Când lumea pare din ce în ce mai fragmentată, cinemaul devine un loc unde speranța și solidaritatea încă pot fi povestite – și practicate. O selecție de filme care ne reamintesc cât de mult contează curajul civic, solidaritatea și visul unei lumi mai bune.

Festa Major (Jean-Baptiste Alazard, 2024)

Festa Major documentează o paranghelie anuală organizată într-un sătuc sudic aproape de granița franceză cu Spania. E o sărbătoare pusă în slujba continuității (participanții, de toate vârstele, îmbracă portul tradițional pentru o sesiune de dans în aer liber), ca și a noutății (nopțile se încheie pe sunet de muzică electro, în deja bine-cunoscutele leduri violacee). Evenimentul ritmează viața locului de peste un veac: pentru câteva zile, mesele câmpenești la jar, discuțiile bine stropite și scurtele drumeții pe creastă, pentru a prinde răsăritul, blochează actualitatea profesională în numele unei inactualități a prieteniei și a artei de a fi împreună. Alazard face din imaginile trase pe peliculă cale spre o lume dezirabilă a contactului cu celălalt: contact fizic (multe, foarte multe îmbrățișări, pupături, atingeri împânzesc filmul), dar mai cu seamă construcție comunitară, suprapunere de generații, punere în comun a vieților, la distanță de orice rabat-joie moralizator. Cu aerul său sustras timpului – satul respectiv te pune iarăși în contact cu natura și cu propriul corp -, festa nu e retragere escapistă, ci utopie necesară pentru a înțelege tot ce pierdem în bulele și muncile noastre de zi cu zi. Afișul filmului, care preia un tablou de Bruegel, operează racordul cu istoria: carnavalul filmat nu e doar paranteză cu atât mai propice defulării cu cât știm că ea se va închide prompt, ci laborator unde se imaginează o societate alternativă în care, așa cum spune cineva din film en passant, ne putem bate joc de cei puternici. (Victor Morozov)

*

Gattaca (Andrew Niccol, 1997)

Regizorul Andrew Niccol e cunoscut pentru fascinația sa față de societăți controlate: a scris scenariul pentru The Truman Show, a regizat In Time şi Anon, toate preocupate de relația dintre supraveghere, destin individual și accesul la libertate. În Gattaca, ne propune să ne întrebăm ce mai înseamnă să visăm. Filmul lui e despre felul în care folosim tehnologia să ne justificăm prejudecățile. Biologul Lee M. Silver îl recomanda tuturor geneticienilor „pentru a înțelege percepțiile (și temerile) publicului larg” cu privire la eugenie.

Într-o societate viitoare în care oamenii sunt selectați genetic la naștere, iar statutul lor e determinat de „puritatea” ADN-ului, Vincent (Ethan Hawke) e unul dintre cei considerați nepotriviți pentru carieră, ascensiune sau ambiție. Însă refuză verdictul biologic și încearcă să-și croiască drum acolo unde accesul îi e interzis – pentru că „meritul” a luat forma unui construct ingineresc, o etichetă lipită la naștere, iar efortul individual a rămas doar o formă de naivitate romantică.

Ce mi se pare important: Gattaca vorbește despre curaj și speranță, fără să fie patetic. Despre a merge înainte chiar și când ți s-a spus că nu merită. Iar acum, când algoritmii încep să decidă ce știri citim, ce loc de muncă putem obține și cât suntem de „compatibili” cu cineva, filmul rămâne un avertisment poetic – dar lucid – despre ce înseamnă să fii om într-o lume care te vrea clasificabil. (Ion Indolean)

*

Spotlight (Tom McCarthy, 2015)

Sunt filme care îți reamintesc de ce merită să crezi într-un bine tăcut și încăpățânat. Spotlight, regizat de Tom McCarthy, e unul dintre ele. Nu caută spectacolul, vorbește calm și fără emfază despre o formă de activism importantă: jurnalismul de investigație. Câștigător al Best Picture la Oscar în 2015, filmul urmărește echipa de jurnaliști de la The Boston Globe care, în anii 2000, a dezvăluit rețeaua de abuzuri sexuale sistemic ascunse de Biserica Catolică. E despre cum adevărul iese la lumină atunci când sunt oameni dispuși să sape după el, chiar și când adevărul e incomod, periculos sau întâmpinat cu ură. E despre cât de vitală e presa liberă într-o democrație funcțională – și nu un act de „hărțuire” (cum s-au pronunțat unii politicieni populiști în tensiunea infernală a acestor zile). Și, așa cum se întâmplă în mari exemple de jurnalism de investigație, Spotlight nu se încheie într-un moment triumfal de bătut cu pumnul în piept – ci ne amintește, pur și simplu, că munca unui jurnalist trebuie să continue într-o societate în care nedreptatea persistă. (Anca Vancu)

*

Happyend (Neo Sora, 2024) 

La ce bune protestele, se întreabă adolescenții din Happyend. Pot ele schimba societatea? Răspunsul îl află singuri, atunci când se solidarizează să lupte împotriva mini-autocrației din interiorul școlii, a camerelor intruzive de supraveghere pe care aceasta le instalează și a sistemului de penalizare via tehnologie care ajunge să-i trateze abuziv. Plasat într-un viitor apropiat, distopic și cu tendințe autoritare — astăzi din ce în ce mai plauzibil —, în care Japonia se confruntă cu seisme frecvente și trăiește în frica Marelui Cutremur Care Va Să Vie, Happyend e o poveste despre reziliență și despre ieșirea din periculoasa inerție civică. Lupta cu profesorii e, în film, mai mult decât o răzvrătire a unor studenți nonconformiști în fața unei imagini a autorității simulată la scară mică — e o luptă cu autoritatea însăși, căci școala nu e decât una din micile cheițe care pun în mișcare sistemul mai mare. Printre momente tipice ale unui coming-of-age, cu tineri dansând eliberați în cluburi clandestine (un fantastic cameo al lui ¥ØU$UK€ ¥UK1MAT$U), Neo Sora construiește cu discreție teze ale unei treziri a conștiinței politice, împletite cu notele subtile ale unui activism climatic. The kids are! alright; Happyend îți dă speranța că în generațiile viitoare se vor trezi spiritul civic și cel politic și va avea cine să lupte — iar în Neo Sora avem dovada că el s-au retrezit în noul cinema japonez.

Pereche cu: Arnold is a Model Student (dir. Sorayos Prapapan, 2022), un film despre un olimpic internațional. (Dora Leu)

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri