Mariupolis 2 – Orașul spectral

10 Iulie 2022

Cineastul Mantas Kvedaravičius se afla departe când a izbucnit războiul din Ucraina. A decis să se întoarcă în Mariupol, orașul pe care îl mai filmase, cu măiestrie, în 2014-2015. A strâns imagini noi, apoi a fost arestat și ucis. Colaboratorii apropiați au terminat filmul în locul lui, rezultând într-o mărturie răvășitoare a unei priviri juste, care a știut să evite capcanele abjecției și ale senzaționalului.

Într-o analiză recentă a producției vizuale care ne parvine de pe frontul ucrainean, mă plasam în favoarea fragmentului și împotriva totalului, pe care îl percepeam drept opresiv și indecent. Totalul – vaste panorame ale distrugerii, menținute în viață de comerțul cu suferință – era apanajul mass-media și se cerea contracarat de forme (documentare, artistice, informative) care să investească alte temporalități și alte dispozitive, mai etice, de a arăta și denunța atrocitatea. Căci, încă o dată, nu era vorba despre a oculta răul – ci de a-l aranja într-un sistem care să țină cont și de partea nevăzută a lucrurilor. Rămân la părerea că mulți dintre noi, civili așezați confortabil în lumea civilizată a consumerismului, nu vom putea înțelege niciodată cu adevărat ce a însemnat, pentru locuitorii orașului Mariupol, acest război. Dar filmul lui Mantas Kvedaravičius ne poate oferi câteva indicii prețioase.

Mariupolis 2 este o operă puternică într-un sens pe care epoca actuală a hipervizibilității l-a făcut să cadă în desuetudine: acela al documentului care riscă totul în numele informației. Pentru că asediul Mariupolului a blocat veștile și pentru că cineastul și-a pierdut viața încercând să creeze o breșă prin care ele să poată totuși trece, acest film emoționează și revoltă. De parcă războiul ar fi produs în fluxul actualității un crater de anacronism, care să pericliteze însăși meseria de „a lua vederi” și, automat, să o înnobileze printr-o credință demodată în necesitatea arzătoare a imaginii. E cazul să spunem aici că, la cele aproape două ore ale sale, Mariupolis 2 e un film lung și repetitiv, care sfârșește, din cauza montajului – mai degrabă o simplă punere cap la cap a materialului –, periculos de aproape de anularea mesajului său indignat, atunci când monotonia cadrelor nu mai rimează nici măcar cu monotonia inevitabilă a zilelor sub asediu. Dar ce contează aici nu e această stângăcie – ci lucrurile pe care mărinimia exagerată a montajului ne permite să le vedem. Sunt lucrurile pe care Mantas Kvedaravičius le-a văzut el însuși, apoi a ținut să le filmeze pentru memorie – ca și lucrurile, nu mai puțin simptomatice, de la care și-a întors privirea. Împreună, ele descriu un autor-reporter remarcabil, precaut fără să edulcoreze, precis fără să cadă în indecență, de o suplețe a gestului regizoral care astăzi se face tot mai rară. 

Mariupolis 2
Mariupolis 2

Filmul lituanianului seamănă cu tot ceea ce am avut ocazia să vedem la televizor – cartiere distruse filmate din dronă, clădiri fumegânde sau străzi măturate de explozie –, doar că pe invers. Pentru a ajunge sus – într-un punct în care fabrica Azovstal să fie perceptibilă în zare –, Kvedaravičius trebuie să depună un efort însemnat. Pentru a filma un cadru larg cu distrugerea străzii, Kvedaravičius trebuie să iasă de la adăpost și să își pună viața în pericol. E toată diferența dintre o dronă non-umană pilotată de la distanță și un obiect – filmul – pentru care imaginile încă au un preț, încă sunt rolul unei munci. În plus, durata filmului îl plasează într-o categorie numai a sa: vezi repetatele incursiuni ale regizorului la înălțime, în care planuri similare cu orașul se succed, dintr-o fascinație bolnăvicioasă, aproape hipnotică. Am mai văzut cu toții astfel de imagini, dar erau fie fixe (fotografii de amator), fie prea rapide (reportaje TV care curgeau impasibile). Aici suntem în carnea timpului care curge vâscos, când liniștea zorilor e un semn la fel de rău ca asediul sonor de la amiază. Niciodată, până acum, n-am realizat cu asemenea limpezime faptul că, dincolo de această mutilare a peisajului urban, războiul din Ucraina a modificat la fel de sever planșa audio a rutinei: zgomote diverse, toate terifiante, populează off-ul filmului cu o ritmicitate aproape neverosimilă, ca și cum ar fi pusă cu mâna. E meritul recunoscut al cinemaului față de fotografie: să ne bage cu capul în durată reală. În filmul lui Kvedaravičius, timpul e o entitate insidioasă, de care nu se poate fugi.

Mai sunt și momentele în care, filmând în grabă și fiind constrâns de situație, cineastul pare atins de grație. Acești oameni care mătură curtea unei biserici baptiste folosindu-se de mături improvizate, cu camera întârziind pe praful amestecat cu mici cioburi pe care îl dau la o parte, e una dintre cele mai puternice imagini ale războiului din câte cunosc: un gest atât de ilogic și de precar, dar care totuși denotă o perseverență în pregătirea zilei curente, o plăcere încă vie de a face frumos – un plan de o forță aptă să îl ridice la grad de metaforă. Sau secvența în care doi oameni recuperează un generator dintr-o casă bombardată și îl trec peste cadavrele unor civili așezați cu fața în jos. Sau acest bărbat care blagoslovește clasa politică ucraineană actuală în timp ce-și vede de vasul cu supă gătit la foc în aer liber. Din motive evidente, Kvedaravičius n-a avut mai deloc libertate de mișcare, dar a izbutit chiar și așa să transforme crâmpeiele zilei în materie de cinema tragic și burlesc, iar acest oraș spectral, redus la câteva suflete asediate, într-o comunitate autonomă, a cărei evoluție filmul reușește s-o traseze poetic. Mariupolis 2 nu se ferește să arate violența – dar, văzută din perspectiva omului de la sol (cetățean de rând prins într-un război fără noimă), ea capătă lucirile unei terori surde și ale unei speranțe greu de stins. O emoție fenomenală curge prin aceste cadre, gata să ne facă să dăm uitării tot footage-ul obscen care a constituit prea des actualitatea războiului din Ucraina.

Mariupolis 2 a rulat în cadrul festivalului FID Marseille.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu