Cea de-a opta ediție BIDFF (Bucharest International Dance Film Festival) a început joi, 8 septembrie, cu proiecția de scurtmetraje de la Centrul pentru persoanele vârstnice „Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosenˮ, selectate de Paul Dunca / Paula Dunker, implicat/ă în colectivul Centrului de artă comunitară Vârsta4 (o inițiativă pornită în 2009 cu scopul de a oferi rezidenților oportunități de colaborare în zona de spectacol, teatru și dans). Programul primei zile a mai inclus deschiderea vernisajului VR (ce poate fi urmărit pe tot parcursul festivalului), proiecția filmului de debut al regizorului Saim Sadiq – Joyland (2022) – unul dintre titlurile care au apărut în acest an în secțiunea Un Certain Regard la Festivalul Internațional de Film de la Cannes și care a primit rapid o receptare pozitivă  – ca spre finalul zilei atenția să se mute în Grădina cu Filme, unde s-au proiectat primele cinci scurtmetraje aflate în competiția internațională.  

Până când festivalul se încheie, sunt planificate conferințe dezvoltate ca dezbateri despre teoriile performative și dansurile în masă (ale artiștilor Kélina Gotman și Bogomir Doringer), ateliere, un tur prin Obor alături de Adrian Ionescu, alte proiecții de scurtmetraje din cele două competiții oficiale ale festivalului, cât și proiecția lungmetrajului Moonage Daydream (r. Brett Morgen, 2022) fiind unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții. O ediție care reușește să surprindă prin alegerea temei centrale – zone ne(sigure), venită în reglajul și dispoziția contextului actual. S-a creat o aliniere neîntreruptă de teme în ultimii trei ani marcați de pandemie: de la ediția din 2020, lansată pe fundalul începutului de lockdown, care cerceta noi conexiuni între artă și artist, în mijlocul unei pandemii a transformărilor, și până în prezentul incert, care pare să fie începutul unui șir de evenimente nefericite tuturor, inclusiv industriei și artiștilor săi. Într-un astfel de context, tema zone ne(sigure) strânge laolaltă piese de artă și noi teritorii ale cinemaului, diferit de cum un festival experimental ar opera în acest moment. 

Programul de retrospectivă dedicat avangardei japoneze inclus în ediția din 2021 (alcătuit din lucrări ale istoricului de film Donald Richie și din lucrările contemporane ale lui Toshio Matsumoto sau ale altor artiști post-moderni), dar și ateliere intensive coordonate într-un număr mult mai mare au fost suplinite de necesitatea unor conferințe, care să intermedieze dialogurile și reacțiile dintre public și artist/instituție. Programul festivalului pare să se concentreze pe eficientizare, impusă de neajunsuri financiare și voit construită încât să depășească imobilizarea la nivelul proiecțiilor de filme de nișă. Echipa din acest an nu s-a folosit pretențios de principiul cheie al festivalului – dansul, ci l-a pus în armonie cu multe alte forme artistice. Simona Deaconescu (co-fondatoare a festivalului BIDFF împreună cu Anamaria Antoci) și Anda Ionescu (producătoare) propun un studiu de caz din statutul de artistă, respectiv de producătoare de film, încorporând propriile experiențe de pe urma colaborării lor. Discuția din cadrul conferinței Provocând genurile, producția unui film de dans rezumă alegerile acestei ediții în egală măsură cu trecerea prin revistă a diferențelor dintre filmul de dans și parcursul în circuitul festivalier față de filmele mai puțin experimentale care beneficiază de un trai deopotrivă dificil, dar mai lung. Discuția are o greutate și mai mare cu cât materialele și suportul educațional cu privire la acest gen de filme (mai ales cele de dans) sunt inexistente în țară.

Atmosfera creată îi face pe participanții conferinței să simtă că se află într-o încăpere mult mai mică decât este ea în realitate. Se râde, se glumește, se înlătură tensiunea unei discuții oficiale. Dialogul lor devine desprins dintr-o conversație amicală, pe care toți din sală am avut-o cu prietenii noștri cu care împărtășim pasiunea pentru cinema și artă, și de care aveam nevoie într-un asemena spațiu. Asta nu înseamnă că prezentarea lor nu are structură, ci din contră, de la început își propun să parcurgă pașii pe care i-au urmat în producția scurtmetrajului Fisherman’s Daughter, aflat în post-producție. Cu cât se adâncesc în răspunsurile lor asupra a ce înseamnă o bună și eficientă colaborare între un artist și un producător, povestesc că au lucrat cu patru copii talentați, majoritatea aflați în sală, care le-au schimbat în bună măsură perspectiva asupra scenariului inițial. Iar aici intră în discuție nevoia unui scenariu. Filmul de dans necesită unul? Cum pui pe foaie într-o formă narativă mișcarea? De la prima pagină schițată timid a scenariului scris în 2019, la fotografii, la explicarea ordonată a etapelor (colaborare, pachetul proiectului, finanțare, pre-producție, experiența rezidenței artistice, producție, post-producție) și până la expunerea dificultății de a compromite, Simona Deaconescu admite, fără să rămână blocată pe gânduri, că procesul de a convinge că proiectul este vizual și nu doar aluziv este și mai dificil atunci când scenariul este indispensabil din aplicația pentru fonduri. De aceea, acestui tip de proiect îi este necesară multă încredere, mai ales din partea echipei de producție.

Anda Ionescu e de aceeași părere. Conceptele acestor proiecte hibrid funcționează, însă de multe ori se află în asimetrie cu realitatea. Continuă prin a spune că au fost prea rare oportunitățile în care s-au investit fonduri în scurtmetraje de la care nu se așteaptă încasări, ci abia o simplă speranță că vor fi finalizate în post-producție. De fiecare dată când acest lucru se întâmplă, există dorința de a ajuta cât mai mulți regizori sau artiști din acest domeniu să primească sprijin pentru a trece prin etapele de realizare a unui film, care sunt precise și scrise diferit de etapele unui spectacol performat pe scenă. Simona Deaconescu speră ca în viitor filmele de dans să nu mai fie tratate în felul în care sunt acum, nu e ok să fim atât de nișați. Iar atitudinea ei e susținută de interesul și respectul pe care îl are pentru actorii cu care și-a petrecut timpul în rezidență și cu care a reușit să împărtășească tehnici, stiluri și forme de încredere. Am plecat cu sentimentul că am înțeles perfect ultimele cuvinte pe care ni le-a spus în încheierea conferinței, și anume că are tot timpul din lume să facă filme, nu o grăbește nimic, doar dorința de a încerca, care poate însemna numai de bine, fie că reușești ce ți-ai propus, fie că mai trebuie să încerci.

Dalesia Cozorici

Studiază în programul de licență din cadrul UNATC. Este co-autoare de bandă desenată, colaborator FILM MENU și fană a filmelor Noului Cinema Taiwanez. Are o pasiune pentru stickere și piesele de teatru.