O casieră, o traducătoare și o proiecționistă povestesc despre munca lor din sala de cinema. 

*

Luminița Satmare, 50 de ani, casieră la Cinemateca Eforie

Luminița Satmare e de 31 de ani casieră la Cinemateca Eforie din București. „Aici am crescut”, spune ea, în timp ce-și plimbă ochii roată prin holul clădirii, și nu e vreo metaforă în vorbele ei. Locuiește în apartamentul de deasupra Cinematecii încă din copilărie. A fost primul ei loc de joacă. Bunica ei, care a fost casieră tot acolo, o lăsa să exploreze toate cotloanele clădirii. Se juca pe holul și treptele încăperii și se ascundea pe după perdeaua scenei, atunci când începea filmul și se dădea gongul, doar ca să se uite la fețele oamenilor luminate de ecran. 

„Eram mereu pe aici și nu luam ce se întâmpla ca fiind foarte serios. Era un loc al meu unde mă simțeam bine. Nu pot să spun că însemna ceva atunci. Cu timpul, asta s-a schimbat”, spune Luminița.

Luminița s-a angajat la Cinematecă după ce a terminat liceul. Când povestește, o face să sune ca și cum a fost șansa vieții ei. N-avea niciun plan de viitor atunci. Absolvise liceul de industrie ușoară și nu-și vedea un drum mai departe în meseria asta. La facultate nu se gândea, iar pasiunea pentru fotbal pe care o descoperise în adolescență – și pe care l-a practicat o vreme la un club de fotbal feminin – a rămas doar un hobby până azi.

În cei 31 de ani de lucru, Luminița a văzut multe. A întâlnit actori și și-a făcut prieteni din oamenii cu care a lucrat, despre care vorbește cu multă admirație. A văzut săli pline și săli cu un singur spectator. A făcut tranziția de la sala care avea scaune de lemn, filme pe peliculă și bilete care se vindeau exclusiv la ghișeul său, la o sală cu un portofoliu mai variat și oameni care cumpără mai mult online. A trecut și prin inundații, becuri arse la proiecții sau momente când au căzut bucăți din fațada clădirii.

Sunt spectatori din cartier pe care-i cunoaște de când bunica ei lucra casieră și ea era copil, care încă vin să o întrebe: „Lumișor, ce filme avem azi?”. Sunt alții pe care-i știe de ani buni și-i place să glumească cu ei când vede ce scriu în caietul cu propuneri de filme. „Solaris?! Iar?? A mai fost de o sută de ori!”. Vede tot mai mulți tineri la Cinematecă în ultimii ani și asta o bucură, pentru că e un semn că „marile filme” sunt în continuare de interes pentru generațiile noi.

„Aș vrea ca Cinemateca să existe în continuare, asta e dorința mea. Să vină generațiile următoare și aceste filme să nu se piardă”, spune Luminița. „Și poate ies la pensie de aici, cine știe?”, se întreabă glumind. Până atunci Luminița o să fie acolo, prima care aprinde lumina, în fiecare zi în care Cinemateca e deschisă, și ultima care o închide.

*** 

Roxana Marin, 34 de ani, subtitrări

Imaginează-ți că ești într-o sală micuță de cinema, unde vezi de obicei „filme de festival”. Ai venit pentru o proiecție specială, un film polonez. Sala e plină. Când începe filmul, pe ecran apar două rânduri de subtitrări – una în engleză, iar sub ea, cea în limba română.

Poate știi deja că, pentru subtitrarea în română, există un videoproiector separat care o proiectează peste ecranul filmului, în sincron cu cea în engleză. Dar poate ce nu știai e că această subtitrare este derulată în timp real, din aceeași sală în care te afli și tu, de o persoană care are în față un laptop și urmărește fiecare replică, apasând tasta space când e nevoie să treacă la următoarea sau ajustând din mers când apare un lag.

Acea persoană este Roxana Marin.

Roxana are 34 de ani și de aproape zece se ocupă de traducerea subtitrărilor la mai toate festivalurile importante de film de la noi. E o fată minionă, slăbuță, poartă ochelari de vedere cu ramă roșie, iar când povestește despre ce face, primul lucru pe care-l remarci e calmul cu care vorbește despre asta. Pare una cu munca ei, care, pe lângă calitatea de traducător, cere răbdare și migală.

Scenariul povestit mai sus nu e vreo ficțiune, ci o realitate des întâlnită de Roxana. Pe lângă traducerea efectivă, munca Roxanei implică prezența ei în sala de cinema pentru a porni subtitrările în același timp cu filmul și a le monitoriza pe parcursul proiecției. Dacă cumva apar erori în softul în care sunt introduse ea este acolo ca să le regleze pe parcurs. Treaba asta se cheamă subtitrare electronică.

Prima dată când Roxana a făcut asta era în 2014, la One World Romania. Era în anul II de master la Științe Politice când a simțit că ar avea ceva timp și pentru voluntariat. OWR a fost prima dragoste. Făcea puțin din toate: de la gift shop, la plimbat microfoane în sală, la învățat cum să opereze subtitrarea în timp real. Avea timp și pentru filme, care se continuau cu discuții bogate cu ceilalți voluntari. Câteodată mai erau și party-urile. „Ce s-a întâmplat pe parcursul festivalului a fost minunat”, spune Roxana. „Mi s-a deschis o poartă în care întâlneam alți oameni cu care împărtășeam idei similare și cu care puteam empatiza. Am descoperit o comunitate”.

După OWR, au urmat zece zile de voluntariat la Astra Film Festival. După Astra, a continuat să meargă la alte festivaluri, timp în care Roxana și-a luat certificatul de traducătoare autorizată și s-a specializat pe subtitrări, iar în paralel și-a continuat studiile doctorale și post-doctorale despre elite politice locale din Europa Centrală și de Est. Acum, e lector la universitate (predă antropologie politică și istoria integrării europene), dar 90% din munca ei e dedicată festivalurilor de film, în jur de 10-11 pe an, care ajung să se strângă ciorchine primăvara și toamna.

În munca ei, Roxana a lucrat cu tot felul de documente. Se întâmplă ca „pachetul” pe care-l primește pentru traducere să nu vină și cu screener-ul filmului, fișierul e un word cu dialoguri dar fără timecode-uri, screener-ul are subtitrările integrate și nu se pot extrage, iar ea trebuie să se descurce. Azi situațiile astea sunt mai degrabă excepții, dar pe unele nu le poate uita. Din cauza lor, a făcut câteva greșeli „memorabile”. La Carmen Jones, de pildă.

 „N-am primit referința video. Aveam doar un text. Acțiunea filmului se petrece în anii ‘50, în comunitatea afro-americană; era un limbaj argotic, pe multe le bâjbâiam. La un moment dat, doi parteneri vorbesc și există o trimitere la mosquito bite. Am intrat pe Urban Dictionary și m-am gândit că sigur e o trimitere la sexul oral. Am tradus ceva straniu, de tipul Suge-mi-o! Apoi m-am dus să văd filmul la MȚR. Și ceea ce-mi imaginam eu a fi o mașină parcată la șosea era de fapt un scaun tras la masă și ce scrisesem eu despre mosquito bite era doar o pișcătură de la iubit”, povestește Roxana, căreia i s-a părut inspirat să-și numească apoi propriul SRL chiar așa: „Mosquito bite”.

Roxana lucrează mult, înconjurată de dicționare. „Sunt un om clasic”, spune ea. Pentru că și-a făcut studiile exclusiv în engleză, simte că experiența asta a făcut-o mai preocupată de folosirea limbii române. „Cred că limba se schimbă. Și e foarte important să surprinzi nuanțele și să le adaptezi. Dacă acum spun în subtitrare Ce mișto, parcă nu mai merge. Mișto suna interesant în 2000”.

Cel mai mult îi place când e în sală și „dă” subtitrarea din primul rând. Acolo e locul ei. Nu are timp să se concentreze la acțiunea filmului, dar percepe emoția din jur, care o face și pe ea să se simtă conectată la tot ce se întâmplă. Uneori, în timpul proiecțiilor, vin oameni la ea să-i spună că sunetul e prea tare și se gândește că mulți nu știu ce face. Alții îi mulțumesc la final. Și mai sunt colegi care-i spun că au privit filmul cu alți ochi după ce l-au văzut cu subtitrarea ei, iar asta o miră și o emoționează în același timp.

***

Anca Bumb, 34 de ani, proiecționistă, Cinema Victoria (Cluj-Napoca) 

Pe la 30 de ani, Anca Bumb a început să învețe de la zero o meserie care azi e catalogată „pe cale de dispariție”. Totul a pornit acum cinci ani, de la un anunț de angajare la Cinema Victoria din Cluj-Napoca. Deși inițial cerințele postului i s-au părut vagi și diferite de experiențele ei anterioare, atașamentul față de locul care îi devenise deja a doua casă, firea ei curioasă și ideea unei provocări au făcut-o să aplice pentru jobul de proiecționistă. Cât de greu putea să fie?

Anca e din Baia Mare și a venit la Cluj să studieze grafica la universitatea de Arte. După o perioadă în care a simțit că nu-și găsește locul și că așteptările cu care venise la facultate erau diferite față de atmosfera de la cursuri, a renunțat. A continuat cu Filosofia. În drumurile ei dintre casă și facultate, se oprea des la cinematograful Victoria, locul despre care spune că i-a oferit cele mai multe amintiri.

„Întotdeauna am iubit poveștile”, spune Anca. „Și cred că marele mister al poveștilor e cel mai bine tradus în formatul ăsta, de cinema. Modul în care oamenii reacționează, în care sunt stimulați să poarte o discuție, să critice, să aibă o experiență împreună, funcționează cel mai bine văzând un film în sala de cinema”.

Anca a mers la interviu și a doua zi a început munca. Primele luni s-a simțit copleșită. În jurul ei roiau termeni pe care nu-i știa, despre servere, amplificatoare, mixere audio sau cum funcționează un proiector. „E și genul de profesie care n-a fost niciodată asociată cu o femeie”, spune Anca. Pentru că înainte filmele se proiectau de pe role care implica o muncă fizică, meseria era practicată exclusiv de bărbați. Tranziția la digital a făcut însă lucrurile mai ușoare pentru toată lumea. Doar că meseria a rămas abandonată și pierdută, spune Anca, iar în prezent nu există training-uri, nici la facultățile de profil, care să te pregătească tehnic.

Ea le-a prins pe toate din mers. Printre proiecții, cerceta manuale, testa și făcea improvizații. Își amintește cum, la nici trei luni de când s-a angajat, a avut parte de primul ei festival de film. Au fost zece zile cu proiecții de dimineața până seara, o experiență care i-a dat palpitații dar care a și ajutat-o să învețe rapid. „Mi-amintesc că rula un film într-un format blu-ray. Fiind un film vechi, pusesem ca backup pe un alt format același film, ca să ruleze în tandem. La un moment dat am văzut că se întâmplă ceva aiurea cu imaginea și am schimbat imediat formatul și canalele audio și video ca să meargă pe celălalt format”, povestește Anca. „Nici acum nu știu cum am reușit să fac switch-ul ăsta și m-am simțit extraordinar că mi-a ieșit.”

Asta e și ceea ce-i menține interesul încă activ după cinci ani – că-i oferă o abilitate mare de a învăța în continuare. „Când ai parte constant de evenimente diferite, proiecții cu public, filme arthouse, festivaluri cu filme care vin în formate diferite și au nevoie de atenție și verificări speciale, te lovești de multe provocări și le asimilezi”, spune Anca. 

Cred că marele mister al poveștilor este cel mai bine tradus în formatul de cinema. Modul în care oamenii reacționează, în care sunt stimulați să poarte o discuție, să critice, să aibă o experiență împreună, funcționează cel mai bine văzând un film în sala de cinema.

Anca Bumb, proiecționistă

În cabina de proiecție, Anca simte că e undeva între public și film. Uneori simte că i-a dispărut ceva din bucuria „inocentă” de a fi o simplă spectatoare, așa cum era înainte să lucreze acolo. Compensează însă întâlnirile și discuțiile pe care le are cu regizorii, criticii și actorii invitați la proiecțiile speciale. 

Cel mai tare o emoționează să observe puterea pe care unele filme o au asupra oamenilor. Cum se întâmplă când cei din sală rămân mult timp în scaune după ce se aprind luminile și rulează genericul, semn că au nevoie să mai rămână cu povestea. Sau ca atunci când, într-o seară în care a picat curentul în sală din cauza unei furtuni, câțiva copii au descoperit jocul cu imaginea. 

„Toată treaba a durat o oră și jumătate. Era beznă în sală, în afară de singurele lumini de avarie. La un moment dat, câțiva copii care erau la balcon, profitând de lumina de EXIT, au început să se joace cu mânuțele pe balustradă. Își inventaseră povești în care niște omuleți cu două degete se alergau, iar din unghiul în care se aflau, aceste mișcări se proiectau pe ecranul din sală”, povestește Anca. „Sala de cinema a creat spațiul în care ei singuri au descoperit ce înseamnă filmul.” 

Acest articol a apărut inițial în #3 al revistei Films in Frame, care a avut un dosar dedicat sălii de cinema: a cinematografelor care renasc sau supraviețuiesc greu, a experiențelor trăite la film sau oamenilor care se asigură că experiențele noastre de vizionare sunt fără probleme.

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.