Et la vie – Denis Gheerbrant face turul Franței

11 Decembrie 2020

„Multă vreme am crezut că ceilalți posedau în ei cunoașterea vieții. Sensul lăuntric al unui mister pe care eu nu puteam să îl pătrund. Eram în afară. Îi puteam privi de la distanță, din acel loc. Dar când am dat să mă apropii, aceștia m-au privit la rândul lor. Am schimbat niște priviri. Și ne-am împărtășit uimirea.” – Denis Gheerbrant

De peste 30 de ani, cineastul Denis Gheerbrant cutreieră Franța cu o cameră în mână. Ce caută? Un răspuns la întrebarea: „mai e posibil ca doi oameni care abia s-au întâlnit să ajungă pe teren comun?” Cu alte cuvinte, momentul prețios al metamorfozei unui om, dintr-un subiect incomodat de obiectivul aparatului venit de nicăieri, într-un prieten. Puțini regizori sunt mai autentic preocupați de absolutul întâlnirii decât Gheerbrant, care e dispus să abandoneze orice – platoșa invizibilă pe care i-o conferă obiectul ținut în brațe, metoda prestabilită, perfecțiunea rece a cadrului – pentru ca acel ceva indescriptibil să se lege între el și celălalt aflat în fața lui. Proiect lévinasian, ideal hipiot, elan de a primi alteritatea în spațiul tău – spuneți-i cum vreți. Important e că Gheerbrant ne-arată transferul de energie care prinde să curgă între doi oameni puși în situația de a comunica fără nicio bază preexistentă. Pentru cei care cred că totuși cinemaul înseamnă uneori mai mult decât „o fată și un pistol”, e important de văzut cum acest flux invizibil dintre două persoane, aceste bucățele de adevăr care de obicei trec prin sita grosolană a cinemaului industrial, pot fi înscrise pe peliculă.

Gheerbrant nu e totuși chiar atât de inocent precum pare. Până la urmă, granița dintre a favoriza, prin intermedierea camerei, condițiile propice unei confesiuni și a smulge această confesiune cu forța de la un subiect vulnerabil, împuns de un ochi mecanic, e mai fină decât am crede. E nevoie de timp pentru a ne acomoda cu proximitatea fizică pe care Gheerbrant o instaurează între el și oamenii intervievați. Dar mă gândesc că nu există o mie și una de maniere juste prin care impulsul lui Gheerbrant să capete concretețe – ci doar una, care îți impune din start, cum se zice în sport, să mergi la contact. Parcă magnetizat de conceptul chipului uman, Gheerbrant se apropie de acesta din urmă dintr-un amestec interesant (și incendiar) de fascinație și pudoare – și n-ar fi greșit de trasat prin opera lui de cineast, ca principal fir călăuzitor, evoluția modului său de a aborda un necunoscut. Căci Gheerbrant n-a pierdut niciodată nordul acestei busole a raportului-interuman-cu-orice-preț. Dar e remarcabilă distanța care separă un film ca Et la vie (1991) de unul ca Le voyage à la mer (2001), două coliere artizanale în care ața o reprezintă drumul, iar mărgelele – întâlnirile cu care e presărat. Et la vie începe cu Gheerbrant intrând timid în casa unui muncitor și întrebându-l (camera fixează atunci un perete gol): „Pot să mă întorc cu fața spre dumneavoastră? E OK dacă vă pun 2-3 întrebări?” Pe când, în filmul mai recent, cineastul e mult mai în largul său, și iată-l dintr-odată analizând șugubăț, alături de două tinerele de pe plajă, pectoralii unui tată chipeș.

Et la vie
Et la vie

Ce vreau să spun este că, pentru Gheerbrant, chipul uman se prezintă ca un peisaj care se cere explorat. Dar doar o vreme, ca o escală pe traseu, fiindcă destinația se află dincolo, înspre adâncimile pe care expresia facială e incapabilă să le dezvăluie de una singură. Acolo își propune să ajungă Gheerbrant, pentru a lumina lucrurile din interior, și încă într-un timp foarte scurt: vast proiect pentru o echipă formată dintr-un singur om, care pare să învețe tainele meșteșugului odată cu noi. 

Și dacă apropierea funcționează, e pentru că regizorul pune în slujba ei masive resurse de empatie, apte să anuleze inegalitatea raporturilor de putere dintre omul-cu-camera și omul-vânat-de-cameră. Ar trebui ca cineva să consacre un amplu text prezenței discrete, dar decisive, a lui Gheerbrant în spatele camerei, care nu ezită să se demaște atunci când e cazul, venind în întâmpinarea celuilalt. Rareori o voce a părut mai incarnată și mai plină de inflexiuni. Îmi place mult când aceasta reușește să găsească cuvintele potrivite și, grație lor, să elibereze o discuție care amenința să se împotmolească. Limbajul devine atunci ca o bătaie prietenească pe umăr. Lecția e simplă: uite cât de mult poate face un simplu „da”, un simplu indiciu de înțelegere survenit la momentul oportun, adică exact atunci când interlocutorul dă semne că și-ar putea pierde încrederea, refuzând regula jocului. 

Filmul meu preferat de la Gheerbrant, La vie est immense et pleine de dangers (1994), e o mărturie tandră despre procesul prin care realizatorul se împrietenește cu un băiețel atins de cancer, tocmai prin exigența autoimpusă de a se comporta cu el întotdeauna de la egal la egal, orice-ar fi. Condescendența nu are drept de ședere în cetatea lui Gheerbrant – iar Et la vie, o investigație la firul ierbii despre cartierele muncitorești din Franța care amenință să cadă în paragină, dacă nu cumva sunt deja istorie, e un tur de forță în sensul ăsta. Ideologia lemnoasă ia o pauză, iar în prim-plan descoperim oameni diverși, care dobândesc în fine posibilitatea de a-și expune dramele, regretele, trecutul. E ca și cum în schimbul acela de priviri, despre care vorbea Gheerbrant mai sus, s-ar țese un refugiu umanist. Și ce momente fabuloase de cinema se-ntâmplă să treacă preț de-o clipă prin fața noastră, ca atunci când câteva fraze rostite timid de o adolescentă sunt de ajuns pentru a ne lăsa să intuim o tragedie de familie, pricinuită de lipsa locurilor de muncă. Pentru ca un film să fie relevant politic, ne zice Gheerbrant, nu e nevoie de pancarte reflectorizante, ci de puțină deschidere spre traumele altora. Când vreau să-mi amintesc că un cinema liber, făcut în colaborare cu – și dinspre – celălalt, e încă posibil, mă uit la filmele lui Denis Gheerbrant. În vremurile pe care le trăim, cu spațiul de manevră între oameni redus simțitor, arta lui se simte ca un remediu.

O selecție din filmele lui Denis Gheerbrant e disponibilă până pe 3 ianuarie 2021 în cadrul Cineclubului One World România. Astăzi, 11 decembrie, pe pagina cineclubului va fi difuzat filmul Et la vie, urmat de o discuție cu regizorul.

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin. La Films in Frame, Victor scrie cronicile bi-lunare de vineri.