O dată la câțiva ani, în funcție de ce noi acuzații de abuz sexual mai apar dinspre Hollywood, sau împins de o conversație în contradictoriu cu un alt cinefil, ajung să petrec ore în șir pe Wikipedia sau alte surse mai obscure, săpând în zadar după un răspuns: E Woody Allen un pedofil? 

Detaliile rămân în mare aceleași, doar că le-am uitat; dacă găsesc ceva nou, înseamnă că mi-a scăpat până atunci, că interesul altora (fani sau detractori) pentru Woody Allen a mai scos din cotloanele internetului un articol, și l-a făcut mai accesibil pentru ceilalți. Ce-mi amintesc e doar răspunsul: nu știu. De fapt, sunt convins că nu voi ajunge la un răspuns certificat de probe directe (da, mărturia e o probă directă, dar la fel e și mărturia care o contrazice). Și atunci, întrebarea mai corectă la care caut răspuns e asta: Cred eu că Woody Allen e un pedofil?

Verdictul

Allen v. Farrow, miniseria HBO în 4 episoade, oferă perspectiva victimei (Dylan Farrow, fiica adoptivă a lui Allen) și a readus din nou subiectul pe radarul meu. L-am amânat cât am putut, apoi l-am văzut cu „creionul în mână”. Am luat notițe, am făcut capturi de ecran, am înregistrat minuțios toate modurile și momentele în care Allen v. Farrow încearcă să convingă prin discurs, omisiune și interpretare, și mai puțin prin probe. Am făcut ce face orice jurat, pentru că Allen v. Farrow e de fapt un rechizitoriu. Iar verdictul pe care ți-l cere e evident de la început: vinovat.

După ce-am terminat serialul a început cu adevărat bingingul, munca de documentare și fact-checking. Ca Alice în Țara Minunilor, am căzut prin „vizuina iepurelui”: fiecare cărare se termina într-o intersecție, fiecare detaliu venea la pachet cu cel puțin două variante diferite și cu nesfârșite note de subsol. Iar (ceea ce trebuia să fie) cronica mea se transforma treptat într-o istorie adnotată a cazului Woody Allen în întregimea lui. Acest articol din The Guardian e un inventar exhaustiv al omisiunilor și distorsiunilor care subminează demersul Allen v. Farrow în aspectul lui investigațional, de aflare/prezentare a adevărului. Partea cea mai exasperantă e că toate aceste căutări îmi confirmau cât de părtinitor e Allen v. Farrow, și cât de „creativ” unește punctele într-o narațiune fără cusur, dar până la urmă nu-mi clarificau deloc întrebarea cea mai importantă.

Rolul unui text critic nu e să gloseze pe marginea lui „E vinovat sau nu?”, ci să pună în discuție modul în care răspunsul la întrebarea asta e susținut de film. Dar în cazul Allen v. Farrow, împins cumva și de receptarea critică a documentarului în SUA (cvasi-unanim pozitivă și extrem de virulentă împotriva lui Allen), și de încărcătura lui polarizantă, am simțit că prima și ultima oprire a oricărui demers critic nu are cum să fie alta. De aceea am început cu verdictul. E o introducere care funcționează de fapt și ca o concluzie, și în același timp ca un disclaimer inevitabil: în continuare nu știu. Allen v. Farrow, și toată documentarea de după, nu m-a urnit, deși cu siguranță m-a zguduit. În termenii juridici pe care i-am învățat cu toții din filmele americane – și la care o să apelez destul de des – sunt un jurat incapabil să ajung la o concluzie, prins între probable cause și reasonable doubt. În funcție de tabăra care vrea să mă convingă, sunt gata să contraargumentez în ambele direcții. 

Ce urmează după această introducere-concluzie e o discuție despre „așa nu în filmul documentar” și, în general, despre acele lucruri care se pot spune despre cazul Woody Allen, atunci când nu se poate spune cel mai important lucru. Allen v. Farrow servește până la urmă drept pretext de explorare a acestui caz vechi de 30 de ani. Asta pentru că documentarul, prin modul în care e realizat – multe materiale de arhivă, extrase din filme și interviuri noi care reiau declarații vechi, disponibile deja în alte formate –, centralizează de fapt o întreagă istorie care începe în 1992. E și motivul pentru care, în multe cazuri, mă voi referi la o scenă din film, dar voi furniza un link către materialul sursă (de multe ori inclus în documentar într-o formă editată).

Faptele

Aici e un timeline al evenimentelor din războiul mediatic și juridic dintre Allen și Farrow(s) pe care le pune în discuție serialul documentar. Având în vedere densitatea informației pe acest subiect, și direcția evident părtinitoare a Allen v. Farrow, aș zice că acest timeline, ca și articolul din The Guardian sunt lecturi obligatorii. Un minim de context e inevitabil:

13 Ianuarie 1992 – Mia Farrow descoperă în apartamentul lui Woody Allen poze pornografice cu fiica ei adoptivă Soon-Yi Previn (19-21 de ani la momentul pozelor). Farrow și Allen sunt într-o relație de 12 ani, au un copil biologic (Ronan) și doi copii adoptați: Dylan, adoptată doar de Farrow în timpul relației cu Allen, și Moses, un copil pe care îl adoptase singură și de care Allen ajunsese să se apropie mai mult (adopția se finalizase cu o lună înainte de descoperirea pozelor). Farrow mai are alți 6 copii dintr-o căsătorie anterioară (3 biologici și 3 adoptați).

4 august 1992 – Are loc prezumtivul abuz asupra lui Dylan (7 ani). În timpul investigațiilor care au urmat iese la iveală comportamentul problematic anterior al lui Allen față de fată, care fusese subiect de discuție între Allen și Farrow, apoi de terapie, și caracterizat de psihologul familiei ca „inappropriately intense” dar fără conotații sexuale.

13 august 1992 – Allen intentează proces pentru custodia celor 3 copii.

17 august 1992 – Allen își anunță public relația cu Soon-Yi Previn./Poliția anunță începerea investigației asupra acuzațiilor de abuz sexual asupra lui Dylan.

8 iunie 1993 – Mia Farrow primește custodia, Allen nu-și va mai vedea copiii. E singura decizie juridică care a fost dată în acest caz. Fără să ajungă la o concluzie, instanța ia în considerare toate probele legate de acuzația de abuz sexual (declarațiile martorilor, psihologilor, experților medicali, înregistrările pe care Mia Farrow le făcuse cu Dylan povestind despre ce s-a întâmplat).

25 septembrie 1993 – Frank Maco, procurorul care se ocupa de caz, anunță într-o conferință de presă că există dovezi suficiente (probable cause) pentru a merge în instanță, dar nu o va face pentru a nu-i crea o traumă și mai mare lui Dylan. Woody Allen nu a fost niciodată judecat și nici pus sub acuzare.

Investigația Allen v. Farrow: 4 capete de acuzare

Informațiile de mai sus sunt importante, pentru că pe ele – și pe juxtapunerea lor – se construiește cazul acuzării. Asta pentru că Allen v. Farrow e de fapt The People v. Allen, construit din 4 direcții îmbinate – nu neapărat fără talent, și nici cu rea intenție (în măsura în care „rea intenție” înseamnă să-ți dai seama că manipulezi).

Mia

Prima direcție e anunțată chiar de titlu, o trimitere la Kramer vs. Kramer, și privește lupta pentru custodie dintre Woody Allen și Mia Farrow, în media și în instanțe. E de fapt istoria unui divorț înverșunat din care toată lumea iese mutilată. Aici un text excelent, care începe prin a-i da crezare victimei, dar pune lumină și pe dinamica dezastruoasă a unei despărțiri cu multe victime colaterale: „Familiile sunt în mod inerent dezordonate și ilogice, iar încadrarea erou vs. personaj negativ la care apelează serialul nu se prea potrivește.” Farrow și Allen au trăit 12 ani împreună în New York, dar în apartamente diferite, separate de Central Park, și au devenit cuplul newyorkez prin excelență. Povestind despre începuturile relației lor, Mia își amintește că apartamentele lor erau destul de apropiate: „Aprindeam și închideam lumina unul către celălalt, era un mod de a spune «te iubesc». Și câteodată atârnam un prosop mare roșu în geam, care însemna «te iubesc imens».” Ochii îi sclipesc și zâmbește pierdută în amintire, de parcă ar fi intervievată într-un documentar omagiu pentru Woody Allen. E unul dintre momentele sfâșietoare ale serialului – un personaj rupt între două adevăruri paralele care, în ciuda contradicției, nu reușesc să se anihileze: Woody Allen romanticul și Woody Allen prădătorul sexual.

Dylan

Lucrurile stau diferit în ce o privește pe Dylan Farrow (personajul principal). Umbra abuzului nu dispare niciodată, chiar și în amintirile plăcute pe care le are cu tatăl adoptiv (Woody Allen). A doua direcție e „lupta” pentru controlul adevărului dintre Allen și Dylan Farrow, care ține de recunoașterea victimei ca victimă și pedepsirea agresorului (acel have your day in court, chit că e vorba de the court of public opinion). În egală măsură, e vorba aici de demersul unilateral (terapeutic) al victimei, de oferirea unei platforme și a mijloacelor pentru a ușura povara. Aici – în acest Dylan v. Daddy Woody (cum îl numește procurorul) – e de fapt ceea ce ar putea rămâne din acest documentar altfel greșit din multe puncte de vedere. Tot de aici ar fi putut ieși o mai mare claritate asupra adevărului, în sensul în care s-a întâmplat cu Leaving Neverland: un adevăr instabil, oblic, reflectat. O chestiune oarecum abominabilă, dar până la urmă inevitabilă și umană: „pe cine cred” devine cea mai bună aproximare pentru adevăr în absența lui „ce știu”. Aici un articol care ilustrează foarte bine modul sinuos în care ajungem la asemenea judecăți de valoare despre fapte imposibil de probat în mod direct. Prin aproape tot ceea ce face atunci când nu pune camera pe Dylan Farrow, serialul sabotează această comunicare directă dintre victimă și juriu (public).

Soon-Yi

A treia direcție ține de relația lui Allen cu Soon-Yi Previn, fiica adoptivă a Miei Farrow. Una dintre probleme e că relația lui Allen cu Dylan nu poate fi extrasă dintre celelalte două relații (cu Mia și Soon-Yi). Fiecare parte din acest proces mediatic – apărare și acuzare – s-a folosit de aceste două relații în construcția de narațiuni care se anulează reciproc. O idee pe care Allen v. Farrow pedalează insistent e încercarea de a uni cele două acuzații (relația cu Soon-Yi  și abuzul sexual asupra lui Dylan) în portretul unui prădător care dacă e capabil de una, e capabil și de cealaltă. Pe de altă parte, apărarea lui Woody Allen a susținut de la început narațiunea femeii înșelate (scorned woman): Mia și-a manipulat copilul de 7 ani (Dylan) pentru a se răzbuna pe Woody pentru relația cu Soon-Yi.

Roman, Harvey, MJ, Bill

Acest presupus pattern abuziv se extinde într-o analiză retrospectivă a predispoziției lui Allen pentru minore (există cel puțin două cazuri documentate în care iubitele lui Allen aveau 17 ani) și o psihanaliză a filmografiei sale (dominată de relații romantice cu mari diferențe de vârstă). Și cu asta ajungem la a patra direcție/miză pe care merge documentarul: o analiză sociologică amplă a modului inegal în care lupta pentru adevăr (în instanță sau în ochii publicului) se duce între abuzatori (bărbați) și victime (femei, copii). Un demers care în sine ar putea sta în picioare, dacă finalitatea oricărui comentariu pe acest subiect amplu nu s-ar reflecta mecanic în narațiunea pe care Allen v. Farrow încearcă să o impună. Așa, totul devine o infinită argumentație circulară. Woody Allen și-a abuzat fetița. Uite câte cazuri sunt în istorie cu abuzatori: incest, viol, false teorii despre psihologia femeilor înșelate, bătălii pentru custodie, cultura celebrității și obsesia pentru mari artiști depravați, argumentul fals al separării artei de artist. Roman Polanski, Harvey Weinstein, Michael Jackson, Bill Cosby. Nu-i așa că dacă te uiți la toată istoria asta plină de oameni ca ei, e clar că Woody Allen și-a abuzat fetița? 

Structural, Allen v. Farrow eșuează tocmai pentru că încearcă să descâlcească relațiile dintre aceste 3 personaje feminine și Woody Allen, adăugând pe deasupra încercarea de a reflecta nedreptăți și inegalități istorice într-un singur caz. Dar o face având deja începutul (abuzul sexual) și sfârșitul (Woody Allen, prădătorul neprins). La mijloc ghemul rămâne la fel de încâlcit, iar firul care ar trebui să te ducă de la început la sfârșit e un imens exercițiu de voință și manipulare al autorilor. Spectatorul e legat la ochi (pentru cine vede doar filmul și nu are vreo simpatie pentru Woody Allen care să-l împingă la ceva muncă de cercetare) și dus de mână până la ieșirea din labirint. Problema cu modul în care operează Allen v. Farrow e că pe același calapod Woody Allen ar putea face și el un documentar, ar putea invita propria familie, critici favorabili, avocați care l-au reprezentat, alți experți în abuzul sexual, etc., iar rezultatul ar fi la fel de convingător (pentru cine nu are o vreo antipatie pentru Woody Allen care să-l împingă la ceva muncă de cercetare).

Solipsism – martorii acuzării

S-a vorbit consistent despre modul unilateral și părtinitor în care documentarul își construiește cazul. În termeni juridici, nu există due process – regulile unui proces echitabil nu sunt respectate. Acuzatul nu poate să se disculpe, nu sunt administrate probe în favoarea lui, nu sunt intervievați martori de partea lui, experții care au dat verdicte favorabile pentru Allen sunt desființați de alți experți. 

Problema mai mare nu e că Allen v. Farrow e imparțial, ci că e atât de sigur în ceea ce susține încât e incapabil să observe propriile contradicții. Și aici nu e vorba de informațiile care sunt eludate (vezi articolul din The Guardian), ci de ceea ce se spune chiar în documentar, informații care ar trebui măcar să te facă să-ți zici „stai, nu pot include asta, pentru că mă contrazic în altă parte”. Am căutat mult cuvântul care să descrie ce e fundamental greșit cu modul în care Allen v. Farrow pune problema. Am vrut să zic ca e un film prost, că e manipulator (cu intenție), că te împinge agresiv într-un colț din care nu poți să ieși decât dacă ești de acord cu el. Până la urmă l-am găsit, când am analizat modul în care Woody Allen se raportează la propriile acțiuni care au distrus o familie: solipsism. 

Allen v. Farrow „există” și e adevărat în fiecare secundă, orice altceva se situează la un nivel incert al existenței, probității morale, capacității intelectuale, relevanței. Nu ajută deloc nici genul ăsta de interviu, în care realizatorii se justifică spunând că a vrea să auzi și versiunea lui Allen e ca și cum ai vrea să auzi versiunea cuiva care neagă schimbările climatice (pentru că e vorba de fapte dovedite științific). În același interviu se încearcă o metaforă la fel de stupidă: dacă ar fi vorba de orice altă crimă, de un accident de mașină, nu te-ar interesa să afli versiunea celui care a făcut accidentul. Dacă ești pro-Allen, această monoperspectivă ți se va părea probabil propagandă; dacă ești contra, atunci e vorba de a da ocazia victimei să vorbească. De ce nu amândouă în același timp?

O parte dintre aceste contradicții interne țin de lipsa totală de reacție la unele afirmații bizare/șocante ale Miei Farrow, de imposibilitatea și inabilitatea de a filtra critic. În primul episod, Mia își amintește cum au ajuns s-o adopte (mai întâi ea, apoi și Allen) pe Dylan. Allen nu era interesat deloc de copii, dar i-a declarat că și-ar putea asuma un rol mai parental dacă ar fi vorba de „o fetiță blondă”. Insinuările sunt evidente, de la rasism (Mia adoptase până atunci doar copii asiatici), la faptul că Allen își căuta de fapt o victimă. Nu știu cât de verificată e informația, o luăm ca atare. Ce urmează e dinamită: „M-am gândit că dacă asta își dorește, ar trebui să găsesc o fetiță blondă, și atunci poate o s-o iubească”. Nu atât declarația Miei Farrow șochează, cât prezența ei într-un documentar care își închipuie că o prezintă ca pe mama perfectă. Acest detaliu capătă o încărcătură teribilă în ultimul episod, când Mia o întreabă pe Dylan – fetița blondă – dacă o învinovățește pentru că l-a adus pe Allen în familia lor. Dacă ar fi să o credem pe Mia, lucrurile au stat chiar invers: Dylan – fetița blondă – a fost adusă în familie pentru că asta și-ar fi dorit Allen.

Pe de o parte, e de înțeles raportul etic pe care îl ai cu personajul/martorul tău – și condițiile contractuale, probabil, care îți limitează spațiul de manevră –, dar tocmai ca să îți protejezi personajul, nu ar trebui să îl expui (din nou și din nou) unui public (fan Allen, sau doar anti-Mia) care o să-i întoarcă mărturia pe toate părțile într-un demers mai mult sau mai puțin agresiv. În momentul în care te apuci de character assassination, trebuie să te aștepți să se întâmple asta și cu martorii tăi. Un documentarist onest fie ar fi tăiat aceste detalii, fie le-ar fi pus în context cu experiența de viață a Miei Farrow. Un documentarist onest nu ar fi pus-o în film pe Samantha Geimer, al cărui abuzator (Roman Polanski) a fost susținut până nu demult de Mia Farrow. Ce clarifică tot acest context când e vorba de acuzațiile de abuz? Nimic. Dar același argument poate fi făcut și despre asocierea lui Woody Allen cu Polanski, Harvey Weinstein și Bill Cosby. 

Un personaj important în film e procurorul Frank Maco, care a decis să nu trimită dosarul în instanță – deși susține că existau dovezi suficiente (probable cause) –, pentru a ocroti victima minoră de trauma procesului. Onestitatea și bunele intenții se prezumă, și e chiar de admirat un procuror care pune victima mai presus de propria carieră. Punctul central al investigației Allen v. Farrow e ăsta: Woody Allen era ca și condamnat, dovezile erau acolo, dar pentru a nu cauza și mai multă suferință victimei, s-a renunțat la proces. E o teorie repetată atât de mult încât nici nu-ți vine să o mai pui sub semnul întrebării. Din păcate, pentru film, o face chiar Frank Maco, sub ochii noștri, și ai documentariștilor, care nici măcar nu clipesc: „Am început să o întreb despre relația ei cu Daddy Woody. Nu răspundea deloc. I se vedea privirea înghețată. Am întrebat-o din nou. Nimic. Se blocase total. Cei mai vocali oameni care erau pentru trimiterea în judecată s-au uitat la mine și am ridicat cu toții din umeri. Nu ajungeam nicăieri cu această copilă.” Ce demonstrează această întâmplare despre adevărul abuzului? Nimic. Dacă chiar vrei să te încrezi în înfloriturile stilistice ale procurorului, o să gândești că „privirea înghețată” și reticența de a spune ceva sunt urme ale traumei. Dar omul legii tocmai a recunoscut, on the record, că nu aveau mărturia copilului, și că el și staff-ul lui erau într-un punct mort. E un adevăr care coexistă cu cel al dorinței de a proteja victima. Solipsismul lui Allen v. Farrow e incapacitatea de a percepe când versiunea pe care vrei să o impui e dinamitată din interior. Mai departe e vorba de cum te raportezi la spectator și credința că versiunea pe care o prezinți e atât de invincibilă încât nu e nevoie să corectezi incongruențele.

Acuzatul care se autoincriminează

Dacă în ce privește acuzația de abuz sexual am rămas în același punct, Allen v. Farrow mi-a produs totuși câteva revelații prin lumina pe care o pune pe relația lui Allen cu Soon-Yi Previn. Documentarul începe cu un scurt extras din faimoasa conferință de presă în care Allen anunță că a intentat proces pentru custodia copiilor, aruncă în media teoria femeii răzbunătoare, și încheie cu un (foarte) mic gest de căință: „În final, un lucru de care sunt totuși vinovat e faptul că m-am îndrăgostit de fiica adoptivă a Drei. Farrow.” Cu o zi înainte, Allen își dezvăluise iubirea într-un comunicat de presă (spre surprinderea lui Soon-Yi căreia nu i-o declarase niciodată ca atare). Dacă sună oarecum cunoscută strategia, e pentru că am văzut-o recent la Kevin Spacey: acuzat de hărțuirea sexuală a unui minor, Spacey a contracarat „dezvăluind” că e gay. În 1992 Woody Allen se sacrifică și el nu doar pe altarul libertății sexuale, ci chiar o treaptă mai sus, pe cel al romantismului. Remușcarea vine la pachet cu autovictimizarea: vinovat de iubire. Toată relația cu Soon-Yi – inclusiv episodul pozelor – sună până la urmă a scenariu de Woody Allen. Tot ce a urmat după descoperirea acestei relații e chiar un scenariu, deși probabil pus la cale de oameni mai pragmatici (avocați, PR-iști). Asta nu îl face neapărat neadevărat și nu demonstrează o vinovăție în celălalt caz; între timp el și Soon-Yi s-au căsătorit și au crescut două fete adoptate. Dar nu poți să nu te întrebi: dacă totul a fost un bluf pentru a trece cu bine peste acuzațiile de abuz (indiferent dacă sunt reale)? Dacă Allen joacă de 30 de ani rolul îndrăgostitului în care s-a autodistribuit de atâtea ori? 

Soon-Yi Previn e un paravan care îl protejează pe Allen de acuzațiile de abuz. Îi oferă posibilitatea să susțină acea teză a femeii înșelate, în care acuzațiile sunt fabricate de Mia pentru răzbunare. Pe de altă parte, acuzația că ar fi abuzat-o pe Dylan l-a protejat în ochii publicului de impactul real al relației cu Soon-Yi. Grozăvia incestului (fie că o crezi sau nu) a făcut din relația cu Soon-Yi o excentricitate minoră prin comparație.

Woody Allen salutând turiștii din gondolă la Veneția, cu proaspăta soție alături, e ceva care întoarce stomacul pe dos. Nu atât pentru diferența de vârstă la momentul în care începe această relație, și nu doar pentru faptul că Allen o cunoscuse pe Soon-Yi la vârsta de 8-10 ani, în timp ce era într-o relație cu mama ei adoptivă, pentru ca mai apoi să devină tatăl biologic și adoptiv pentru 3 dintre frații ei. Problema (morală) cu Woody Allen – și pe care documentarul o face evidentă, deși neintenționat – e practic una de decență umană. Problema nu e ce i-a făcut lui Soon-Yi, ci ce i-a făcut Miei Farrow. De ce neintenționat? Pentru că dacă ar face-o cu intenție, asta ar pune lumină tocmai pe teoria împinsă înainte de Allen: the scorned woman. Dacă dimensiunea monstruoasă a abuzului de încredere ar fi pe masă, atunci și reacția Miei Farrow la acest abuz trebuie pusă pe masă: de la bătaia pe care i-o administrează lui Soon-Yi (și pe care documentarul nu are cum s-o evite), la mărturia psihologului dată în procesul de custodie – cum că i-a fost frică pentru viața lui Allen, la celebra felicitare voodoo pe care Mia i-o trimite lui Woody de Valentine’s Day.

Discuția moral/imoral e până la urmă o fundătură, la fel și interminabilele glosări pe marginea „imoral, dar nu ilegal”. Există fani care văd în căsnicia lui Woody Allen un ideal romantic, așa cum există probabil și oameni pentru care adulterul i-ar trimite pe toți trei (Woody, Mia, Soon-Yi) în iad fără discriminare. Lucrurile pot fi înțelese mai bine atunci când libertățile morale ajung să limiteze libertățile legale. „Egocentrismul său, lipsa de judecată și stăruința sa în continuarea acestui atac care provoacă discordie, împiedicând astfel vindecarea rănilor pe care le-a cauzat deja, justifică o monitorizare atentă a contactului său viitor cu copiii.” Am citat din motivația judecătorului care îi acordă custodia Miei Farrow. Ce-mi rămâne în minte după cele patru ore de discurs incriminatoriu al lui Allen v. Farrow sunt de fapt autoincriminările lui Woody Allen (extrase din audiobook-ul lui autobiografic Apropos of Nothing). Modul în care vocea lui aproape nonagenară (și inevitabil libidinoasă) descrie o poveste romantică de pus în cărțile pentru copii reflectă imposibilitatea solipsistică de a înțelege contextul social al propriilor acțiuni.

Dar, oricâtă greață te-ar încerca ascultându-l pe Woody depănând despre relația lui cu Soon-Yi, nu se compară cu senzația pe care ți-o dă engleza cu accent franțuzesc al lui Roman Polanski atunci când spune despre victima sa de 13 ani: „Era școlită în ale sexului”. Dacă vorbim strict de percepția celor doi asupra acțiunilor lor (cele pe care le recunosc), și modul în care se justifică opiniei publice, lucrurile sunt oarecum egale (cu diferența că pasajele din autobiografia lui Polanski intră de-a dreptul la literatură erotică). 

Sentința a fost executată dinainte

Într-un montaj cu actorii care s-au distanțat de Allen (unii chiar și-au donat salariile), Kate Winslet pune punctul pe i: „Le-au fost prezentați actorilor drept oameni cu care era în regulă să lucreze. Dar acum simt că trebuie să spun că nu ar fi trebuit să fac asta.” Vorbele ei spun mai multe adevăruri decât își închipuie Allen v. Farrow. Adevărul documentarului e că industria se trezește și nu mai susține abuzatorii și inegalitățile. 

Adevărul în plus pe care îl spune Winslet e „le-au fost prezentați actorilor”. Ceea ce se întâmplă acum cu Woody Allen (profesional) e fix reversul: le-a fost prezentat actorilor ca cineva cu care nu e în regulă să lucrezi. Din nou, bunele intenții se prezumă. Dar în spatele fiecărui astfel de discurs e o armată de PR, agenți și manageri, care au în administrare buna funcționare a „companiei” Kate Winslet. Să lucrezi cu Woody Allen acum înseamnă să-ți pui în joc cariera. Aceeași logică de business explică de ce Amazon a renunțat la colaborarea cu el, și probabil a plătit pentru asta milioane bune de dolari. În mod ironic, memoriile lui Woody Allen (varianta audiobook), din care documentarul citează copios (se pare că nu și legal), sunt aceleași pe care Ronan Farrow reușise să le blocheze de la publicare în trecut. Se face mare caz în Allen v. Farrow despre mașinăria de PR a lui Allen care a inoculat publicului versiunea lui (the scorned woman), dar același lucru se întâmplă și acum: o versiune înlocuiește pe alta și monopolizează spațiul public. 

Nu o să îi plângem acum de milă lui Woody Allen, e probabil regizorul cu cea mai de succes carieră din istoria filmului (dacă ne gândim la libertatea totală de acțiune, inclusiv bugete, și la faptul că a scos un film pe an, 4 decenii la rând). Dintre toate aceste eșecuri profesionale, pe care chiar Allen le deplânge în extrasele citate în film, unul mi-a atras totuși atenția: „Școlile au încetat să mai predea cursuri despre filmele mele.” Ideea pe care o împinge Allen v. Farrow, fără să o zică explicit, e că Woody Allen nu ar trebui să mai poată face filme (cancel culture). Dar în ce privește ce se întâmplă cu filmele făcute deja, nu există o unanimitate printre criticii de film intervievați. Woody Allen nu mai poate face filme pentru că diverși actori publici – Winslet, Amazon etc. –, din convingere și/sau presiune publică, nu îl mai susțin. Dar ce ar trebui să facă ceilalți, care nu produc filme, doar le consumă, spectatori și critici de film, profesorii și studenții unei școli de film, de exemplu?

Critici de film, cinefili, complici… capcanele limbajului

Enabler e un termen cu semnificații foarte bine definite în psihologia abuzului, care a devenit foarte vizibil în discursul public după dezvăluirile despre Harvey Weinstein. Traducerea aproximativă ar fi undeva la granița dintre complice și facilitator. Enabler era oricine din anturajul lui Weinstein care facilita ademenirea și constrângerea victimelor și apoi acoperirea urmelor: de la șoferi de limuzină, la asistente personale și avocați. E important de reținut e că enabling-ul nu vine neapărat la pachet cu o vinovăție juridică. Într-un sens mai larg, enablers sunt cei care păstrează tăcerea și își văd de colaborarea lor cu persoana acuzată, contribuind la păstrarea statutului în comunitate. E un concept care poate fi extins la nesfârșit, de la actorii din filmele sale, la producătorii care investesc bani, la organizatorii de gale și festivaluri care îi celebrează munca, la criticii care scriu despre filmele lui, la oamenii care cumpără bilete la cinema.

Un critic de film deconstruiește în Allen v. Farrow procesul mental prin care a recunoaște existența unui artist abuziv înseamnă a perpetua abuzul: „I-am oferit acelei persoane un public, expunere, putere. Scriind despre filmele lui îi măream puterea de care abuza.” E un argument valid – în măsura în care nu îl extinzi și la alte persoane –, și sunt prezentate de asemenea perspective mai nuanțate, care spun că arta nu poate fi până la urmă separată de artist, dar asta nu înseamnă să anulezi arta. Dacă Allen v. Farrow se oprește la timp, nu la fel se întâmplă în receptarea critică a seriei HBO. Există o diviziune palpabilă între modul în care a fost primit documentarul în America și reacțiile din Europa și alte părți ale lumii. 

Criticii europeni s-au concentrat pe neajunsurile documentarului (ca artă și ca investigație), și au lăsat în suspensie chestiunea vinovăției lui Allen. Este și ceea ce am încercat să fac în acest text: să adun într-un loc toate impresiile pe care mi le-a produs Allen v. Farrow (de multe ori documentarul a fost doar punctul de plecare), dincolo de întrebarea cea mai importantă pentru care nu am un răspuns. În SUA, pe de altă parte, documentarul a fost foarte bine primit, mai cu seamă în dimensiunea lui justițiară, ca o punere la punct, odată pentru totdeauna, a chestiunii Woody Allen. În linii mari, presa din SUA a trecut cu vederea execuția documentarului și a salutat execuția lui Woody Allen. Poate mi s-ar fi părut nedrept dacă l-aș fi crezut nevinovat. Iar dacă l-aș fi crezut vinovat, acest text nu ar fi avut sens, oricâte hibe are Allen v. Farrow.

Nu am o problemă cu verdictul criticilor americani pe tema valorii documentarului. Problematic e modul în care se construiește discursul despre vinovăția lui Woody Allen, care tinde să pună la zid nu doar opinia contrară, dar și lipsa unei opinii. Și aici intră în scenă enabling-ul. Am citit cronici în care vina generică și sistemică a Hollywood-ului de a acoperi abuzurile celor puternici și/sau talentați e împinsă subtil înspre publicul larg. Cronici în care de multe ori degetul e îndreptat spre un noi generic, desemnând câteodată bărbații, câteodată societatea orbită de cultura celebrității, câteodată cinefilii care ar fi întors ochii dinspre abuz înspre artă. Alteori e vorba de un ei generic, fanii înfocați ai lui Allen care nu mai au cum să ocolească adevărul după ce văd Allen v. Farrow; sau europenii, care l-au cocoloșit pe Roman Polanski, și acum îi oferă lui Woody Allen șansa de a face nestingherit filme (Rifkin’s Festival cel mai recent film al lui e o producție exclusiv europeană și probabil nu va fi distribuit vreodată în SUA).

De la un documentar construit pe premiza că nu poate fi și nu are de ce să fie contrazis, trecând prin genul ăsta de cronici sau opinii publice, ajungem în subsolul comentariilor. Cazul Woody Allen e un câmp de luptă în care se duc mai multe bătălii în același timp: #MeToo, libertatea de expresie, cancel culture, privilegiul albilor. Alianțele nu sunt neapărat cele la care te-ai aștepta; există, de exemplu, un curent însemnat anti-Allen v. Farrow, care vede implicații rasiale în faptul că documentarul alege să creadă doar fetița blondă (Dylan), dar nu și pe copiii asiatici (Soon-Yi și Moses și-au acuzat și ei mama adoptivă de abuz). Diviziunea, virulența și whataboutism-ul sunt previzibile și prezente de ambele părți. Ce șochează e când aceste comentarii sunt îndreptate împotriva criticului favorabil lui Allen, sau doar sceptic, care devine un monstru care apără pedofili (și ce s-ar putea răspunde la o acuzație de genul ăsta care începe cu „și eu sunt un supraviețuitor al abuzului sexual”). E o chestiune care ține de climatul actual din jurul a orice înseamnă discurs public (în epoca social media, practic orice discurs), nu a inventat Allen v. Farrow polarizarea socială. Pe de altă parte, nu poți să nu te întrebi ce fel de definiție promovează filmul pentru ceea ce ar trebui să însemne „critic de film” (sau „documentar de investigație”), și implicit ce se întâmplă cu exemplele care deviază de la acest standard.

Se discută mult – și manipulator – în Allen v. Farrow despre nevoia fanilor de a vedea lucrurile în alb și negru. Idolul lor e imaculat, iar cei care vin cu acuzele, nu doar că mint, dar au tot felul de alte bube. „Cred că avem o dorință de a nu ști, pentru a nu fi nevoiți să ne confruntăm cu asta”, zice la un moment dat unul dintre criticii intervievați. Acest mesaj – corect și coerent, de altfel, și repetat de critici de film, experți în psihologia abuzului la copii și Ronan Farrow – e ilustrat cu discursuri ale unor actrițe care îi mulțumesc lui Woody Allen cu diferite ocazii. Nu sunt un fan Woody Allen, și n-am nimic în comun cu Diane West, Penelope Cruz sau Scarlett Johansson, dar, recunosc, am luat-o personal. E ceva de altfel foarte personal și in your face în modul în care filmul nu îți lasă loc de reflecție: dacă nu consideri că „știi” după ce ai văzut Allen v. Farrow, asta înseamnă că ai întors capul (sau mai rău, ești un enabler).

Dar tocmai asta e the easy way out (pentru cei care nu pot ajunge la o concluzie). Așa cum a fost ușor să fii de partea lui Woody Allen vreme de douăzeci de ani (din 1993, când acuzațiile, probele, expertizele și rezultatele lor judiciare – toate ambigue – erau deja pe masă), așa a devenit din ce în ce mai ușor să fii împotrivă după 2014 (când apare editorialul-mărturie al lui Dylan Farrow). Încă dinainte de apariția seriei HBO, Woody Allen rămăsese fără apărători (persoane publice), fără actori, fără distribuitori și fără finanțatori (aici o foarte bună analiză care acoperă toți acești parametri dintr-o perspectivă a probabilității ca Allen să rămână activ profesional). The hard way e să trăiești cu ambiguitatea, să continui să-i vezi filmele (sau să nu mai poți să le vezi) fără să ai o imagine definitivă despre el, fie albă, fie neagră. Ambiguitatea nu înseamnă gri. Nu înseamnă „da, a molestat, dar a făcut și filme bune”. Sunt două lucruri care nu se condiționează reciproc. Nu înseamnă nici să îl consideri nevinovat, dar nici invers. Dacă exista vreo șansă ca informațiile, intuiția și emoțiile (care vin la pachet într-un documentar centrat pe victimă) să se agrege într-un procent care să încline acest „nu știu” într-o parte sau alta, Allen v. Farrow e ultimul film care ar fi putut clarifica lucrurile.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.