genul de festival care este consacrat în primul rând datorită faptului că promovează nume care, în mare măsură, se află la începutul carierelor lor, fiind o reală pepinieră de tinere talente; „marele cinema” ce-și găsește locul in competițiile oficiale ale festivalurilor antemenționate (precum, anul acesta, France al lui Bruno Dumont) este pitit la Rotterdam în secțiuni care-i sunt dedicate, lăsând podiumul celor tineri și celor de multe ori prea radicali în stiluri și politici pentru circuitul „prestige” (poate, cu excepția unor secțiuni precum Forumul Berlinalei, ori încă-proaspătul Encounters, moștenitor al defunctei – și excelentei – secțiuni Signs of Life de la Locarno). Acest fapt se traduce și în riscuri curatoriale mult mai mari pe care festivalul și le asumă – cu siguranță, nu este un festival pentru toate gusturile, și nu cred că există doi spectatori cu aceleași liste de favoriți la final de Rotterdam, dar aceasta provocare îl face cu atât mai incitant, mai ales atunci când mijlocește o întâlnire cu un diamant neșlefuit.

Astfel, ce mod mai bun mi-aș fi putut propune pentru a mapa festivalul din acest an, decât cu un ochi atent la aceste tinere talente – care par să promită cariere îndelungate și din ce în ce mai incitante? În rândurile de mai jos, am adunat o mică ”recoltă” de cinci cineaști care, după mine, sunt promisiuni ale cinemaului de mâine: Pedro Neves Marques, Morgan Quaintance, Maryan Tafakory, Ricky D’Ambrose și Morgane Dziurla-Petit.

Pedro Neves Marques – Becoming Male in The Middle Ages (Portugal)

(prezentat în secțiunea Ammodo Tiger Shorts)

Unul dintre cei trei câștigători ai premiului Ammodo Tiger Shorts din acest an este tânărul artist multidisciplinar Pedro Neves Marques – al cărui interes pentru cinematografie s-a dezvoltat pe parcursul ultimilor ani, după o carieră artistică în mediul video art & cel al publicisticii. Asemeni penultimului său film, The Bite (2019) – o presimțire a pandemiei ce avea să vină, plasată într-un viitor în care Brazilia produce mase de țânțari modificați genetic pentru a lupta împotriva unei forme extreme a malariei, iar membrii unei relații poliamoroasă și non-binare se găsesc prinși de epidemie în ciuda izolării lor -, Becoming Male in The Middle Ages este încă un film care plasează o mână de cupluri într-un context futurist, în care bioingineria permite lucruri de neînchipuit. O ficțiune speculativă și queer care este pusă în tensiune cu o formă aproape rohmeriană: fragmente de cotidian, de dialoguri și de reflecții personale în contextul unei crize existențiale, filmate pe peliculă de 16 cu o saturație bogată. În speță, avem aici povestea tensiunilor ce apar între un cuplu hetero și unul homosexual, în jurul tentativelor lor de concepție – cuplul straight nu reușește să aibă copii, iar cel gay apelează la o tehnologie experimentală prin care unuia dintre bărbați (Vicente) i se implantează un ovar, în speranța că acesta va ajunge să producă un ovul care să fie înseminat de celălalt (Carl) și apoi dus la termen de o mamă-surogat. Liantul dintre cupluri este Mirene – a cărui legătură cu bărbații gay nu este elucidată până la capăt, părând să fie sora sau verișoara unuia dintre ei, însă nu-i clar a căruia. E un personaj în care regizorul Neves Marques contruiește o figură complexă și nu lipsită de tăișurile ei dure: procesul prin care trec Vicente și Carl îi provoacă un soi de anxietate care alunecă uneori într-o retorică ce nu-i prea îndepărtată de terenul mâlos pe care se învârt radicalele trans-excluzionare, simțindu-și parametrii identitari de femeie atacați; însă departe de-a fi înfierată drept personaj negativ, în doar puțin peste douăzeci de minute, Mirenei i se dă spațiul de desfășurare necesar pentru a sonda atât în interiorul acestor anxietăți și a surselor sale, cât și în întrebări mai ample despre bioetica contemporană, pe care Marques o asociază cu existențe și corpuri queer.

Sunt în asentimentul lui Victor Morozov când acesta se-ntreabă dacă „există astăzi cinema național mai nărăvaș și mai palpitant de urmărit decât cel portughez?” – o privire, chiar și una sumară, ne arată că de la mic (Jorge Jacome, Catarina Vasconcelos, João Nicolau) la mare (Pedro Costa, Miguel Gomes João Pedro Rodrigues, Rita Azevedo Gomes), Portugalia se mândrește cu un cinema de artă pe atât de divers și de inovator pe cât este de necompromițător. Iar filmele lui Neves Marques se potrivesc de minune în acest peisaj polifonic.

Morgan Quaintance – A Human Certainty (UK)

(prezentat în secțiunea Short & Mid-length)

Un favorit recent al Rotterdam-ului, cineastul de culoare britanic Morgan Quaitance aparține acelor tineri regizori al căror progres și șlefuire a metodelor este cât se poate de palpabilă – cu atât mai mult cu cât acesta este un artist prolific, cu nouă filme scurte și instalații realizate în ultimii 4 ani, aflate în portofoliul prestigiosul distribuitor de cinema experimental LUX. După succesul ultimului său scurtmetraj, Surviving You, Always (un film de montaj pe trei paliere realizat în 2021 din peisaje urbane și arhive fotografice, în care un text-over stă drept mărturie a experienței adolescentine a cineastului cu universul drogurilor, și un voice-over compilează citate audio din Timothy Leary și Ram Dass), Quaintance revine la Rotterdam cu un nou film care își împrumută titlul din discografia formației Saccharine Trust. Deși construit la rândul lui în cheie autobiografică și utilizând în mare aceiași parametri formali, de data aceasta, scurtmetrajul lui Quaintance se înfățișează pe un ton aproape sarcastic, parcă dorind să saboteze propria tendința spre seriozitate și sobrietate. Folosind juxtapunerile umoristice, regizorul povestește o despărțile tot prin subtitări, scrise cu-n font cursiv și roz, i se dă patos prin utilizarea unor chansonuri de dragoste din anii 50, peste imagini ale unui cimitir.

Un kitsch asumat și căutat, conștient de aspectele uneori frivole ale suferinței din dragoste (ori de conștiința acestei frivolități), care devine și un prilej de reflecție asupra morții și-a modului în care acesta se povestește, se reprezintă – de la miturile sfinților medievali la fotografii de stradă ai anilor cincizeci. Căci ce este despărțirea de un om iubit decât o altă formă pe care o îmbracă doliul (inclusiv, conform studiilor, la nivel psihologic) – una bizară, în care persoana „moartă” n-a murit cu adevărat, însă urmele absenței ei sunt de găsit peste tot? Poate că este hazardat să spui că ai găsit unul dintre cele mai bune scurtmetraje ale anului încă din februarie, dar tind să cred că A Human Certainty se pretează cu brio acestei distincții.

Maryam Tafakory –  Nazarbazi (Iran)

(prezentat în secțiunea Ammodo Tiger Shorts)

Una dintre suprizele plăcute ale acestei ediții a festivalului de la Rotterdam a constat în filmul-eseu al tinerei cineaste iraniene Maryam Tafakory – care trăiește ca expat la Londra, și are deja multiple scurtmetraje sub centură. Dacă anul trecut anticipam că pandemia va duce la un număr din ce în ce mai mare de filme de montaj datorită faptului că această forma este cea mai accesibilă în aceste vremuri, Nazarbazi vine ca o confirmare – și una ce atestă faptul că fimul de montaj poate fi o formă pusă nu doar în serviciul ilustrației unei teze argumentative, ci și în cel al poeziei.

Aici, Tafakory pornește de la unul dintre efectele Revoluției Iraniene asupra cinematografiei – anume, interzicerea intimității pe ecran – și caută să sondeze manifestările acestei interdicții în cinemaul țării ei natale, concentrându-se pe efectele acesteia asupra figurilor feminine (subiect pe care l-am abordat și în ultimul număr al FILM MENU). Deși un ochi cinefil atent poate recunoaște filmele unor cineaști cunoscuți la nivel global, precum Asghar Farhadi sau Marzieh Meshkini (cu a sa capodoperă feministă, The Day I Became A Woman, 2000), majoritatea surselor la care apelează Tafakory sunt filme necunoscute, din care splicuiește, printe altele, imagini ale unor mâini care nu se ating decât prin obiecte intermediare, ale unor corpuri ce neagă manifestarea fizică a dorinței, a unor trupuri feminine supuse la diverse forme de violență, a palmelor ce nu ating decât lucruri lipsite de viață sau care mângâie capete de copii. Este deopotrivă o analiză video-eseistică a cinemaului iranian construită pe asocieri libere de ipostaze, pe cât este transpunerea prin imagini terțe a unui poem ce acompaniază întregul parcurs al filmului: „Călătoresc în afara trupului meu / Iar pe dinăuntru sălășluiesc / Continente necunoscute mie”. Un scurtmetraj puternic, ce amintește de Just Don’t Think I’ll Scream (2019) al lui Frank Beauvais, care departe de a canaliza doar gândurile unei subiectivități măcinate de angoasă, creionează totodată și peisajul unui cinema reprimat, oprimat – în cele mai mici detalii ale sale, altminteri greu de observat.

Ricky D’Ambrose – The Cathedral (SUA)

(prezentat în secțiunea Bright Future)

Prezentat în premieră mondială la festivalul de film de la Veneția în 2021, cel de-al doilea film al tânărului independent american Ricky D’Ambrose marchează un moment de expansiune în cariera sa: unul în care estetica sa profund inspirată de elemente tributare marilor clasici moderni ai cinemaului – Bresson, Antonioni, Schrader, Farocki – se împletește cu o narațiune care are puterea de-a atrage un public mai larg. Dacă în debutul Notes on an Appearance (2018) aveam de-a face cu dispariția (a L’Avventura) unui tânăr New Yorkez ce lasă în urma sa o serie de jurnale, cărți poștale și hărți enigmatice, în The Cathedral, D’Ambrose propune ceea ce Irina Trocan a numit „un Boyhood lipsit de celebrări și asumat”. Ce-i drept, ambele filme sunt construite într-o cheie de Bildungsroman al generației mileniale – venind la pachet cu artefactele lor culturale,  însă The Cathedral nu țintește înspre cultura pop din care Linklater se înfrupta la greu în filmul său din 2014: n-avem o coloană sonoră în care să ne întâlnim cu Yellow de la Coldplay, de pildă, însă creșterea protagonistului Jesse este punctată de inserții audiovizuale, majoritatea în format VHS (avem și reviste sau diverse print-uri care ghidează plasarea temporală a acțiunii), ce cuprind totul de la reclame ale camerelor portabile Kodak, la imagini ale atentatului terorist din Oklahoma City din 1995. Iar Jesse, a cărui sensibilitate se dezvoltă sub ochii noștri, nu-i întotdeauna punctul de greutate al filmului: în definitiv, The Cathedral este mai degrabă o epopee discretă a unei familii italo-americane (pe numele ei, Damrosh) care este prinsă în dansul amețitor al sfârșitului de secol XX și-al începutului de secol XXI, când comunitatea tradițională, construită în jurul nucleului familial și al credinței, se atomizează definitiv odată cu era capitalistă târzie.

La fel ca Dan Salitt în Fourteen (2019), D’Ambrose evită de cele mai multe ori să prezinte debușeurile efective – avem câteva momente de criză ale personajelor, desigur, însă sursa lor nu este niciodată elucidată sau expusă pe deplin. Sugerată, da – însă de cele mai multe ori, D’Ambrose preferă să se dedea adesea observării gesturilor casnice, lipsite de greutate narativă – însă în spatele curățeniei, în spatele vizitelor și zilelor de naștere, mica istorie (divorțul părinților, moartea bunicilor, eșecurile tatălui) și marea istorie (9/11, războiul din Irak, criza economică) pândesc de după colț. Într-un oarecare sens, The Cathedral este în egală măsură și un film despre pierderea inocenței copilăriei – care e o temă universală, desigur, dar poate că-i una pe care milenialii ajunși la maturitate o resimt acum, mai mult ca niciodată. Un sophomore film care anunță o nouă, importantă voce a cinemaului American independent – și care sper că nu va capitula niciodată în fața presiunilor comerciale ale industriei americane.

Morgane Dziurla-Petit – Excess Will Save Us (Franța)

(prezentat în Tiger Competition)

Câștigătoare a premiului special a Tiger Competition, Morgane Dziurla-Petit debutează cu un film pe atât de intimist și degajat, pe atât de inventiv și inovator în plan formal: Excess Will Save Us, o cronică a familiei și satului natal al cineastei, un mic cătun franțuzesc în care, vorba ei, „nu există mall, nu există cinema”. Cronica pe care Dziurla-Petit o transpune în cine-scriitură (vorba lui Agnes Varda) refuză să apeleze la metodele facile ale documentarului convențional, în care, de regulă, cel mai mare pas făcut înspre transparentizarea procesului este devoalarea prezenței din spatele camerei – cineasta nu doar că bifează aceste puncte, însă transformă propriul scurtmetraj documentar cu același titlu (lansat în 2019) și cu aceeași premisă în motorul principal al lungmetrajului, incluzându-l în prima parte a acestuia și documentând, printre altele, schimbările pe care filmul le provoacă în nucleul familiei ei. Prilej de care se foloseșe pentru a sonda mai departe din punct de vedere formal. Scurtmetrajul, o explorare a modului în care se răspândește panica unui posibil atentat terorist în sat, amintește de Stremț 89 (2019) al Andei Pușcaș, este unul relativ convențional. Pe de altă parte, lungmetrajul apelează din plin la reconstituiri și tehnici hibride, transformând subiecții non-ficțiunii în actori care-și dramatizează propria viață.

Mă rog, în cazul anumitor personaje nici nu este necesar – bunicul cel tonic și glumeț al regizoarei nici nu are nevoie de un cadru ficțional pentru a capta toată atenția spectatorilor când apare pe ecran; în timp ce, pentru altele, precum verișoara adolescentă a cineastei, prezența camerei creează un spațiu sigur, confesional, în care se mărturisesc micile transgresiuni cotidiene, angoasa lipsei de orizont și de emancipare, micile hobby-uri și plăceri, dar și marile dezamăgiri. Deopotrivă o comedie de moravuri dar și o explorare a ennui-ului rural, cu limitările sale sociale, politice și economice evidente, Excess Will Save Us este genul de debut care dă totul și deci ridică, inevitabil, întrebarea „de aici, încotro?” – însă o cineastă ce stăpânește deja un arsenal atât de amplu de tehnici și de teme va continua, cu siguranță, să confirme în cariera ei.



Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame este principalul reporter de festival și realizează editorialul lunar The State of Cinema.