După câteva filme remarcate, mai cu seamă Mimosas (2016) și O que arde (2019), regizorul Oliver Laxe era văzut de mulți ca o speranță în cadrul unei competiții canneze fără sclipiri. Rezultatul, Sirât, un film mai mult hip decât hipnotic, flirtează cu promisiunea experienței senzoriale – muzică techno din belșug revărsată peste peisaje deșertice –, apoi se transformă în corecție aplicată spectatorilor.

Sirât începe cu un mare rave în deșertul marocan. Sunetul minimal umple formele elementare de relief (gen Zabriskie Point) în timp de petrecăreții – o mulțime de corpuri mai mult sau mai puțin arse de soare, tatuate, echipate cu creastă și combat boots – se rup pe ritm. Printre ei, un nene (jucat de Sergi López) face notă discordantă: cu mașina lui de familist, cu burta de bere, pare catapultat din fața TV-ului pe care urmărea un meci de fotbal direct în mijlocul acestor psy-iști care trăiesc în legea lor, departe de societate. Omul are o misiune: alături de băiatul său de zece ani, își caută fiica plecată de-acasă, pe care o bănuiește că s-a anturat cu poporul nomad al narcomanilor. Lucrurile se strică brusc pentru toată lumea atunci când „începe războiul” (folosesc ghilimelele pentru că Laxe nu face vreun efort să incarneze credibil acest sub-plot, lăsându-l la nivel de vești generic-abstracte despre tabere adverse și criză totală). Cum-necum, tatăl deloc temerar se înhăitează cu un grup de raveri porniți în clandestinitate către un alt party aflat în sud, la granița cu Mauritania, abia ținând pasul cu camioanele lor care înfulecă teren neprietenos fără vreo tresărire. 

Corcitura dintre acest Mad Max tras înapoi spre materialitate (asperitatea concretă a reliefului, proba de anduranță a traseului) și telenovela de sâmbătă după-amiază a legăturilor de sânge lasă filmul deschis, până la un punct, către o realizare imprevizibilă, atentă la murmurul spațiului virgin ca și la emoțiile ceva mai convenționale dintre personaje. Însăși ideea lui Laxe de a-și situa filmul în această lume stranie îi conferă un sentiment de „primă dată”: în cele mai bune momente ale sale, când privim acești oameni dansând, Sirât se bucură de forța evidenței. Cum de nimeni nu s-a gândit la asta până acum?! Între poezie și antropologie, între vis și trip, între documentar și odisee, filmul impune o privire intensă, care evoluează în alt campionat decât ceea ce ne-a oferit în mod uzual Cannes-ul acesta. Echipajul nostru e compus din câțiva oameni cu fețe și corpuri hărtănite – printre ei se găsesc un ciung și un olog – care, în multilingvismul lor ca și în indiferența suverană față de tot și toate, par să existe în imanență pură. Cu camioanele lor vechi reconvertite în spații de viață, filmul are dreptate să se țină scai de ei – fie și ca simplu interes pentru un grup social de marginali cu aport decisiv în conturarea sensibilității contemporane: arată ca o caravană încleiată precar, într-o stare permanentă de cvasi-apocalipsă.

Metoda lui Laxe, care asimilează călătoria unui hybris ce ține deopotrivă de western și de basm, nu e chiar nouă. Sorcerer (1977) al lui William Friedkin trasese deja coordonatele ce leagă camionageala de nebunie. În zona mai rarefiat-politică, Inland (2008) al algerianului Tariq Téguia făcea din fuga până spre deșertul halucinogen, departe de oraș și de societate, un prilej de cartografiere trans-istorică a regiunii sub-sahariene. În comparație, alura SF a lui Sirât e doar glazură: indecis între hedonismul transei statice și învățăturile drumului inițiatic, filmul se coagulează până la urmă într-o explorare destul de comme il faut a potențialităților plastice și compoziționale ale deșertului. Evantaiul de idei pus în slujba acestei traversări post-hippie, post-coloniale de ținut sălbatic se dovedește repede limitat: iar și iar, mizanscena recurge la cadre cu vehiculele pierdute prin colb pe întinderea nesfârșită, turnând deasupra lor niște bumți-bumți pentru „atmosferă”. Fără o reală progresie, filmul se epuizează într-o mișcare redundantă al cărei succes – Sirât e într-adevăr acaparator în vibe-ul său – se sprijină pe combinația superficială dintre peisaje maiestuoase și muzică tripantă.

Cu atât mai uluitoare apare decizia lui Laxe și a co-scenaristului său Santiago Fillol de a rupe țesutul acestei poezii chimice printr-o inserție brutală, care îl face imposibil de plăcut (altfel decât ca gest teribilist) și greu de judecat. A dezvălui tertipul ar fi spoiler grosolan; însă a-l ocoli ar însemna să îmi trădez experiența de vizionare. Pe la jumătate, așadar, Sirât devine un film chitit să le facă rău cu voluptate propriilor personaje. Călătoria lor capătă o turnură demonică, odioasă; oriunde calcă riscă să își primească moartea fulgerătoare: degenerescență completă a minții? Bad trip? Sau doar consfințire a demonstrației de putere a lui Laxe, dispus să facă ce nu se face doar ca să treacă drept curajos sau șmecher – drept cel care a „putut”? Din road movie – camionul împotmolit, traversarea unui râu cu mașina și alte etape clasice degrabă bifate –, povestea se transformă în survival agonizant și-apoi în veritabilă ruletă rusească unde cineastul deține controlul. Fervoarea nihilistă nu poate fi atinsă în acest caz decât cu prețul violentării contractului nescris încheiat cu spectatorii, într-o flexare de mușchi care strigă băiețește: „fără limite”. Dintr-un estetism gol de conținut, dar totuși seducător, experiența vizionării devine punitiv-moralizatoare. Sirât se afirmă în a doua sa parte ca o înșiruire de secvențe-șoc care vor să își etaleze întâi de toate coolismul și nonșalanța, scoțând la lumină mecanismul subțire pe care se bazează tot filmul: transgresiunea sa e pe cât de calculată pentru efect („așa-i că nu te așteptai?”), pe atât de ticăloasă în gratuitatea ei. Fără a-i nega cineastului abilitatea de a livra momente care îți bâzâie creierul, fie și prin contradicțiile lor, mult timp după vizionare, faptul că a sfârșit prin a întregi, cu acest film asumat „forțos”, cohorta de seniori cinici ai cruzimii care populează tarlaua festivalieră de azi rămâne pentru mine o mare dezamăgire.

Sirât a fost filmul de închidere de la TIFF 2025.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.