Carla Fotea: „Producţia de film este management de orgolii, resurse şi timp”

20 Iulie 2021

Carla Fotea este una dintre cele mai active şi promiţătoare tinere producătoare din cinematografia română. Şi-a început cariera lucrând la filme precum „Bacalaureat” (2016), de Cristian Mungiu, şi „6,9 pe scara Richter” (2016), de Nae Caranfil, unde a fost asistentă de producţie. 

În ultimii ani, a fost implicată, având diverse roluri în departamentul de producţie, în cele mai recente patru lungmetraje ale lui Radu Jude, produse de Ada Solomon: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018), câştigător la Karlovy Vary, „Tipografic Majuscul” (2020), documentarul „Ieşirea trenurilor din gară” (2020, realizat împreună cu Adrian Cioflâncă) şi „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021), premiat cu Ursul de Aur la Berlin.

S-a ocupat, de asemenea, şi de documentarele „Totul nu va fi bine” (2020), de Adrian Pârvu şi Helena Maksyom, şi „Casa cu păpuşi” (2020), de Tudor Platon, şi a fost producător executiv şi la „Ivana cea Groaznică” (2019), de Ivana Mladenovic.

În facultate, a studiat Comunicare la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (2011-2014), după care a urmat un masterat în producţie de film la UNATC (2014-2016).

În 2017, a fost nominalizată la categoria „Tânără speranţă” la Premiile Gopo, pentru producţia scurtmetrajului „Pipa, sexul şi omleta” (r. Ana-Maria Comănescu). Recent, a fost selectată în programul „Emerging Producers” de la prestigiosul Ji.hlava International Documentary Film Festival. 

 

Născută la 1 octombrie 1992 la Focşani, Carla Fotea a urmat Liceul Pedagogic „Spiru Haret”. În timpul liceului, a participat în fiecare an, până în clasa a 12-a, la Stagiunea Teatrală a Elevilor Vrânceni (STEV). „Fiecare liceu pregătea un spectacol de teatru, mai bun sau mai prost. Era o atmosferă mişto. Iar la sfârşitul clasei a 12-a, toată lumea dădea la actorie la UNATC. Intrau foarte puţini, spre deloc. Eu nu am avut această ambiţie, slavă Domnului”, afirmă producătoarea.  

Spune că nu ştie exact de ce mergea, pentru că nu o atrăgea actoria, dar cu siguranţă i se părea interesant: „Eram şi genul care mergea la toate activităţile. Mai mult decât atât, eram târâtă de profesori în toate activităţile (râde – n.r.). Aşa că nu puteam să nu mă duc. Dar am învăţat multe lucruri, inclusiv că nu vreau să fac actorie vreodată. La un moment dat, am avut ideea să fac regie de teatru. Din fericire, a durat cam două luni.”

Nu îşi aminteşte când şi cum a apărut interesul pentru film, dar recunoaşte că mediul în care a crescut a avut o influenţă – i-a oferit „o aplecare către arte”.

„Tata era scriitor. După ce mă lua de la grădiniţă, mă ducea la cenaclu şi mâzgăleam pe manuscrisele oamenilor cu care tata vorbea. Casa era plină de cărţi. Poate că de aici mi se trage un fel de aplecare către arte. Ai mei nu erau cinefili. Nu am crescut cu zeci de casete VHS. Dar ţin minte că atunci când ne-am luat calculator, târziu, au apărut în casă nişte CD-uri cu filme. Cred că era şi Amélie pe ele, care în clasa a patra mi s-a părut wow!”, îşi aminteşte Carla Fotea.  

„Apoi, în liceu, ca toţi copiii, am început să mă uit la filme de pe torenţi. Am văzut toate prostiile, dar şi unele filme bune. Prin clasa a 10-a sau a 11-a am văzut Les quatre cents coups, al lui Truffaut, şi nu am înţeles nimic. Iar pentru că exista emulaţia cu STEV şi toată lumea dădea la actorie la UNATC, am trecut şi eu prin bibliografia de la Teatru şi am citit-o. Apoi m-am uitat şi la Film. Nu am citit cărţile recomandate acolo, dar măcar m-am uitat la toate filmele”, spune ea.

Foto: Cristina Matei

Ar fi vrut să dea la secţia Comunicare Audiovizuală (CAV) de la Departamentul de Film de la UNATC, pentru că avea şi Publicitate, domeniu care o interesa cel mai mult atunci. Însă o cunoştinţă de la actorie a descurajat-o.

Aşa că s-a dus la SNSPA (Școala Națională de Studii Politice și Administrative). S-a angajat încă din facultate în publicitate şi a lucrat doi ani pentru o agenţie, de unde şi-a dat demisia chiar înainte de licenţă. 

„Publicitatea mi se părea cool. Făceam ce îmi dorisem. Era un job bun. Veneau banii constant. Era ok pentru un student. Făceam copywriting şi nu mi se părea greu să scriu acele mici texte. Dar, înainte să-mi dau licenţa la SNSPA, m-am dus la cei de la agenţie şi le-am spus că plec, îmi dau demisia. Mă plictisisem. A fost un episod amuzant şi cvasi-dramatic, la care mă gândesc cu drag acum”, rememorează Carla Fotea. Ea îşi mai aminteşte că mama sa nu a fost de acord la început, dar apoi i-a acceptat hotărârea.

Între timp, se mai întâmplase ceva. „În anul trei de facultate, am organizat împreună cu nişte foste colege de liceu un atelier de film pentru liceeni în oraşul meu de baştină. Ne-am gândit să facem asta pentru că nouă ne lipsise o astfel de oportunitate. A fost greu de organizat. Ne-am chinuit cu autorităţile şi instituţiile locale, dar l-am făcut şi cred că a fost de folos copiilor”, completează Carla Fotea.

Deşi nu ştia nimic despre ce înseamnă producţie, implicarea în organizarea atelierului a fost momentul când a început să se gândească la asta. Aşa a ajuns la masterul de producţie de la UNATC, pe care l-a urmat între 2014 şi 2016. A făcut cursurile de pregătire, însă a intrat la taxă.

„Pentru mine, eleva eminentă, olimpică la mai multe materii, a fost o mare lovitură. Mai ales că era o taxă pe care nu puteam să o plătesc din banii pe care îi aveam puşi deoparte. Iar ideea în sine de a plăti taxă era de neconceput. Am plâns mult, mă simţeam nedreptăţită. Era o dramă. În acelaşi timp, mi-am spus că vin din altă parte, nu cunosc pe nimeni, nu am fost la licenţă UNATC, nu ştiu ce voi face de fapt, deci poate că este justificat şi nu este un complot împotriva mea. Mama, impresionată de suferinţa mea, mi-a spus să mă duc şi că vom găsim noi o cale. Am mers la UNATC cu mult entuziasm, dar şi lovită în aripă”, spune producătoarea.

Experienţa de la master a fost dezamăgitoare. Unii profesori nu prea veneau la cursuri. Dar a avut şi profesori care erau producători activi, precum Daniel Mitulescu şi Gabi Suciu, şi de la care a mai învăţat unele lucruri. „Nu am simţit nicio legătură cu niciunul dintre profesorii mei. Nu am simţit nicio legătură cu şcoala în sine. Am fost dezamăgită. Am fost şi mai dezamăgită în anul doi, când am intrat tot la taxă. Puteam să trec la buget, dar m-au băgat tot la taxă, deşi aveam o mulţime de proiecte în primul an şi nu erau aşa rele”, declară Carla Fotea. „Totuși, ceva mi-a oferit școala: mi-a făcut cunoștință cu colegii de generație, și pentru asta chiar sunt recunoscătoare”, adaugă ea.

Foto: Adi Marineci

Pentru că renunţase la jobul din publicitate încă de dinainte de master şi pentru că şcoala nu o solicita aproape deloc sau, cel puţin, nu în felul în care s-ar fi aşteptat, s-a trezit dintr-odată cu foarte mult timp liber la dispoziţie. „În primele săptămâni de şcoală, eram disperată să fac ceva, aşa că în momentul în care doamna Doina Maximilian, profesoara noastră, a venit la clasă şi ne-a întrebat cine vrea să fie voluntar la festivalul lui Cristian Mungiu, Les Films de Cannes à Bucarest, am fost singura care a ridicat mâna. Cred că era ediţia la care a venit Michel Hazanavicius”, îşi aminteşte ea.

A stat cu echipa festivalului. A ajutat cu tot ce putea şi acolo unde era nevoie: „A fost o experienţă foarte mişto şi am învăţat o mulţime de lucruri.”

La ceva timp după festival, a sunat-o producătorul Tudor Reu pentru a-i propune să lucreze la Bacalaureat, de Cristian Mungiu. Era anul 2015. A acceptat imediat şi aşa a ajuns să fie asistent de producţie la primul ei proiect mare. Apoi, Tudor Reu a invitat-o să fie asistent de producţie şi la 6,9 pe scara Richter, de Nae Caranfil.

„Am învăţat tot, lucrând la cele două filme. Dar, căutând recent ceva pe mail, am găsit nişte mailuri şi din acea perioadă. Iar într-unul cineva mă certa pentru că nu făceam nu ştiu ce. Aşa că, dincolo de faptul că am învăţat tot, am şi greşit enorm. Am făcut toate gafele şi prostiile posibile. Şi nu o zic metaforic. Le mulţumesc acestor oameni că m-au suportat. Pe mine m-a ajutat enorm că am făcut toate aceste tâmpenii. Pe ei nu cred că i-a ajutat (râde – n.r.). La Bacalaureat am văzut tot procesul: preproducţia, producţia şi apoi postproducţia, festivalurile şi lansarea în cinematografe. Pentru mine, aia a fost şcoală. Mai mult de atât nu cred că poţi să ceri”, recunoaşte producătoarea.

Între timp a terminat şi masterul. Iar apoi a ajuns să lucreze cu producătoarea Ada Solomon, pe care o cunoscuse la un pitch cu un scurtmetraj al regizorului Octav Chelaru la Festivalul NexT şi care i-a lăsat un mesaj pe Facebook prin care o invita să se întâlnească.

„Primul proiect pe care mi l-a înaintat, ca producător executiv, a fost documentarul Totul nu va fi bine, de Adrian Pârvu şi Helena Maksyom, care a ajuns la bun sfârşit abia anul trecut. A durat mult. A fost o altă şcoală. Nu mai lucrasem la documentar, nu ştiam ce înseamnă. A fost greu, dar şi foarte mişto”, spune Carla Fotea.

Atunci când e întrebată despre diferenţa dintre funcţiile de producător și producător executiv, îi place să folosească o metaforă pe care o consideră potrivită: „Producătorul are viziunea de ansamblu, bugetul şi planul financiar. Vede pădurea, şi mai puţin copacii. Iar producătorul executiv vede copacii, adică ştie lucrurile mărunte, aşa-numitele practicalities.”

După Totul nu va fi bine (2020), a mai lucrat şi la alte documentare: Casa cu păpuşi (2020), de Tudor Platon, şi Ieşirea trenurilor din gară (2020), de Radu Jude şi Adrian Cioflâncă. Experienţa a învăţat-o că niciun documentar nu seamănă cu altul, în ceea ce priveşte producţia: „Înţelegi că trebuie să fii flexibil. Nimic nu seamănă cu nimic. Ca mod de lucru, ficţiunea e mai standardizată decât documentarul. Dar cred că asta face ca documentarul să fie mai distractiv uneori. Deşi poate să îţi scoată şi peri albi”, spune ea zâmbind.

Este de părere că, în calitate de producător executiv, are nevoie de răbdare, inteligenţă şi echilibru pentru a înţelege atunci când o solicitare a unui regizor este importantă şi ajută filmul şi pentru a nu o respinge din cauză că ar presupune noi cheltuieli.

Mai spune că se consideră o norocoasă: „Nu numai că mi s-a permis, dar am fost încurajată să fac nişte proiecte care să fie ale mele, în sensul că eu le-am adus şi le-am pus pe masă. Aşa a fost la Casa cu păpuşi sau cu debutul Anei-Maria Comănescu, dar şi în cazul altor proiecte. Mi se pare o poziţie extrem de privilegiată să pot să fac asta într-un mediu sigur şi sub îndrumarea Adei Solomon. Mi se oferă libertatea să mă dau şi singură cu capul de pereţi, dar câteodată ăsta e scopul jocului. Dacă eu şi colegele mele am fi ţinute în braţe constant, nu am ajunge nicăieri.”

A lucrat şi la ultimele trei lungmetraje de ficţiune ale lui Radu Jude. La „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018) a fost production manager, iar la Tipografic Majuscul (2020) şi Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021) a fost producător executiv. Toate trei au avut-o ca producător pe Ada Solomon.

„De fiecare dată când sunt în impas şi nu ştiu ce să îi spun unui regizor cu care lucrez, mă gândesc la ei doi (Ada Solomon şi Radu Jude – n.r.). Amândoi sunt foarte puternici şi lucrează întotdeauna în beneficiul filmului. Sunt un manual de producţie (râde – n.r.). E foarte interesant să îi observi, să vezi cum gândesc în situaţii dificile şi cum fac crisis management. Întotdeauna sunt surprinsă. Nu e vorba doar despre găsirea unor soluţii, ci şi despre capacitatea de a vedea lucrurile în ansamblul lor şi pe termen lung”, declară Carla Fotea.

Foto: Silviu Gheţie

Afirmă că, după câţiva ani de producţie, a început să fie mult mai relaxată: „Acum patru ani îmi doream să fiu peste tot, la toate festivalurile şi workshop-urile, să se vadă că sunt aici şi că am ceva de zis. Acum, însă, mă întreb dacă e necesar să fac întotdeauna asta. Nu mai simt că trebuie să demonstrez ceva. Nu vreau să ies în faţă doar de dragul de a ieşi în faţă. Acum mi se pare interesant să fac filme cu oameni de care îmi place şi în care cred. Simt că nu mai sunt aşa agitată şi în concurenţă cu cineva, deşi nu ştiu nici înainte cu cine eram. Sigur că îmi doresc să fiu un producător mai bun, pentru că asta e miza, până la urmă. E important să fii prezent în mediul ăsta, dar e şi mai interesant pentru mine ca lucrurile pe care le fac să fie pe bune. Nu vreau să fac ceva doar ca să bifez. Poate că relaxarea mea ţine şi de faptul că am avut noroc să fiu de foarte devreme în contexte ofertante. Poate că vine şi din faptul că am făcut un copil. Asta schimbă puţin lucrurile, deşi simt că această etapă începuse de dinainte să devin mamă.”

În opinia sa, producţia de film înseamnă „management de orgolii, resurse şi timp”: „Am ajuns la această definiţie încercând să le explic rudelor ce fac eu mai exact.”

Consideră, de asemenea, că o calitate esenţială este răbdarea: „Nu e vorba neapărat de răbdare faţă de ceilalţi, ci de răbdare cu procesul de producţie. Şi răbdare cu tine, pentru a înţelege ce presupune acest proces. De multe ori, la oameni care fac producţie din alte roluri decât cel de producător general, observ că nu au neapărat răbdare să înţeleagă filmul. Am văzut asta în primul rând la mine, dar încerc să corectez.” 

Este de părere că, în procesul de producţie, la primul nivel, creativitatea înseamnă găsirea unor soluţii ingenioase la problemele care apar. „Apoi, cred că e vorba de a vedea lucrurile şi altfel, de a ieşi din forma standard, din cutume. Ce faci dacă nu iei finanţare de la CNC? Nu mai faci filmul niciodată? Poate totuşi mai sunt soluţii – unele ţin de producţie, altele de creaţie. E nevoie de curaj pentru a te avânta în astfel de căutări, dar și de obișnuința sau exercițiul de a gândi out-of-the-same-old-box. Ada Solomon şi Radu Jude fac asta. Şi o fac şi alţii. Lucrurile astea vin odată cu experienţa şi cu relaxarea și sper să ajung și eu la genul ăsta de înțelepciune, creativitate și curaj”, încheie Carla Fotea.



Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.