Mihai Mincan şi Radu Stancu: Prezenţa “Spre Nord” la Veneţia, o răsplată şi o bucurie

10 Septembrie 2022

Într-un interviu pentru Film in Frame realizat la Festivalul de la Veneţia, Mihai Mincan şi Radu Stancu, regizorul, respectiv producătorul “Spre Nord” (2022), vorbesc despre premiera mondială a filmului în secţiunea competiţională Orizzonti şi despre ce înseamnă acest moment pentru ei.

Filmul lui Mihai Mincan spune povestea unui marinar filipinez religios care, în anii `90, lucrează pe o navă transatlantică şi descoperă un pasager clandestin român. Convins de o Biblie pe care o are acest emigrant, marinarul începe să joace un joc periculos, implicând echipajul vaporului, credința sa în Dumnezeu și viața unui om nevinovat.

 

Sunteţi amândoi prima dată la Festivalul de la Veneţia, unde filmul e în competiţia Orizzonti. Cum vi s-au părut proiecţia de gală, reacţiile şi atmosfera de aici?

Mihai Mincan: În primul rând, e mare lucru că filmul a fost luat la festival. A fost un proces de producţie foarte laborios, de şase ani de muncă, timp în care am trecut printr-o pandemie, ne-am chinuit mult să strângem bani şi să ajungem să filmăm. Prin urmare, faptul că eşti luat la Veneţia e o satisfacţie. Nu ar fi un capăt de lume dacă ai fi luat altundeva, dar cu cât e un festival de tipul ăsta, cu atât te simți mai răsplătit. Proiecția mi s-a părut foarte bună. Nu cred că o să avem parte de o proiecţie asemănătoare în România. O sală de 1.500 de locuri plină pe trei sferturi.

Radu Stancu: Nici nu mai avem săli de capacitate medie sau mare în momentul ăsta. Momentul de aici de la Veneţia a fost fantastic. Cu câteva ore înainte şi puţin după proiecţie am fost amândoi foarte emoţionaţi. E un moment în care poţi să îţi iei presiunea de pe umeri şi să începi să te gândeşti la strategia pe care trebuie să abordăm de acum în meseria asta, în compania noastră de producţie, în următoarele proiecte pe care le vom face. 

Mihai Mincan: E ceva heartbreaking, un lucru pe care un privitor obişnuit nu ar avea cum să îl înţeleagă: genericul de final fuge repede, dar dacă cineva o să aibă răbdarea, poată să vadă la un moment dat că, la mulţumiri, în dreptul meu, al lui Radu şi al Ioanei (Ioana Lascăr, producătoare – n.r.), apare câte un chenar la o persoană. Sunt doi taţi şi o mamă pe care noi i-am pierdut în perioada de post-producţie, în interval de şase luni. 

Pare o premieră care a venit cu o încărcătură emoţională mai mare, din cauza procesului îndelungat şi complicat de producţie.

Radu Stancu: E prima oară când venim la Festivalul de la Veneţia şi, de fapt, e primul nostru proiect. Mihai a mai co-regizat documentare, noi am produs la rândul nostru nişte documentare şi am fost co-producători la alte proiecte, dar Spre Nord e primul nostru proiect. Balaur (film regizat de Octav Chelaru şi produs de asemenea de deFilm, lansat recent în cinematografe – n.r.) era de fapt al doilea, doar că s-a făcut un switch. Aşa că e emoţia primului proiect, a primului mare festival. E o încărcătură faină.

Mihai Mincan: Şi am început foarte de jos cu toţii.

Radu Stancu: E o creştere care s-a făcut în zece ani. Aş putea să zic că, cel puţin în ce mă priveşte, acum am terminat şcoala şi putem să gândim lucrurile în perspectivă, cu un alt tip de încredere. Asta ajută. Selecţia la Veneţia a venit ca o bucurie foarte mare şi ca o răsplată pentru lucrurile pe care ni le-am propus şi la care am visat. De mult ori ni se spunea – pe bună dreptate, dată fiind şi situaţia industriei europene de film – că visăm puţin prea mult, că e un proiect prea ambiţios, că nu o să putem să strângem atâţia bani, că nu o să putem să avem atâtea ţări producătoare, că nu o să putem filma în genul ăsta de locaţii (pe un vapor – n.r.). Toată lumea ne sugera prieteneşte să ne gândim constant la planurile B şi C. În final, am ajuns să ne punem în practică planul, la plus. Nouă ne place filmul pe care l-am făcut. Evident, unor oameni le va plăcea mai mult, altora mai puţin, dar noi suntem în continuare emoţionaţi să privim ce am făcut acolo. Aveam nevoie de momentul ăsta ca să căpătăm încredere în noi, şi e dovada că am învăţat să facem cinema.

Radu, ce ţi-a plăcut, ca producător, la scenariul lui Mihai?

Radu Stancu: Scenariul te prinde, e o lectură în sine. Apoi, noi ne-am legat şi datorită unor principii şi concepte atât despre film, cât şi despre lume. Centrul poveștii e despre faptul  că asta nu există doar rău şi bine. Diferenţele astea dintre rău şi bine mă atrag şi aş vrea să le studiem din ce în ce mai mult. Sunt destul de plictisit de filme construite pe un protagonist şi un antagonist. Avem nevoie să construim tensiune, conflict, dar mi se pare că modul în care poveștile trebuie să ajungă să fie înţelese este printr-un set de consecinţe ale unor acţiuni, şi nu printr-un fel superficial de a vedea un conflict între un personaj rău şi un personaj bun.

Mihai, care au fost fricile tale?

Mihai Mincan: Frica cea mare a fost de eşec. Să iasă un film sub ce mi-am imaginat eu când am scris. Să nu fiu mulţumit. Apoi, a fost o frică – ce s-a dovedit şi adevărată – legată de faptul că, în momentul în care vom intra în circuitul de dezvoltare de proiecte, vor apărea foarte mulţi oameni în jurul meu care vor transmite, mai mult sau mai puţin prietenește, că ştiu ei mai bine ce trebuie să se întâmple la un debut. Aici am avut mare noroc cu Radu. Mie mi-e foarte uşor să contraatac, pentru că sunt o persoană care ţine cu dinţii de ce face, dar de multe ori am nevoie de cineva care să mă susţină de la spate. Şi l-am avut pe Radu, care m-a ajutat enorm în anii ăştia. În rest, nu sunt cel mai curajos om din lume, dar când îmi pun ceva în cap, fac să îmi iasă. Au mai fost şi lucruri greu de cuantificat înainte de filmare: îţi vin actori din mai multe continente, filmezi pe un vapor în mişcare, eşti în pandemie, faci prima oară un film pe care l-ai decupat singur timp de două luni, gândindu-te la fiecare secvenţă.

Radu Stancu: Dacă ne-am fi gândit foarte mult la toate lucrurile astea – COVID, bani -, cred că nici nu ne-am mai fi apucat.

Mihai Mincan: Nu prea ne-am gândit. Când ne-am dat seama că intrăm în producţie efectiv, mi se părea că eram atât de pregătiți după perioada asta şi aveam atâta încredere în noi, încât am pornit la foc automat, direct. 

Radu Stancu: Ăsta e şi secretul, pe care l-am descoperit împreună, apropo de modul în care ne putem proteja de eşec. În România, dar probabil şi în alte părţi, oamenii se grăbesc să facă film. Nu cred că avem capacitatea unor țări mult mai dezvoltate şi experienţa echipelor de acolo de a putea lucra cu concepte şi detalii tehnice într-o perioadă foarte scurtă de timp. Noi am învăţat pe parcurs, ne-am luat o perioadă foarte lungă de dezvoltare şi de pregătire, timp în care am atras şi alţi oameni, care s-au aruncat cu capul înainte, la fel ca noi. Aşa am putut să ajungem la această filmare grea cu gândurile bine aşezate şi ştiind atât de bine ce dorim şi ce trebuie să scoatem. Asta ne-a creat un enorm spaţiu psihologic şi de timp. Am avut 27 de zile de filmare, deşi probabil pentru un astfel de film ar fi fost nevoie de 40-45 de zile. Dar, pentru că ştiam foarte bine ce aveam nevoie, am avut timp pentru a vedea lucrurile care nu funcționează în fiecare zi şi în fiecare secvenţă şi pentru a le remedia. Erau momente când ne dădeam seama că lucrurile nu funcţionează scenaristic, iar atunci Mihai rescria. El are talentul şi exerciţiul masiv de a scrie, iar eu aveam meciuri în picioare în privinţa zilelor de filmare. A fost un back-to-back foarte constructiv.  

Ce aşteptări aveţi de la momentul în care filmul va putea fi văzut de publicul din România?

Radu Stancu: Cred că în momentul ăsta apare o nouă generație. E generaţia noastră. Poate că impresia asta vine dintr-un prea mult de sine al nostru acum, dar cred că apar autori, împreună cu producători, care încep să își construiască povești ce integrează elemente de genre, într-un fel. Cred că, uşor-uşor, asta o să aducă filmul românesc înapoi spre public, însă durează. Pentru asta, evident, noi trebuie să facem genul ăsta de filme şi să găsim metode să le promovăm astfel încât oamenii să audă că ele există şi că sunt altfel. În 5-7 ani am putea avea un dialog mai constructiv cu publicul din România, lucru care, din păcate, în momentul ăsta e mort. E o relaţie peste care trebuie să se construiască puţină încredere. Ce aşteptări putem să avem acum, când în România nu mai există efectiv o sală de cinema în care să faci premiera filmului? E un pic dificilă situaţia.

Mihai Mincan: Când am făcut filmul, am vrut să mă apropii, atât cât pot eu de mult, de tipul de filme care m-au dat peste cap în adolescenţă sau când am început să mă uit cu adevărat la cinema. Poate primele filme de Scorsese, anumite chestii din Cassavetes, ceva din cinema-ul asiatic. Sper ca oamenii care îl vor vedea să regăsească un format sau un tip de a spune o poveste care le va aduce aminte de un moment în care s-au bucurat în faţa ecranului. Ăsta e singurul lucru la care sper. Altfel, dacă le va plăcea sau nu, nu mai am ce să fac acum, filmul e terminat.  



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.