În cinemaul românesc se întâmplă acum două mișcări seismice, concomitente, care ar putea schimba radical fața acestuia în anii viitori: două valuri de proteste simultane, unul al profesioniștilor din breasla documentară (și nu numai) și unul al studenților UNATC. Există și mici confluențe de susținere reciprocă: momentan, ale unor protestatari care s-au raliat ambelor cauze – încă nu putem vorbi despre o unire formală a celor două cauze, însă ce este cert este că ele indică un mai mare climat de nemulțumire în industria cinematografică.

Ambele mișcări de protest s-au declanșat odată cu publicarea unor interviuri pe site-ul Cultura la Dubă care au scandalizat opinia publică – și care impun publicația drept un (și mai) important jucător și formator de opinie pe piața culturală locală. Mai întâi, a fost interviul luat Ancăi Mitran, director în funcție al Centrului Național al Cinematografiei de aproape un deceniu, care a făcut o serie de afirmații inflamatorii despre cinemaul de artă, în particular cel documentar (printre altele, că acesta nu s-ar preta distribuției în săli) și unele care păreau că regretă dispariția unui anumit segment de filme de public larg din cinematografia epocii comuniste (și, implicit, al modelului lor de producție), indicând asupra unor gusturi desuete, deconectate de prezentul cinematografic; ca să pună lucrurilor capac, Mitran a formulat extrem de nefericit rolul CNC-ului în industria locală de film, altminteri facutal incorectă (vezi filmele studențești sau independente): „noi facem toată producția de filme”.

Apoi a urmat seria de articole (înscrisă în amplul demers al publicației de a dezvălui abuzul structural din UNATC, dar și a mai marii confruntări a abuzului sexual din industrie post-Viorica Vodă) dedicată afirmațiilor șocante ale actorului și profesorului universitar Șerban Puiu, apărută după ce un colectiv de studenți a publicat și circulat pe Instagram un clip cu intervenția acestuia pe podcastul lui Cătălin Măruță, în care normaliza (prin umor și trivializare) relațiile intime dintre profesori și studenți, dezvăluind discuțiile de autobază care aveau loc în cancelarie, implicându-l în acestea pe actualul rector al UNATC, Liviu Lucaci, aruncând în derizoriu promisiunile anterioare ale instituției de a aborda problema abuzului sistemic din instituție. Trebuie să spun că mă depășește această atitudine – pur și simplu nu înțeleg cum Puiu a putut spune aceste lucruri în emisiunea unuia dintre cei mai urmăriți prezentatori de televiziune din țară și să dea dovadă nu doar de impunitate absolută prin asta, ci și de absența oricărui minim instinct de supraviețuire socială. Pe germană îi zice simplu: Handarbeit. Cu fiecare nou articol, Puiu spunea o enormitate și mai mare, inflamând și mai tare spiritele: precum „Facultatea de Teatru nu este o facultate de diplome, este o experiență psihică”.

În primul caz, cineaștii au organizat proteste in-situ zilnice, vreme de aproape două săptămâni (soldate într-o zi și cu venirea jandarmilor , în fața sediului CNC din centrul Bucureștiului. Lista participanților la proteste de-a lungul celor două săptămâni este impresionantă – între ei s-au aflat Andrei Ujică, Dana Bunescu, Alexandru Solomon, Biana Oana, Andrei Dăscălescu, Ruxandra Ghițescu, Dragoș Hanciu, Andreea Borțun și Mihai Dragolea, alături de studenți și adolescenți care s-au raliat protestelor, plus scrisori de susținere semnate de Radu Jude și Alexander Nanau. în cursul primei săptămâni de proteste, ei au lansat și o petiție prin care cereau demisia Ancăi Mitran, semnată zeci de regizori, actori, profesioniști, critici și curatori/manageri culturali. Până în momentul de față, demisia doamnei Mitran a întârziat să apară, în schimb, ce s-a materializat a fost o listă cu propuneri de noi membri pentru Consiliul de Administrație al CNC și o întâlnire la comisia de cultură din Parlament, convocată de deputatul Iulian Bulai, președintele acesteia. Pe partea cealaltă, studenții au atras de partea lor o susținere fără precedent a opiniei publice, circulând petiții, boicotând activități universitare, cerând reforme structurale ample și protestând pe scară largă online – aici intrând atât studenți actuali, absolvenți și profesioniști din industrie dar și, crucial, adolescenți care își doresc să studieze la UNATC după absolvirea liceului.

Riscul este ca energia din spatele acestor mișcări să nu dea rod concret (dincolo de mici rezultate simbolice): să nu uităm că obiectul protestelor sunt două instituții care au rezistat în fața unor ample mișcări de contestare în urmă cu șase, respectiv șapte ani (anume, „Scandalul UNATC”, pornit de la „Afacerea FILM MENU”, cum au fost denumite generic, cât și protestele împotriva respingerii OUG 91/2016). Tot așa, să nu uităm că, în esența lor, mișcările din 2022 au revendicări care, în esența lor, sunt extrem de similare, chiar dacă obiectul pare diferit: structura abuzul instituțional(izat) în UNATC – în 2015, practica meditațiilor, tăierea arbitrară a finanțării revistei FILM MENU, acțiuni abuzive împotriva corpului didactic tânăr (Andrei Rus, respectiv Andrei Gorzo), homofobie adânc înrădăcinată –, cât și refuzul reformei cadrului legal în care se desfășoară cinematografia română – la nivel de finanțare și nu numai. Mă folosesc de această ocazie să amintesc și de întâlnirea dintre câțiva reprezentanți ai breslei și cabinetul Orban din 2020, dar și de scrisoarea deschisă care a contestat declarațiile ministrului Bogdan Gheorghiu împotriva lui Alexander Nanau, din 2021.

Totuși, ceva pare diferit de data aceasta. Pe de o parte, în ce privește UNATC, solidarizarea studenților – dintre care câțiva, inclusiv studenți de anul I, s-au raliat și protestelor din fața CNC-ului – în fața misoginiei și hărțuirii din școală pare fără precedent, la fel cum este fără precedent faptul că protestul lor este animat de un suflu feminist. Printre altele, s-a organizat un boicot masiv al ceremoniei de deschidere a anului universitar 2022-2023, inițiat de Tudor Licu, unul dintre reprezentanții studenților din Senatul Facultății, și redacția FILM MENU, care a publicat o amplă scrisoare deschisă ce îndemna la boicotarea evenimentului. Totodată, de această dată, există și mult mai multă susținere și asumare din partea corpului profesoral al universității (vezi postările profesorilor Andrei Rus și Mihaela Michailov), care a culminat în convocarea unei întâlniri pe această tema în data de 20 octombrie, la care sunt invitați să participe toți studenții. Și, nu îl ultimul rând, cu câteva zile înaintea întâlnirii convocate pentru ziua de astăzi, au avut loc două anunțuri importante: primul, cel al unei petițiii adresate conducerii universității, care cerea implementarea unui „Cod al profesorului” (proporțional, spun inițiatorii, cu „Codul studenților”) și, a doua, dezvăluirea unui audit extern comandat de conducerea universității, care va fi desfășurat de Agenția Națională pentru Egalitatea de șanse, rectorul Liviu Lucaci promițând elaborarea totodată a unui nou Cod de Etică. Rămâne de văzut și care vor fi rezultatele și efectele pe termen lung ale întâlnirii care va avea loc astăzi.

Pe celălalt front, avem de-a face cu o susținere internațională a revendicărilor breslei cinematografice mult mai amplă ca oricând: de la publicarea scrisorii de protest în prestigiosul Variety, la scrisori deschise semnate de conducerile unora dintre cele mai mari festivaluri de film documentar de pe continent (IDFA, Ji.hlava), ceea ce ne indică faptul că, de data aceasta, lumea largă a cinematografiei este cu ochii pe evenimentele din țară. Totodată, dacă revendicările cineaștilor (și propunerile acestora pentru C.A.-ul CNC) dau rod, asta ar însemna practic o revoluție, cel puțin în ce privește resursa umană a instituției,  si ar putea genera schimbări profunde în producția cinematografică din România următorilor ani.

Cu riscul de-a spune un truism, mizele acestor două mișcări de protest sunt foarte mari și, puse laolaltă, pot constitui un moment de reformă profundă a cinemaului românesc, de la rădăcină (UNATC, dar și FTF Cluj) și până la capătul lanțului de producție. Este absolut necesar să ne solidarizăm cu aceste două cauze aparent separate, dar profund legate – nu doar fiindcă ambele se situează de partea progresului și reformei instituționale, și – în particular, în cazul UNATC) pentru abolirea practicilor de abuz din industrie, ci fiindcă orice gest de susținere și de solidaritate, de readucere în atenție a acestor cauze și de popularizare a acestora înseamnă o șansă în plus ca acestea să reușească.

Fotografie principală de Julian Walls.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.