De citit & văzut pentru vacanța de vară: o listă de ecranizări și cărți
De la autori clasici ca F.M. Dostoievski la tinere scriitoare care au devenit unele dintre cele mai importante voci ale milienialilor, ca Sally Rooney, literatura a inspirat mereu printre cele mai grozave filme și seriale. Acest transfer de la carte la film a provocat de multe ori discuții în jurul lor, între fani ai cărților care deplâng pierderea tonului sau o necesară excizie a unor evenimente din carte și cei care consideră că cele mai bune adaptări surprind starea de spirit a cărții, dar reimaginează complet povestea pentru ecran. Am întrebat redactorii Films in Frame, cinefili și iubitori/oare de cărți să ne recomande un film și cartea din care a fost inspirat pe care le-au văzut & citit, le-au plăcut, pe fiecare în moduri diferite, și cred că sunt un pachet ideal pentru noi descoperiri cinefile și lecturi în vacanța de vară.
***
Nuvela: Battles in the Desert, de José Emilio Pacheco
Filmul: Mariana, Mariana (r. Alberto Isaac)
Considerată un clasic modern al literaturii mexicane, nuvela Bătălii în deșert – din păcate, încă netradusă în limba română, însă disponibilă într-o excelentă traducere în limba engleză – de José Emilio Pacheco, unul dintre cei mai mari scriitori, ziariști și scenariști latinoamericani ai celei de-a doua jumătăți a secolului XX, e o mică bijuterie, pe care am citit-o pe nerăsuflate în vara anului trecut – și pe care o recomand fără ezitări drept lectură văratică. Bref, avem de-a face cu o privire înapoi în timp a unui narator care își rememorează copilăria de la finalul anilor ’40 cu un amestec de nostalgie și luciditate, găsind sâmburi latenți ai violenței politice din acei ani în micile jocuri și gesturi ale cotidianului său, ruptă în două de un eveniment central cu consecințe devastatoare: faptul că prima lui îndrăgostire este Mariana, mama prietenului său Jim, despre care subînțelegem că ar fi amanta unui înalt oficial guvernamental. Iar în timp ce adaptarea din anii ’80 de Alberto Isaac, Mariana Mariana, nu este neapărat o revelație în materie de cinema – aceasta se potrivește perfect melancoliei dulci-amărui a verii, adaptând acțiunea nuvelei în două planuri temporale, desenând totodată pe margini un portret al metropolei Ciudad de Mexico, oraș al transformărilor radicale, într-o manieră pe care Alfonso Cuaron va căuta să o evoce treizeci de ani mai târziu în Roma, 2018. (A nu se confunda cu Batallas en el cielo, de Carlos Reygadas – care e cu totul alt film, în ambele sensuri ale expresiei.) v
Recomandare secundară (și foarte romantică): A Room With a View, de E. M. Forester, adaptare de James Ivory. (Flavia Dima)
***
Carte: Crimă și pedeapsă, de F.M. Dostoievski
Filmul: Student (r. Darezhan Omirbayev)
Pentru cine „se bagă” să citească la plajă textul clasic al lui Dostoievski, există o stranie adaptare a unui maestru al mizanscenei, kazahul Darejan Omirbaev, care să completeze experiența. Aceasta reduce frazele ca o rădăcină de mangrovă ale romanului la un film scurt și sec ca un foc de armă tras în pustiu. Fără șantajul emoțiilor exhibate cu poftă și fără mind games – din toată luxurianța operei dostoievskiene rămâne doar o revoltă mută în fața societății turbo-capitaliste din Asia centrală, unde noii ideologi îmbogățiți pe repede-înainte și fațadele monstruoase de sticlă scufundă dramele anonime ale tranziției în uitare. Omirbaev preferă subtilității – un Range Rover tractat de un măgăruș peste o băltoacă – un fel de tăcere asurzitoare, înlocuind naturalismul care nu știe să vadă dincolo de tristețe și odios cu o tratare poetică a lumii, chemată să devină spațiul unor gesturi suverane, inexplicabile. (Victor Morozov)
***
Carte: Străini, Taichi Yamada
Filmul: All Of Us Strangers (r. Andrew Haigh)
Cel mai recent film al regizorului Andrew Haigh vorbește cu tandrețe despre formele iubirii și mai ales despre formele tăcerii – despre cum sinceritatea coming out-ului sau, dimpotrivă, secretele, ne pot răni. O plonjare în adâncurile vulnerabilității, All of Us Strangers îl urmărește pe Adam (Andrew Scott), scenarist trecut de 40 de ani, întorcându-se în casa copilăriei și lăsându-se prins într-un dialog fantomatic cu părinții săi, cu impenetrabilul Harry (Paul Mescal) alături. Filmul se îndepărtează ușor de romanul care l-a inspirat, Străini (Taichi Yamada, trad. de Iuliana Oprina, Humanitas Fiction), în care protagonistul e straight & proaspăt divorțat, însă păstrează coordonatele singurătății și căutării apropierii. La fel ca întotdeauna, Andrew Haigh e expert în pillow talk și naturalețe – atât de dificil de obținut pe ecran –, iar muzica punctează perfect momentele-cheie. O bijuterie nostalgică, disponibilă pe Disney+. (Cristina Ștefan)
***
Carte: Dune, de Frank Herbert
Filmul: Dune I & II (r. Denis Villeneuve)
*sau când dormi dus pe spatele tigrului care o să te mănânce
În vreme ce cartea lui Frank Herbert explorează cu multă răbdare și ritm de thriller politic & moral mărirea și decăderea lui Paul Atreides, filmul lui Villeneuve nu reușește să redea convingător furtunile interioare ale viitorului Mesia și le înlocuiește cu maiestuozitatea lumii construită vizual și cu un soundscape care semnalizează perpetuu, ca la școală, că ne aflăm în fața unei povești mitologice de importanță și adâncime. Gravitas-ul cu care Villeneuve impregnează povestea pe ecran nu e în sine un păcat sau un exces de dragul flexării mușchilor umflați cu bani de Hollywood, cât, cred, o formă sinceră de compensare: ceva se pierde fundamental când nu știi să faci personaje (vezi și declarația regizorului că imaginea unui film contează puțin mai mult decât construcția personajelor) și protagonistul tău e un băiat care, în procesul maturizării, ajunge în centrul axei timpului și își face calcule și strategii bazate pe un trecut și un viitor colectiv și cosmic al rasei.
E o compensare a faptului că Villeneuve uită de oamenii în carne și oase din spatele legendelor, deși nu uită să ne arate fiecare fir de nisip auriu din luptele corp la corp sau liniile navelor de război. Eroarea lui Villeneuve e că „ia figurile drept concepte ale adevărului, solide, canonice, obligatorii. Și a lua o figură drept ceva literal nu e o iluzie nici benignă, nici nobilă. Mai degrabă e ca pericolul de a fi mâncat de un tigru care nici nu știm că e acolo fiindcă dormim duși pe spatele lui” (J.Hillis Miller, din „Nietzsche in Basel”). Eroarea asta nu apare la Herbert și nu înțeleg cum lui Villeneuve i-a scăpat (sau de ce a lăsat să-i scape) actualitatea și acuitatea materialului pe care îl avea pe mână: salvatorul cel alb care „ridică” rasa inferioară și se impune tocmai fiindcă preia controlul resurselor lor, printr-o combinație ideală de fanatism religios și mașinărie de propagandă, care vede viitorul însângerat de morțile a milioane și trebuie să decidă dacă alege calea aia sau nu, dacă alege genocidul întru împlinirea unui „viitor mai luminos”, doar ca ulterior toate intențiile lui să fie erodate de perpetuarea goală a valorilor lui de ceilalți.
Cu toate astea, nu o să mint, dacă dau pe silențios gândurile și materialul sursă, ca să trăiesc doar ce văd pe ecran, sunt vrăjită de lumea asta grea de profeție și mit construită de Villeneuve, la fel cum sunt vrăjită de Timothée Chalamet când lasă prințul să dispară și îl ridică la suprafață pe Kwisatz Haderach. E un spectacol glorios de cinema, dar își ratează complet miza politică și filozofică – ambele filme se pot vedea pe Max. (Alexa Florescu)
***
Carte: Oameni normali, Sally Rooney
Filmul: Normal People (r. Lenny Abrahamson, Hettie Macdonald)
Pregătește-te să simți tot – ar putea foarte bine să apară ca un mesaj de întâmpinare la Normal People, nu pentru vreo cheie de citire, ci mai mult ca o atenționare la suspansul emoțional care ne așteaptă. Miniseria de 12 episoade realizată de Hulu, inspirată din romanul scriitoarei irlandeze Sally Rooney, surprinde foarte intim relația de iubire on & off în cei patru ani dintre colegii de liceu (și apoi de facultate) Marianne (Daisy Edgar-Jones) și Connell (Paul Mescal). Marianne vine dintr-o familie înstărită, e inteligentă și sarcastică. Connell, a cărui mamă este menajeră în casa lui Marianne, e chipeș, atletic și deștept, popular în tot liceul. Ce au în comun este o atracție magnetică și o inteligență ascuțită – prima îi aruncă în pat, iar cealaltă îi face să realizeze că pot vorbi unul cu celălalt cum nu reușesc nu nimeni altcineva.
Cum poți spune pe ecran povestea a două personaje a căror întreagă călătorie pornește dintr-o tensiune sexuală, fără a-l face să fie voyaristic?, a fost una dintre curiozitățile post-carte și pre-film și una dintre cele mai plăcute surprize ale ecranizării. Serialul e conștient că sexul e o expresie a personajelor, așa cum sunt și cuvintele, ceea ce nu-l face să fie gratuit, doar de dragul de a fi, ci e luminos și senzual ca un șoptit ușor în ureche, un mod de a experimenta propria identitatea și relații cu alți oameni. Dincolo de emoții puternice și respirație tăiată, filmul e un coming-of-age despre procesul necesar și dureros de tranziție de la persoana care erai cândva la cea care vei deveni. Povestea e spusă în rafale, ca niște viniete în care ai sentimentul că te plimbi prin amintirile celor doi, compilând imagini și experiențe – o plimbare cu bicicleta, o privire reflectată într-o piscină – care, doar în retrospectivă, se dovedesc a fi însemnat totul.
La pachet, cartea (se găsește la Curtea Veche, tradusă de Mihaela Buruiană) vine și ea cu experiența ei – cu discuții aprofundate despre relațiile de putere și de clasă, într-o scriitură pe cât de simplă, pe atât de adâncă. (Anca Vancu)
***
Carte: Throw Away Your Books, Rally in the Streets, de Shuji Terayama
Filmul: Throw Away Your Books, Rally in the Streets (r. Shuji Terayama)
Iertați gestul de a recomanda, într-un top dedicat adaptărilor, ceva care spune nu doar „dați cărțile din mână”, ci „aruncați-le de-a dreptul la gunoi”, dar profit de ocazie pentru a sublinia că Throw Away Your Books, Rally in the Streets-ul lui Terayama e, în fapt, o adaptare a colecției de eseuri și ulterior a piesei sale cu același nume. Trișez un pic aici, căci adaptarea e în cel mai bun caz liberă și mai propriu-zis falsă: nu se întâmplă același lucru în niciuna dintre cele trei variante, dar ele vorbesc toate despre tinerele generații abandonate de societate, despre insuflarea gândirii critice și a unui spirit contestatar în fața consumerismului și imperialismului american cultural și material.
În mod notoriu, textele lui Terayama au îndemnat zeci de tineri să fugă de-acasă, cu alte cuvinte să iasă în stradă și să se elibereze, ca apoi să fie culeși de alții ca ei, solidari (însăși trupa de teatru a lui Terayama, Tenjō Sajiki, era un mic refugiu pentru oameni abandonați de societate sau fugiți, adesea de nevoie, de acasă). Trișez a doua oară, căci originala colecție nu se poate citi, din câte știu, în altă limbă decât japoneză; recomand, în schimb, traducerile (avizate sau nu) ale poeziilor lui Terayama. Folosesc ocazia ca să atrag atenția asupra lui Terayama ca venind din lumea literelor, un aspect pe care dragostea cinefilă pentru iconoclast îl pune uneori într-un colț mai îndepărtat în discuțiile cinematografice despre el. Altfel, Throw Away Your Books, Rally in the Streets – probabil unul dintre cele mai bune și impertinente filme realizate vreodată – rulează pe 24 august la CineMasca. (Dora Leu)
***
Carte: În căutarea timpului pierdut. Vol 5: Prizoniera, de Marcel Proust
Filmul: La Captive (r. Chantal Akerman)
La începutul carierei, Akerman s-a opus adaptărilor literare deoarece contraveneau principiilor ei cinematografice, de a păstra specificitatea mediului. Dar, în ciuda scepticismului inițial, reușește să conjuge scriitura modernistă a lui Proust cu modernismul ei formal, fără ca cea din urmă să pară doar un derivat al literaturii. Iar în La Captive (2000) marchează această distanță față text prin mai multe decizii: printre altele, schimbă numele personajelor, Albertine devine Ariane, iar Marcel devine Simon, mută cadrul spațio-temporal în contemporaneitate, și modifică radical finalul poveștii.
Tot filmul se construiește prin și în jurul acestei perechi nefericite: bărbatul nevrotic, gelos patologic, a cărui dorință este să pătrundă în imaginarul erotic al partenerei sale, să demistifice dorința lesbiană – diferența, în timp ce personajul feminin e o muză visătoare, inertă, dificil de citit datorită ambivalenței morale și a fluidității sale sexuale. Simon (Stanislas Merhar) se hrănește cu obsesia iubirii pe care nu o poate vedea decât sub forma unei (dez)goliri continue a iubitei, pe când Ariane (Sylvie Testud) e la polul opus: e atrasă de mister, de necunoscut, de ceea ce nu poate fi pătruns în celălalt. La captive se compune ca un duel lent și hipnotic în care posesivitatea intră în coliziune cu pasivitatea. (Ramona Aristide)
Un material colectiv, scris de redactorii noștri