I never asked you for a rose garden | The State of Cinema

10 Februarie 2022

A durat multă vreme până am ajuns să spun că sunt critic de film. Și uneori încă mai spun asta cu o jumătate de gură – deși, culmea, mi-a fost mai ușor să adopt titlul de selecționer/curator pentru restul practicii mele în această breaslă.

Pentru mine, „critic de film” a fost, înainte de toate, o etichetă. Una care mi s-a lipit la scurt timp după ce-am terminat facultatea (nu una de film, cum mereu am fost dispusă să „recunosc”) și la care am fost nevoită să mă ajustez, deși nu simțeam că reflectă realitatea mea, a capacităților mele din acel moment, a cunoașterii mele a cinemaului. Aspiram la asta, da – dar știam că mai aveam mult de parcurs – multe texte, festivaluri, întâlniri, și, cel mai important, foarte multe filme de văzut – până să mă simt comodă cu această denumire, suficient de  încât să simt că mă pot regăsi cu adevărat în ea. Și să o pot spune. A fost o maturizare profesională și intelectuală, care n-a fost lipsită de momentele ei dureroase – în definitiv, ca orice proces de maturizare care se petrece într-o formă mai mult sau mai puțin publică – sau de miraje și de deziluzii, de descoperiri incomode, de re-evaluări, re-poziționări, de ambiguități mai greu de rezolvat. Iar acestea au fost despre instituții – persoane instituție, instituții efective, instituții simbolice -, despre curente, fenomene, angrenaje,  circumstanțe și despre atâtea altele. Iar dacă unele dintre acestea reprezintă procese pe care simt că le-am încheiat, altele sunt cât se poate de continue. Dar asta nu-i vreo autobiografie.

Orice maturizare și dezvoltare sunt în egală măsură și procese care implică conflict, cât și definiri în opoziție față de (alt)ceva. Iar acum câțiva ani exista, într-adevăr, un freamăt în critică, conflicte mai mult sau mai puțin intergeneraționale, dar care acum au fost înlocuite de o liniște instabilă, care mai este străpunsă din când în când de scandaluri și luări de poziție din ce în ce mai vitriolice. Acestea apelează din ce în ce mai des la atacuri la persoană, de multe ori de joasă speță, și doar par să devină din ce în ce mai rele. Și nu că acestea din urmă ar fi fost inexistente în trecut (sau că discuțiile și bârfele între patru ochi ar fi fost mai politicoase), dar pare că universul de relații parasociale pe care ni le-am construit pe Facebook, operând cu aproximări ale celuilalt, cu instantanee de moment ce se pot dovedi înșelătoare (în ambele sensuri), care divaghează din ce în ce mai mult de la obiectul pe care pretindem că-l apărăm în aceste dispute: cinemaul. „Mi-aș dori să existe o modalitate mai nuanțată de a discuta critica, cine o scrie, ce filme acoperă și care sunt limitele fiecărui critic individual, fără a face afirmații largi despre critică și despre identitățile acelor critici”, scrie Juan Barquin. „Dar, din păcate, suntem pe Twitter.” Aș adăuga doar – din păcate, suntem pe internetul anului 2022, unul în care, colac peste pupăză, spații sigure, moderate și pașnice precum La Loupe sunt șterse la cererea distribuitorilor francezi.

Adevărul este că uneori mi se pare că văd oameni care se iubesc pe sine mult mai mult decât iubesc cinemaul. Sau că iubesc mult mai mult lucrurile pe care le pot obține prin intermediul cinemaului (ceea ce este distinct față de ce anume cinemaul le poate oferi) decât cinemaul, în sine. Când rumegam acest gând, neștiind dacă este sau nu just, dacă merită sau nu spus cu voce tare, am găsit un gând asemănător al criticei Jourdain Searles despre acest sentiment pe Twitter: „Unii dintre voi sunt convinși că a fi critic de film este un concurs de popularitate și munca voastră reflectă acest lucru – nu vă interesează să deveniți mai buni în scriitura voastră sau să propuneți subiecte mai bune, dar iubiți faptul de-a deveni mai buni la iscarea certurilor și la încurajarea unor vendete inutile.” Pare că de cele mai multe ori, aceste certuri interminabile nu au de-a face cu modul în care practicăm critica, că n-au nici în clin, nici în mânecă cu auto-reflexia și auto-critica. Însă au de-a face cu poziționări de putere, cu modul în care dorim să ne (auto-)situăm în interiorul ierarhiilor capitalului cultural și simbolic, ceea ce înseamnă că trebuie să împingi pe cineva sub tine. Și are evident de-a face și cu diversele privilegii materiale pe care le putem obține – de la invitații, bilete, excursii plătite în străinătate și-n țară, acreditări și link-uri de Vimeo, la modelarea percepției celor aflați în cercurile parasociale cu care ne-am fortificat listele de prieteni și urmăritori. De parcă miile de ore de cinema pe care le-am consumat nu ne-ar fi învățat nimic despre aceste lucruri. Și – to get it out of the way: nu cred nici în iubirea cu abandon complet a cinemaului. Sau, cel puțin, nu cred în faptul că aceasta ar trebui impusă de sus în jos, că cineva ar trebui să se forțeze să o simtă (astfel).

Există un soi de plăcere sadică în a participa la certuri și scandaluri online, a cărei existență nu ar mai trebui să o ignorăm și nici să o negăm. Plăcerea respectivă are manifestări atât active cât și pasive – participări publice versus discuții private, engagement versus lurking, acțiune versus voyeurism. Cea participatorie este cea mai toxică, per total, dar nu aș minimiza nici efectele ingestiei unei cantități absolut dezlănțuite de vitriol, zilnic. O acțiune pornită din plăcere poate fi un act politic. În definitiv, astfel de manifestări sunt perfect caracteristice unor perioade și contexte socio-istorice în care individul simte că este marginalizat politic și decizional. Lipsa de putere politică, sau a percepției (proprii a) capacității individului de a influența (mai mult sau mai puțin) diverse fenomene politice duce la actul de „a-ți lua dreptatea în mâini”. Ceea ce de multe ori se traduce fix în atacuri de acest gen – și știm deja prea bine că Facebook scoate fix acest tip de conținut la înaintare prin algoritmii săi și că încurajează aceste tipuri de interacțiune. Desigur, aneantizarea discuțiilor despre cinema e aproape riziblă în comparație cu păcatele enorme ale acestei companii – slăbirea democrațiilor din jurul lumii, destine distruse, propagarea conspirațiilor. Și spunând asta, nu vreau să dau vreun milimetru celor care se plâng de „cancel culture”, noul mod de-a spune „political correctness”. Dacă acest fenomen chiar există, el afectează o micro-pătură de oameni care de regulă nici nu au cine știe ce putere la nivel social, în niciun caz pe monoliți culturii noastre – vezi cazul recent al lui Joe Rogan, care acum e mai luat în brațe ca niciodată. Nu despre asta este vorba.

Parcă dezbaterile de acum câțiva ani între „parnasiani” și “activiști” și care se-ntindeau pe zeci de comentarii (la care am răspuns la momentul respectiv într-un articol de opinie pentru Rețeaua Politică a GAP) sunt aproape o amintire plăcută. Ce-i drept, mi se pare că și nivelul de joc s-a mai egalat, că roadele acelor discuții s-au sedimentat. O parte din persoanele care repudiau interpretările politice ale cinemaului au ajuns să incorporeze anumitele elemente ale acestora în munca lor; iar o parte din noi, „ceilalți”, n-am lăsat-o neapărat mai moale în ce ne privește propria înțelegere a cinemaului cât ne-am deschis spre alte forme. Și, fără a închina false laude, un lucru pe care l-am mai tot spus este că unul dintre marile merite ale revistei de față, aducând laolaltă critici care se luau deunăzi la trântă pe Facebook, este că ne-a mai închegat, ne-a ajutat să ne solidarizăm, ne-a ajutat să nu mai fim doar o mână de profiluri de Facebook încăierate într-o păruială interminabilă despre le scandal du jour și cu ochii ațintiți pe resursele disipate ale celuilalt ci, cred eu, colegi – în sfârșit. Măcar pe o parte dintre noi.

Tocmai un scandal du jour m-a făcut să-mi doresc să scriu acest text. Țineți-vă respirația: da, este vorba despre tot tămbălăul iscat în jurul ultimului film al lui Adam McKay, Don’t Look Up (2021), co-scris de David Sirota, lansat pe Netflix în fereastra de Crăciun – în mod tradițional, cea pe care contează toți marii jucători ai Hollywood-ului pentru a face venituri maxime la box office. Ca orice copil teribilist ce bate din picioare și vrea să meargă împotriva curentului, am refuzat să îl văd în toiul cavalcadei online. Dar am văzut și eu Don’t Look Up, într-un final și nu am o părere tocmai bună despre el. (The Big Short, din 2015, îi este net superior.) O să mă limitez la a spune doar că nu cred că datorez întotdeauna opt sute de cuvinte în patru paragrafe pentru a putea spune asta. Și e-nregulă.

După cum ne amintim cu toții, o porție sănătoasă a acestei dezbateri care-a dominat mediile sociale în vacanța dintre Crăciun și Anul Nou a avut de-a face cu faptul că filmul a avut o receptare mult mai rece din partea criticii. Ca să nu ne simțim noi, românii, în vreun fel excepționali la modul în care ne-am raportat la acest film, spun din capul locului că și peste ocean s-a dezbătut înflăcărat – și că semnalul alarmant aici este că autorii filmului (care s-au certat direct cu detractorii filmului pe Twitter), cât și actorul Ron Perlman, au scos și ei bâtele: McKay a insinuat că dacă nu-ți pasă de criza climaterică n-ai cum să înțelegi filmul (afirmație pe care apoi a nuanțat-o), Perlman cu un „fuck you” și clasicul argument că cei care n-au lucrat la un produs și-l critică, doar vor atenție. Mersi, Ron Perlman. O sa încerc de acum încolo să anticipez fiecare film care nu o să-mi placă și o să lucrez drept clachetistă pe platou ca să am dreptul să scriu ulterior despre asta. Nu este ieșit din comun să apară reacții ale creatorilor în fața răspunsului negativ al criticilor, asta-i veche de când lumea. Dar conflictul deschis cu aceștia în care le sunt indicate numele e deja altă poveste, mai ales considerând că este o epocă în care hărțuirea jurnaliștilor și a persoanelor care practică diverse forme de publicistică se află la cote alarmante. Iar dacă acest mesaj pornește de la creatorii unui produs care pare c-a fost foarte îndrăgit de anumiți membri ai publicului, în efect, genul acesta de atitudine este o încurajare.

Dacă aceasta ar fi fost observația de bază a articolului de opinie scris de către Alexandra Olivotto, ex-critic (după propria admisiune), ar fi fost încă bine – punctul forte al textului ei fiind observația că e întrucâtva ironic că un film care ia partea specialiștilor dezlănțuie ură la adresa altor specialiști – celor în film. În rest – pornind de la vindicativul titlu, În apărarea <<tâmpiților de critici de film>> cărora nu le-a plăcut <<Don’t Look Up>>, tot textul este o demonstrație spectaculoasă de punere pe tavă a unui document justificativ acelora care au suspiciuni legate de criticii de film, în general, confirmând substratul acuzelor de elitism în ciuda încercării sale de a le demonta în text. De ce? Fiindcă înfierează pe față publicul, numindu-l lipsit de cultură și aruncându-i în față că „țara-l vrea prost”. De aici încolo, analiza terenului criticii contemporane, destul de pertinentă, deși foarte sumară (mai ales cele legate de remunerare!) poate fi doar înecată sub greutatea acestor jigniri. Nu comentez valoarea de adevăr a afirmațiilor (deși mereu voi fi între cei care preferă să investească încredere în public, până în pânzele albe), ci modul extrem de agresiv și de precipitat al retoricii. Ironic este că nu Olivotto este cea care este afectată de fall-out-ul unui text de genul acesta, pe termen lung, ci practicanții activi. Am scris atunci pe Facebook, la cald, întrebându-mă dacă „sunt oare singura persoană care mai practică această „artă muribundă” care chiar simte că nu are nevoie să i se ia apărarea într-un text precum acesta?”, întrebându-mă dacă acesta nu alimentează voicile ostile criticii și care-i aplică apriori eticheta de snobism. Și, ce să vezi – în ciuda faptului că Olivotto însăși deplânge eticheta de elitism, ea n-a întârziat să apară în replică, de unde te așteptai mai puțin: de la Andrei Gorzo, pe blogul dânsului.

„Nuanța pe care aș adăuga-o este că (…) critica n-a murit, ci s-a ezoterizat – s-a reorientat spre obiecte tot mai rare, spre connaisseurisme tot mai exclusiviste, spre limbaje codate. Criticii tineri de azi sunt mult mai sofisticați și mai erudiți decât criticii de-acum 20 de ani, dar critica a devenit o sectă care cu greu mai catadicsește să comunice cu ceilalți privitori de filme din jurul ei, să contribuie la discuțiile despre rarele filme – ca Don’t Look Up – care prind pe „toată lumea” și să propună distincții larg-inteligibile la nivel de cinema popular,” scrie Gorzo. Desigur, afirmația sa (cât și a blogger-ului Cinesseur) nu ține cont de cronica lui Victor Morozov pentru Scena9, alte cronici la filme „populare” și nici că era literalmente Crăciunul, dar asta-i altă discuție. La această aserțiune șochează nu atât faptul că Gorzo nu taxează ieșirea cu tente clasiste a Alexandrei Olivotto la adresa publicului – cât șochează ușurința cu care-și găsește un țap ispășitor în critica tânără după ce-o complimentează de complezență, dar și – venind din partea cuiva care altminteri a luat de nenumărate ori partea cinemaului de artă – aruncarea etichetei de elitism, tocmai în contra textului lui Olivotto și a pledoariei sale, în același limbaj codat care pare că-n cazul dânsului se justifică.

Este ridicol de disproporționat să blamezi o mână de twenty-somethings care se străduiesc cu chiriile și studiile în timp ce caută să aducă în fața publicului și să discute filme mai puțin cunoscute pe plan local (îndeplinind una dintre funcțiile elementare ale criticii) pentru maladiile presei românești contemporane. Ce-i drept, tot Gorzo scria în Lucruri care nu pot fi spuse altfel despre paradoxul faptului că un cinema care altminteri are toți parametrii unui cinema de nișă a ajuns „mainstreamul” unui cinema național – aș întreba „de ce nu și cu critica?” – dar să nu ne îmbătăm cu apă rece, n-avem nici pe departe atâta putere în mai marea schemă a lucrurilor. Ba dimpotrivă, comunicăm cu ceilalți privitori de filme, într-o manieră în care dorim să nu ținem aceste „connaiseurisme” ascunse în sertar. Asta ar însemna să le delectăm întocmai elitist, noi între noi, aruncând publicului discursuri despre ce lături om crede, în această falsă concepție a publicului imbecil, că e rumegabil. Evident că ne e clar tuturor că nu vom atrage mase enorme de cititori să-l vadă, de pildă, pe Farocki. Dar știm că deschidem o cale alternativă, o potecă spre un alt cinematograf, pe care oricine este liber să calce mai departe. Nu ne-nvestim cu puterea hiper-prezumptivă de a face „educație maselor”. Nici nu avem cum să facem asta, în climatul actual, lucru de care suntem mai mult decât conștienți, în sinea noastră. Așa că, nu mai bine lucrăm la un proiect de generație care este realizabil – cel de recuperare al capodoperelor ascunse ale trecutului, cel de iluminare a filmelor contemporane care sunt vitregite în actualul sistem de distribuție și ghetto-izate în festivaluri, mai ales considerând pandemia?

În definitiv, de multe ori încerc să-mi explic de unde anume răsare falsa echivalență între elitismul/snobismul în termeni de cinefilie și aderarea la o viziune cosmopolită a acesteia, care pune în taleri atât cinemaul mainstream cât și cinemaul de artă, cinemaul de astăzi și cel de ieri. Mai mult decât atât, poate un alt lucru demn de punctat este că, în timp, cinemaul devine „datat” și din această perspectivă a popularității – cinemaul de masă de astăzi va deveni cinemaul nișat al zilei de mâine, fie că acesta va încăpea în cutiuța „marilor clasici”, a „filmelor cult”, etc., etc. Aș puncta faptul că, pe partea cealaltă a Atlanticului a existat un scandal legat de faptul că New York Times a îndrăznit a publicat o listă alternativă de nominalizări la Oscaruri ale criticilor Manohla Dargis și A.O. Scott, una care include titluri „străine” precum Memoria, Annette sau Babardeală cu Bucluc.

Cred că motivul principal din spatele acestei prezumții are de-a face cu modurile în care ne parvine cel mai adesea cinemaul din afara Statelor Unite. Dacă gigantul Netflix mai reușește să aibă hit-uri în „limbi străine” – poate cele mai celebre exemple fiind Casa de Papel și Squid Game, însă și acestea provenind din două spații culturale/geografice naționale cât se poate de populare – în definitiv, există sute de milioane de vorbitori de spaniolă, iar cultura sud-coreeană a născut un fandom global masiv. Vasta majoritate a cinemaului „de public larg” care ajunge să fie distribuit la nivel global, cu extrem de rare excepții, vine tot dinspre Hollywood. Și spun asta cu riscurile asumate ale truismului absolut, dar simt că e nevoie să revenim aici, măcar un pic. De regulă, filmele de public din alte țări, cu atât mai mult unele periferice, sunt hit-uri doar la box office-urile locale, ele neavând în majoritatea cazurilor și o distribuție festivalieră prealabilă – ca să dau exemplu, e greu de imaginat că un film precum Miami Bici ar merge bine în orice altă țară decât România.

Și, în sfârșit, de ce să mă sfiesc să o spunem cu voce tare – de multe ori, aceste prezumții sunt viciate de ce consider a fi un sâmbure (mai mare sau mai mic) de rasism și de xenofobie latente, care s-ar putea prea bine nici să nu fie conștientizate și să apară la persoane care altminteri au cele mai bune intenții. În definitiv, nu trăim într-o cultură postcolonială și anglo centrică, care a lucrat sute de ani la profilarea Celuilalt drept o creatură dificil de ințeles în regulile ei proprii, în percepția sa, în afinitățile, prioritățile și obiceiurile sale? În care „popularul”, cel „respectabil”, este adesea apanajul democraficelor albe? Nu ne confruntăm cu aceeași problemă – în cinema și în cultură, în genere – de zeci de ani, de când ne-am dat seama de niște lucuri? O grăiește Martin Scorsese mai bine decât mine, într-o scrisoare deschisă publicată la puțin peste două luni după ce m-am născut, adresată către New York Times: „Îmi amintesc de o reclamă la bere care a fost la televizor acum ceva timp. Reclama începea cu o parodie în alb-negru a unui film străin – o combinație evidentă între Fellini și Bergman. Doi tineri o privesc mirați, într-un centru de închiriere a casetelor, în timp ce companioana lor, o femeie, pare mai interesată. Un titlu apare: <<De ce trebuie filmele străine să fie atât de străine?>> (…) Pare deci că reclama face o ecuație de asocieri „negative” între femei și filme străine: slăbiciune, complexitate, tărăgăneală. (…) Atitudinea pe care o descriu aici celebrează ignoranța.”

*

Ca să revin la observațiile pe care le făceam în urmă cu doi ani pentru GAP, unele îmi par în continuare valabile – obiectele raportării sunt altele; dar defectele bazale sunt acolo. Iar una dintre acelea este cea legată de percepția criticii de film ca fiind „pure” atunci când este cât se poate de îndepărtată de condițiile realității tangibile;  „puritatea” o vedeam extinsă și înspre modul în care este înțeleasă istoriografia: „acel istoriografic care, desigur, prioritizează memorarea anilor și a distribuției de actori, a fun fact-urilor de pe platou, a numărului exact de trofee/festivaluri pe care respectivul film le are sub centură etc”. Adică o raportare foarte distantă, rece, ce pune mai degrabă preț pe ce și nu pe cum, pe fapt și nu pe experiența sa. Concluzia la care am ajuns este că, din păcate, aceasta a fost raportarea pe care am ales-o față de pandemie – nu am știut cum altcumva să ne raportăm la istoria în scriere a acestor ani extrem de traumatizanți decât prin notițe sfioase, fără să privim în față (darămite să confruntăm) realitățile mai puțin decât evidente: măștile, măsurile, morțile. Iar una dintre realitățile mai puțin evidente – poate cea mai importantă dintre ele – a fost violența și aberația din ce în ce mai mare a mediului online și a discursului public.

Că am discutat cu toții, într-o formă sau alta despre pandemie în relație cu cinemaul și cu obiectele pe care le-am analizat, este oarecum drept – însă nu pot să nu cred că mulți am și folosit acest lucru drept un soi de Ersatz, o externalizare emoțională prin care am generat discurs la „mâna a doua” despre pandemie, discurs terțiar, în loc să aducem subiectivul în discuție.

Și cred că aici am greșit profund. Nu a fost destul să ne oprim, obsesiv, asupra temei închiderilor și re-deschiderilor cinematografelor, asupra dihotomiei vizionărilor online/offline, asupra discursului cinema de artă global vs. Marvel pentru a miliarda oară. Am ignorat cu obstinație tot restul lucrurilor care ni s-au întâmplat, cu excepția momentelor în care acestea ni se înfățișau în puținul cinema al ultimilor doi ani și ne simțeam, deci, nevoiți să le pomenim. Dar atât – să le pomenim, să le identificăm corect, să bifăm un item de pe grila de interpretare, în niciun caz să le comentăm, să le filtrăm prin subiectivitățile noastre, astfel izolându-ne social și-n propria noastră muncă. Simt din ce în ce mai mult nevoia sa mă retrag din discursul înșelător și fragmentar al social media și să mă concentrez pe alte moduri de a explora aceste probleme. În primul rând, petrecând timp cu mine însumi. În al doilea rând, chiar străduindu-mă să-i ascult pe ceilalți – nu doar ce spun, ci și cum o spun, stilistica lor, preocupările lor, supărările lor.  (Cultura română nici nu prea este una confesivă, ce-i drept, iar și când e, e excesivă.)

Ca gând final – eu nu cred că streaming-ul va omorî cinemaul așa cum îl știm noi. E ușor să singularizezi un inamic anume la nivel discursiv, face lupta să pară mai echitabilă din postura de combatant pentru o cauză anume, mai puțin abstractă, dar asta exclude sistemicul. Ce va omorî cinemaul (dar și alte forme de artă tradiționale) este cultura internetului și the attention economy – o moarte foarte, foarte lentă, cu fiecare website de piraterie scos de pe web, cu fiecare grup banat, cu fiecare arhivă care dispare, și, mai ales, cu fiecare distracție nouă pe care ne-o aruncă în față și care ne captivează atenția și ne face circuitele de endorfine să zbârnâie, ținându-ne ostateci în fața ecranului, în marea piață liberă a monopolurilor tech. Va supraviețui cinemaul următorului West Elm Caleb? Următorului scandal în care curg like-uri și răspunsuri și luări de poziție și cereri de scuze și acuze? Streamurilor de pe Twitch? Video-eseurilor politice de pe Youtube? Metaversului, dacă o să fie vreodată a thing? Lui Minecraft? Culturii stan? Următoarei ediții a Premiilor Mihai Eminescu? Următorului ciclu în care postăm și memăm o zi întreagă despre viitoarea inevitabilă afirmație imbecilă a Înalt-Preaticălosului Teodosie? Et caetera, et caetera.

Dacă dorim măcar să ne facem iluzia că putem supraviețui pe termen lung, avem nevoie de solidaritate. Nu una oarbă, în care lăsăm orice diferențe la o parte, în care ne oprim din a constata ce merge greșit. -Ca ultimele redute să mai țină, dacă ne interesează și altceva decât propria supraviețuire (care, în definitiv, să nu uităm că depinde în ultimă instanță și de supraviețuirea altora, sau a altor structuri), trebuie să lăsăm la o parte ego-urile noastre, să ne chestionăm apetitul pentru terfelirea celuilalt – aidoma lipsit de putere ca și noi – și să lucrăm împreună. Iar aici subscriu manifestului publicat anul trecut de către criticul german Georg Seeßlen, pe care sper să îl traduc într-o bună zi: Pentru un cinema după Corona.

Featured image: Don’t Look Up (2021), de Adam McKay.



Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame este principalul reporter de festival și realizează editorialul lunar The State of Cinema.