Primul festival de film este o amintire importantă pentru orice cineast la început de drum, însă astăzi, datorită libertății de mișcare și a rețelelor de socializare, care ne permit urmărirea oricărui eveniment live, surpriza nu mai e atât de mare cum era pentru generația care a pus bazele Noului Cinema Românesc, care ieșeau din țară poate pentru prima dată. Totul era o nou, sentimentele se amestecau și veneau în valuri. Din curiozitatea de a descoperi cum a fost pentru prima oară pe covorul roșu și cum arătau festivalurile într-o perioadă în care story-urile de pe Instagram, care acum ne hrănesc curiozitatea, nu existau, am rugat câțiva cineaști să facă o incursiune nostalgică în trecut și să ne povestească amintirile lor dintr-un festival de film internațional – o lectură numai bună înainte de startul celei de-a 78-a ediție a Festivalului de la Cannes, care începe mâine, 13 mai. Au răspuns: Radu Muntean, Cosmina Stratan, Corneliu Porumboiu, Ioana Flora și Ada Solomon.

*

Radu Muntean despre Potsdam (1992)

În 1992 am fost selectat de UNATC, pe vremea aia ATF, să reprezint școala cu filmul meu de anul doi, la Festivalul internațional de film studențesc de la Potsdam. Era de fapt al doilea film cu care participam acolo, dar pe primul îl prezentase cu un an înainte, colegul meu de la imagine, Tudor Lucaciu, pe a cărei cotă de peliculă făcusem filmul. Cel din anul doi era un documentar despre Ion I. Brătianu, un domn care doar pe seama renumelui familiei din care se trăgea, a ajuns să fie la un moment dat ministru secretar de stat, responsabil cu investițiile străine, în guvernul României din 1990. Altfel, săracul, abia lega două vorbe, iar eu m-am infiltrat mișelește în staff-ul lui de campanie pentru Primăria Capitalei pentru a-l da în fapt, în acest documentar parodie. Filmul avea să aibă un oarecare succes la Festivalul de la Costinești și să ia un premiu la Dakino, dar la Potsdam n-a prea fost înțeles. Era în mod sigur nevoie de ceva context, iar pentru că era făcut aparent foarte serios, mizând pe contrapunctul dintre imagini și comentariul tip teleenciclopedia, mulți n-au prins ironia. În plus, fiind filmat pe peliculă reversibilă de 16mm alb/negru, zgâriată la montaj, se vedea oribil, iar când, la un moment dat, s-a și desincronizat sunetul, am ieșit din sală, de jenă. 

Filmul avea să aibă un oarecare succes la Festivalul de la Costinești și să ia un premiu la Dakino, dar la Potsdam n-a prea fost înțeles. Era în mod sigur nevoie de ceva context, iar pentru că era făcut aparent foarte serios, mizând pe contrapunctul dintre imagini și comentariul tip teleenciclopedia, mulți n-au prins ironia.

Filmele colegilor de la celelalte școli de film prezente în festival nu m-au impresionat decât tehnic. Multe din ele erau produse la un nivel foarte profi și asta m-a umplut de invidie, pentru că noi la București aveam condiții puțin peste nivelul de cineclub. Țin minte că la proiecția unui film de la școala din München, am auzit pentru prima oară sunet Dolby. Studentul respectiv era probabil și el entuziasmat de noua jucărie, pentru că a tot panoramat sunetul stânga-dreapta până când închideai ochii și chiar nu te mai interesa despre ce e filmul.  

În delegația română am fost trei studenți, supravegheați de Sorin Botoșeneanu, care era un tânăr asistent pe vremea aia. Am legat cu toții o frumoasă prietenie, între noi românii și împreună cu un grup de studenți străini, din care nu mai țin minte decât un belgian care m-a vizitat apoi în țară și l-am cazat la bunică-mea și o americancă de care ne plăcea și mie și lui Boto. 

*

Cosmina Stratan despre Cannes (2012)

Nu mă șochează mai puțin acum când scriu, față de acum 12 ani când s-a întâmplat. Până atunci nu-mi mai văzusem fața pe un ecran mai mare ca laptopul. Chiar dacă memoria face treabă de derbedeu și amestecă zilele de pe Croazetă într-o hăhăială, atunci am văzut primul film în care am jucat la cinema Lumière și n-a fost simplu. Fusese o dimineață agitată. De obicei mă cert cu doamnele de la păr și machiaj că nu-mi place. Am retușat singură atunci. Nu mi-a plăcut. Rușinea cu doamnele am spălat-o între timp. Acum ne-am împrietenit, mă ajută cu frumusețea de fiecare dată când ajung acolo. Facem cumva să ne sincronizăm, să râdem în franc-engleză de criza mea de nervi de la prima noastră întâlnire. Dar presiunea e mare, îmi spun ele tot timpul. Probabil au dreptate. 

Paradoxal e că eu nu simțeam presiune. La conferința de presă, la interviuri și ședințe foto râdeam toți trei (cu C. Flutur și C. Mungiu) de ni se mișcau hainele pe noi. Protocolul de gală a fost și el luat pe jumătate în serios, dar filmul n-a fost ușor de privit. Aș fi preferat să-l văd singură prima dată, acasă, pe-ntuneric, să mă iluzionez că nu mă vede nimeni, că nu mă inhibă vocea și fața mea (până atunci mă inhiba doar numele), că lucrurile nu rămân bătute în cuie. Dar l-am văzut la palat cu alți 2.000 de oameni care nu ezită să tragă cu ochiul la tine în timpul proiecției, să vadă cum reacționezi; chiar dacă tu nu vrei, chiar dacă te scufunzi în catifeaua roșie și în secret vrei la mama. 

E amețitor să afli cât de puțin te cunoști și s-o faci cu public.

O altă frică, care aștepta la rând să-mi facă mica mea liniște vraiște: aud și văd pe ecran pe cineva pe care nu cunosc, ba da, cunosc, ba nu știu, ce-am zis acolo? Ce dublă era? 44? Mă agit, pierd măsura și încep să pun la îndoială decizii, colegi, timbru, gând, fișă de personaj, dar mai ales pe mine. E amețitor să afli cât de puțin te cunoști și s-o faci cu public. Totul se învârtea și parcă nu eram eu pe ecran, ba eram, dar puternică, așa că nu mă recunoșteam. Am intrat în film cu o întârziere de 30 de minute, când am început să înțeleg la ce mă uit, să râd pe alocuri, să fac să dispară oamenii din jur și să rămân singură, cum îmi place mie, când văd un film bun. 

Multe nu s-au schimbat de atunci. Mă uit mai ușor la filmele în care joc, fără să-mi sângereze conștiința, judec mai puțin și am spațiu să recunosc că-mi place jocul ăsta așa cum e.

*

Corneliu Porumboiu despre Potsdam (2003) & Cannes (2004)

Prima dată când am ieșit din țară, la un festival de film, a fost la Potsdam, cu scurtmetrajul Pe aripile vinului, apoi, la scurt timp, am fost la Cannes, cu Călătorie la oraș. Potsdam era un festival mare, cu multe scurtmetraje studențești. Am fost cu Costi Diță, actorul principal. Mi-a plăcut interacțiunea cu oameni de peste tot, din lume. Am avut multe întâlniri cu alți cineaști și cu publicul dar e departe, nu-mi mai aduc aminte decât vag. De la Cannes, în schimb, cred că am prima amintire. Îmi vine în minte o imagine din Palais des Festivals cu un Cannes plin de oameni care se grăbesc la filme. Simțeam că toată lumea se gândește și vorbește doar despre film, mă aflam pe insula cinemaului, înconjurat de cineaști unul și unul – Nuri Bilge Ceylan, Nicole Garcia și Pablo Trapero erau în juriu, iar eu mă simțeam în al nouălea cer. Mi-am văzut filmul în sala Bazin, situată la al treilea sau al patrulea nivel al Palais. Oamenii râdeau, se simțeau bine, a fost o proiecție efervescentă, iar bucuria mea a atins cote maxime când am luat premiu și am fost felicitat personal de cei din juriu, la finalul ceremoniei. A fost o ediție de la care am multe amintiri frumoase și la care m-am întâlnit și cu Cătălin Mitulescu, și cu Boogie Dumitrache. 

*

Ioana Flora despre Cannes (2001)

Astăzi, pe 13 august 2024, ne-am reunit să facem o fotografie pentru Marfa și banii, după 23 de ani de la lansare și mi-au venit  în minte doar amintiri de la Cannes, acel prim festival de film la care am fost. M-am întors în timp, în 2001. Noi cinci – Cristi, Papi, Dragoș, Silviu și cu mine. Cu toții la primul film, la primul festival din viața noastră. Nimeriserăm bine, zic. Zi cu soare, vedete în jurul nostru. Dragoș luase o cameră de filmat la el. Nu erau iPhone-uri pe vremea aia, se vorbea două secunde la un Panasonic, darămite să faci poze cu el. Zic: „Dragoș, pot să filmez și eu un pic?”. Iau camera în mână, băieții deodată rămân fixați cu privirea undeva în spatele meu, zic la unison: „Filmează!” și-mi arată în direcția în care se uită.  Zic: „ Filmez, filmez!” Văd un tip drăguț, mă apuc să apăs silitoare pe buton. Trece bărbatul cu o tipă lângă el. Zice Dragoș: „Ai filmat? Am filmat. Ia să văd. Ce-ai filmat, Flora? Unde e Patricia Arquette? L-ai filmat pe bodyguard.” Vreo 10 ani au făcut un mișto crunt de mine. Cam ca de Betty în film. Abia acum, după 23 ani, pare că le-a mai trecut.

Astăzi, pe 13 august 2024, ne-am reunit să facem o fotografie pentru Marfa și banii, după 23 de ani de la lansare și mi-au venit  în minte doar amintiri de la Cannes, acel prim festival de film la care am fost.

Lăsând gluma la o parte, acum știu că prezența noastră la festival, precum și a filmului, au fost un moment important nu doar pentru noi cinci, cât și pentru tot ce avea să devină filmul românesc mai departe. Cumva (și nu știu cum), momentul primei proiecții mi s-a șters complet din minte, dar îmi aduc aminte de conferința de presă, de entuziasmul jurnaliștilor și de reacțiile oamenilor. Ne țin minte pe noi, pe croazetă, râsetele, emoțiile. Nu bănuiam că momentul îmi va defini traseul în cinematografie și nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru asta.

*

Ada Solomon despre mai multe prime dăți (Berlin, Cannes, Sundance)

Prima amintire de la un festival de film sau poate o amintire de la primul festival de film. Oricum ar fi e complicat. E un amalgam de amintiri care-mi umblă prin cap.

Primul festival (dintre cele mari) din lumea largă a fost Berlinul, în 1995. Un Berlinale la care am căpătat o acreditare de „observator” cu ajutorul prietenei mele, poeta și cineasta Dana Ranga. A trebuit să mă descurc cu doar 200 de mărci germane timp de 10 zile de festival, în care am vrut să absorb tot! La 8.30 dimineața eram la coadă la bilete, luam tot ce puteam ca să umplu ziua până spre 11 noaptea și între proiecții îmi cumpăram cel mult un sandwich. Au fost 10 zile în care efectiv am trăit (uneori chiar și dormit puțin)  în sălile de cinema și cele de conferințe.  Am îndrăznit să fac glumițe cu vecini necunoscuți din sală, dar pe care parcă parcă îi știam de undeva, ca să realizez câteva zile mai târziu că domnul de lângă mine era Steve Buscemi, pe care-l văzusem în Living in Oblivion cu 2 zile înainte. Uitarea, bat-o vina!

Sau primul și singurul Cannes, în 2006, cu Cristian Nemescu și micul apartament împărțit cu Mădălina Ghițescu, Liviu Mărghidan, Cătălin Cristuțiu și, desigur, Cristi.

Sau poate primul festival de peste ocean – Sundance, în 2007, și mirajul Americii întâlnite pentru prima dată. Quentin Tarantino călcându-te pe picior, cu bocancii săi nr. 50, dormitul pe o saltea pusă pe un hol de apartament, sau ninsoarea blândă la ieșirea de la Once (r. John Carney), care parcă dansa pe linia melodică a filmului, strecurată și ea prin oraș, din sala de cinema, în capul și pe buzele spectatorilor. 

Quentin Tarantino călcându-te pe picior, cu bocancii săi nr. 50, dormitul pe o saltea pusă pe un hol de apartament, sau ninsoarea blândă la ieșirea de la Once (r. John Carney), care parcă dansa pe linia melodică a filmului, strecurată și ea prin oraș, din sala de cinema, în capul și pe buzele spectatorilor. 

Sunt atâtea prime amintiri, iar categorisirea lor e complicată. E deja o viață de prime dăți cumva. Și iată scriu aceste rânduri de la Sarajevo și nici nu îndrăznesc să număr a câta oară sunt la festival. Stau în hotelul Holiday (Inn), în care am realizat că am dormit de-a lungul timpului cele mai multe nopți dintre toate hotelurile în care am dormit în lumea asta mare. Și chiar și acum, aici, am ceva prime întâmplări care mâine vor deveni prime amintiri.

Acest material a fost inițial publicat în revista print Films in Frame #4. O poți cumpăra de aici.

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri