De când strada a amuțit, sufocată de reclame, încăperile în care se organizează ședințe de casting pot ține loc de fereastră spre omenire. Așa interpretez faptul că cel puțin două documentare recente, cu vizibilitate prin festivaluri, au renunțat la tactica de odinioară – trotuarul luat la pas cu o cameră de filmat în mână, întrebându-i pe oameni despre fericire, așa cum făceau Rouch sau Pasolini –, dar i-au conservat ambiția: să reliefeze un mozaic uman autorizat să se desfășoare după bunul plac, cu minimum de costuri. S-ar zice că moda revine și în documentar, căci metoda bătrânească a ciné-vérité-ului părea să fi luat apă în ultima vreme, doar pentru a se reîntoarce acum sub o formă și mai epurată. Ședința de casting este filmul, iar osatura sa, cu camere și microfoane, rămâne la vedere, semn al unor vremuri în care resimțim iarăși nevoia unor edificări și a unor întrebări clare, cu miros de naftalină: „în ce punct ne aflăm?”, „încotro ne îndreptăm?” etc. Mutzenbacher, câștigătorul secțiunii „Encounters” de la Berlinale, reface astfel nodul cu o tradiție a documentarului care știe ce caută și vrea să tragă concluzii, în defavoarea unor concepții mai oblice, care construiesc sensul pe parcurs, prin apelul la diverse piruete formale. Lucrul e cunoscut: când politicul scârțâie, socialul își reintră în drepturi.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.