*

Tampopo (r. Juzo Itami)

Tampopo se uită la mâncare cu o poftă rară – și totală. În capodopera lui Itami (mă rog, una din mai multe) mâncarea e un subiect absolut: venerat, râvnit și cu inima și cu stomacul, palpat obsesiv, lins, sorbit, întins, prelins, luat delicat cu furculița, pus bine deoparte, pe porțelan, pe lemn, în castronul care trebuie, în castronul care nu trebuie. Dar ea e și un instrument terț, căci ce îl interesează pe Itami nu e frumusețea evidentă a cornucopiei, ci toate procesele care se învârt în jurul a ceva atât de banal și simultan incredibil de special ca mâncarea. Comedia (de moravuri) a lui Itami vine, bineînțeles, cu unele dintre cele mai spectaculoase desfășurări de platouri și sunete bucătărești, mizanscenând atent și bine-documentat până la ultima farfurie și căutând gălbenușul potrivit; acest așa-numit ramen western japonez se laudă cu un departament creativ însărcinat exclusiv cu mâncarea.

Dar, mai mult decât atât, Tampopo se uită de fapt la cum se comportă omul în jurul mâncării, de la tabuuri la cutume, gusturi, la mâncarea ca expresie a plăcerii și poftei (inclusiv cea carnală), mâncarea ca formă de dragoste, mancarea ca expresie comunală și comunitară. Prin niște glumițe formale și de situație, Itami satisface aici și pofta cinefilului, trăgând poate cea mai savuroasă paralelă dintre toate: bucătăria ca și cum ar fi un platou de filmare și gătitul ca turnarea unui film, căci amândouă aduc oamenii împreună pentru un același scop întru care se dedică cu totul. Iar dacă căutați vreodată imaginea de pe Pinterest cu doi iubiți care pasează înflăcărați un ou unul în gura celuilalt, puteți răsufla liniștiți – ăsta e filmul. (Dora Leu)

Tampopo (r. Juzo Itami) e disponibil pe YouTube.

*

Daisies (r. Vera Chytilová)

Protagonistele din Daisies, celebrul film din 1966 al Verei Chytilová, se dedau multor excentricităţi pentru a-şi exprima spiritul liber şi rebel (într-o societate conformistă). Însă nimic nu întrece probabil scena de la masa plină de bunătăţi, când cele două tinere încep să se bată cu bucăţi de tort, pe care le aruncă una în faţa celeilalte, dar şi peste sticlele de băutură şi ce se mai găseşte pe traiectoria lor. Sigur, sunt gaguri care trimit direct la burlescul din perioada mută şi la suprarealism. Însă gestul lor, pe care îl fac cu o colosală voluptate, e sfidarea supremă la adresa burgheziei (cu toate excesele sale) şi a unui anume ceremonial. Şi ce final mai frumos al acestei secvenţe de joc neînfrânat şi nesupunere sălbatică decât dansul semi-lasciv al celor două femei, ale căror tocuri calcă nemilos cărnurile şi prăjiturile întinse pe tăvi? Anarhie!  (Ionuț Mareș)

Daisies (r. Verei Chytilová) e disponibil pe Internet Archive. 

*

Drifting Clouds (r. Aki Kaurismäki)

La fel ca toate marile filme ale lui Kaurismäki (adică, toate), Drifting Clouds e un film despre cu totul altceva decât ce pare a fi, la prima vedere, la un prim contact cu materialitatea sa concretă, mereu pusă în serviciul clasei muncitoare și a greutăților & ușurătăților vieții lor, deopotrivă. Printre altele, Drifting Clouds e și despre asta: despre locurile în care ne întâlnim și hrănim, prin prisma oamenilor care fac ca aceste locuri să fie posibile. Iar după toate peripețiile Ilonei (muza Kati Outinen) după închiderea restaurantului Dubrovnik în tărâmul teribil al șomajului, trecând temporar printr-o speluncă ținută de un evazionist (unde „bucatele” servite îmi aduc aminte de micii terasei Tei, din Brașov – legendari tocmai fiindcă erau atât de repugnanți la vedere încât nimeni nu pare să-i fi mâncat vreodată) și ajungând în punctul culminant al deschiderii unui nou loc, ne hrănim înfometarea nu atât cu mâncarea adusă în farfuria primului musafir ce ia loc în ziua deschiderii – cât cu bucuria, anticipația și emoția celor care văd cum acestui prim musafir îi urmează alții și alții. (Flavia Dima)

Drifting Clouds (r. Aki Kaurismäki) e disponibil pe MUBI.

*

Genèse d’un repas (r. Luc Moullet)

În 1977, ex-criticul de la Cahiers du cinéma Luc Moullet lua à rebours tendința cinemaului militant practicat în epocă și o punea față în față cu propriile aporii. Rezulta un film sec, concret, materialist, axat pe cifre, statistici și no nonsense: un raport jurnalistic deloc sexy. În loc de lozinci generice care să tranchilizeze conștiința, cineastul urmărea îndeaproape lanțul alimentar bazat pe exploatare (a țărilor tiermondiste de către Europa albă) și pe poluare, care înlănțuia globul pământesc în ciclul păgubos al consumului fără margini. Imaginile curgeau de la sursa acestui mecanism capitalist, călătorind până la noi din Senegal și Ecuator, arătând cu metodă și ironie abia mascată (specificul acestui mare autor burlesc care e Moullet), contradicțiile pe care ne bazăm traiul bun și virtuos: nimic rapsodic în munca manuală, doar vena informativă (și solidară) a documentului, care conecta, pour une fois, lucrătorii de patroni. Lucrurile nu s-au schimbat; contradicțiile sunt aceleași, rămânem prinși în ele, inexorabil; abia ce încuviințăm la cele văzute, că ne și simțim acoperiți de ipocrizie. Dar, după filmul lui Moullet, riscăm măcar să nu mai privim o banană sau o conservă de ton cu aceiași ochi nepăsători, simțindu-i greutatea reală, care e altceva decât masa netă. Misiunea cinemaului politic, pedagogică și combativă, a fost îndeplinită. Sta-ne-ar în gât! (Victor Morozov)

Genèse d’un repas / Origins of a Meal (r. Luc Moullet) poate fi văzut pe Internat Archive. 

*

The Taste of Things (r. Trần Anh Hùng)

The Taste of Things/ La passion de Dodin Bouffant – filmul lui Trần Anh Hùng ales să reprezinte Franța la Premiile Oscar 2024 – poate fi atât o încântare pentru simțuri, cât și o experiență delicios de chinuitoare pentru cei care îl văd pe nemâncate (la fel ca mine!). Spectatorul este marinat în suc propriu încă din memorabila secvență de deschidere, când este nevoit să „îndure” mai bine de o jumătate de oră de gătit bunătăți franțuzești în mod real. Cele mai delicate și mai neauzite preparate se succedă pe ecran și în continuare, activând puternic papilele. Protagoniștii filmului, interpretați de Juliette Binoche și Benoît Magimel – un fost cuplu în viața reală – se îndrăgostesc pe măsură ce-și gătesc, însă ajung să-și oficializeze relația abia în toamna vieții, căci și iubirea, asemenea unei rețete bune, are nevoie de timp pentru a fi testată și maturată. (Teodora Achim)

*

La Cocina (r. Alonso Ruizpalacios)

​​Am intrat să văd La Cocina fără să am niciun fel de așteptare, nici măcar nu mă uitasem pe sinopsis. Poate doar titlul și afișul și asocierea involuntară pe care am făcut-o pentru câteva secunde cu The Bear mi-au atras atenția. De altfel, s-a și spus că La Cocina e un fel de The Bear pe steroizi, dar când am intrat în sală habar nu aveam lucrul ăsta. (Nu are nicio legătură, sunt fană The Bear, dar La Cocina e altă mâncare de pește. În fine, poate are…)

Și asta sfătuiesc pe oricine, să meargă să vadă mai întâi și abia după să citească ce s-a scris despre acest film. Cred că doar așa se pot trăi energia, poezia care explodează precum o oală sub presiune. În tot este poezie aici, în imagine, în felul în care se mișcă personajele, în tensiunea insuportabilă, în replici și acțiuni. Dar este o poezie contemporană, politică de la primul cadru până la final. Dacă vreți „spectacol în cerul gurii”, nu în La Cocina trebuie să-l căutați, ci în La passion de Dodin Bouffant (r. Trần Anh Hùng, 2023) sau în Chocolat (2000, r. Lasse Hallström). (Elena Vlădăreanu)

La Cocina (r. Alonso Ruizpalacios) va putea fi văzut în cinematografele românești începând cu 15 noiembrie.

*

Doi papuci, un sandvici cu ou și niște vin

Mai întâi, doi papuci. Niciunul foarte apetisant. Primul, confecționat din lemn dulce pentru scena din The Gold Rush (1925) în care Charlie Chaplin și Mark Swain îl mănâncă după ce îl fierb, cu înghițituri resemnate. Al doilea, din piele, mâncat cu aplomb de Werner Herzog în scurtmetrajul Werner Herzog Eats His Shoe (1980) de Les Blank. Ambele, exemple superbe despre cum să faci ceva extraordinar din repulsia papilelor.

Chaplin face comedie inspirat de un caz faimos și macabru, cu coloniști americani prinși de viscol fără provizii, care au început prin a-și mânca mocasinii și au ajuns la canibalism. Există în The Gold Rush și o glumă legată de această ultimă parte, dar segmentul mai bun și lecția despre cum se face un scheci comic e în partea cu pantoful. Versiunea simplă, ușor de uitat, ar fi fost una cu cei doi strâmbându-se în timp ce mușcă din presupusul pantof. Chaplin i-a lăsat aceste reacții previzibile lui Mark Swain, pe când personajul vagabondului jucat de Chaplin se comportă ca un bucătar versat – înțeapă pantoful cu furculița în timp ce fierbe și face semn că nu e tocmai gata, curăță atent farfuria pe care îl pune, iar după ce mușcă din talpă face semn din sprâncene, ca și cum ar spune „nu-i rău deloc”. Mă umplu de admirație de fiecare dată când văd în această scenă șirul de gesturi gândite pentru a prelungi eficient gluma.

Werner Herzog Eats His Shoe (1980) e unul dintre cele mai bune scurtmetraje despre aproape tot: artă, cinema, mâncare, ambiție, stil de viață și film independent. Există mai multe versiuni legate de motivul pentru care a ajuns Herzog să-și fiarbă, într-un omagiu explicit pentru The Gold Rush, un pantof și să-l consume public în aprilie 1979. Cea mai scurtă e că a onorat un pariu cu regizorul Errol Morris: când iese filmul de debut al lui Morris, Gates of Heaven, el o să-și mănânce una dintre încălțări. Ce e fascinant la acest film e că-ți transmite lucruri diferite la vârste diferite, dincolo de filozofia comic-înverșunată a lui Herzog legată de cinema. Când l-am văzut zilele trecute, mi-a rămas în minte replica regizorului legată de datoria adultă de a găti ceva pentru sine măcar o dată sau de două ori pe săptămână. În rost, dincolo de fiertura chestionabilă pe care o pregătește în film Herzog, rămâne gustul de după pe care ți-l lasă filmul, legat de faptul că lucrurile cele mai interesante se întâmplă doar când faci gesturi nebunești.

Pentru felul principal, o secvență de vreo zece secunde dintr-un film cu Adam Sandler și Paz Vega, Spanglish (2004) din care nu-mi mai aduc aminte în rest nimic. În partea pe care mi-o amintesc foarte bine, personajul interpretat de Sandler își face un sandvici, peste care pune la final un ou prăjit, presează oul astfel încât să curgă gălbenușul și apoi îl secționează în două. Nu cred că am mai întâlnit de atunci o așa secvență de la care vrei să pui filmul pe pauză și să pregătești imediat pentru tine ce ai văzut pe ecran. Sunt câteva secunde simple și aproape demonstrative în felul în care e tăiat sandviciul, ca la o emisiune culinară.

La final, vin. Adică Sideways (2004) de Alexander Payne, un film în care se mănâncă mult, dar se bea și mai mult. Îmi plac filmele din care poți învăța practic, care îți lasă câte un pont – fie ce să nu faci („I am not drinking any fucking Merlot”), fie ce să faci. Nu aș pune sută la sută în ultima categorie scena în care Miles (Paul Giamatti) explică pas cu pas cum se degustă un vin, fiindcă și regizorul Alexander Payne își ia puțin peste picior protagonistul nevrotic și sofisticat. Există însă în el o altă scenă, în care Miles discută cu Maya (Virginia Madsen) despre pasiunea lor comună pentru vinuri. E jucată ireproșabil, e o scenă de seducție reciprocă și reușește să transmită lucruri simple și profunde despre vin și despre cele două personaje fără să pară forțată. Nu mă pot gândi la o altă scenă care să oscileze atât de elegant de la vin la viață și înapoi. (Radu Toderici)

The Gold Rush e pe YouTube, Sideways poate fi văzut pe Disney+, iar Werner Herzog Eats His Shoe pe Internet Archive.

*

Babette’s Feast (r. Gabriel Axel) și Big Night (r. Stanley Tucci, Campbell Scott)

Când vine vorba de filme cu mâncare, mereu mă îndrept către două titluri: clasicul Babette’s Feast (1987), adaptat după la fel de minunata povestire a lui Karen Blixen, și Big Night (1996), care rămâne destul de puțin văzut, în ciuda succesului cunoscut de Stanley Tucci în ipostază de gazdă a unei emisiuni de gătit și de autor de cărți de bucate. Sunt ușor diferite – primul e mai cuminte și o notă mai spiritual, doar nu degeaba e filmul preferat al Papei, în timp ce al doilea e mai pe șleau, mai italian –, însă născute din aceeași dragoste față de actul de a găti și debordând de aceeași tandrețe pe care vrei să o simți din nou și din nou. Pentru că ambele sunt filme pe care ajungi să le apreciezi mai mult cu fiecare revizitare: nu e de ajuns ca Babette să-ți gătească o cină cu șapte feluri o singură dată! La fel cum ai vrea ca Stanley Tucci să-ți facă o omletă care să-ți alunge mahmureala după fiecare ieșire nebună în oraș. „Bite your teeth into the ass of life.” O desfătare pentru simțuri și suflet. (Laurențiu Paraschiv)

*

The Sopranos (David Chase)

Unul dintre multele motive pentru care te îndrăgostești de The Sopranos este importanța pe care mâncarea o are în serialul-cult HBO. Aproape totul se întâmplă în jurul meselor italo-americane: cinele de familie încărcate cu paste de la Vesuvio, reuniunile clanului la măcelăria lui Satriale sau excesele de furie ale lui Tony, când, în halat de baie, deschide frigiderul ca să înfulece câteva felii de Gabagool. În cei 25 de ani de la apariția serialului, s-au scris cărți dedicate mâncărurilor din film, The Sopranos Family Cookbook sau Entertaining with the Sopranos, sunt sute de video-uri dedicate cu momente-emblematice, iar eu nu mă pot abține să nu amintesc comanda specială a lui AJ de pizza: double meatball, pepperoni, sausage, peppers, onions, extra mozzarella. Greu de înțeles gusturile, dar un lucru e știut: My pizza never hurt nobody. Dincolo de divertismentul delicios, e fascinant de urmărit cum mâncarea devine un instrument narativ esențial, un simbol pentru putere și lăcomie, cu o relevanță culturală în film la fel de mare ca personajele care o savurează. (Anca Vancu)

The Sopranos e disponibil pe Max.

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri