Note de subsol: Lunga studenție a CineMAiubit

8 Decembrie 2022

Copil al timpului său nouăzecist, CineMAiubit are o istorie greu de ținut laolaltă. 26 de ediții împărțite la 27 de ani, două epoci: înainte și după Noul Cinema Românesc, trei titulaturi ale instituției mamă – ATF devenită UATC devenită UNATC, mai mulți directori artistici, peste o sută de jurați, sute de premii, mii de studenți și filme. Oamenii îl caută adesea pentru a găsi preistoria studențească a cineaștilor Noului Val, însă cataloagele sale păstrează mult mai mult – urmele unei lumi dispărute a cărui cinema se făcea pe 16mm, 35mm și video (Beta), formatul fiindu-i criteriu de separare competițională la fel de ferm precum dihotomia biblică ficțiune/documentar și al cărui industrie se străduia de ceva timp să facă din Festivalul de Film de Tineret de la Costinești, înființat în ’78, un eveniment de amploare. 

Doar două alte festivaluri nouăzeciste continuă până astăzi, ambele întrucâtva paralele cu cinefilia bucureșteană – Alter-Native (Târgu-Mureș, fondat în ’92) și Astra (Sibiu, ’93). DaKino (București, ’91) s-a oprit în 2019, iar Costinești încă din ’96, urmând să fie reluat fără succes la începutul anilor 2000. Firește, TIFF avea să devină protagonistul festivalurilor autohtone în 2001, dând startul profesionalizării lor până la standardele de astăzi, însă mai importantă pentru CineMAiubit este întâmplarea că, douăzeci de ani mai devreme, același Tudor Giurgiu a co-organizat un prim festival studențesc numit CRIZA91 la Sala Eforie din București (actuala Cinematecă), iar la Costineștiul din ’95, al cărui director artistic a fost Laurențiu Damian, s-a prezentat o retrospectivă a filmelor IATC-ATFiste. 

Noul Cinema 2/1992

Și mai are loc o retrospectivă, de data asta monumentală – 12 ore! –  în 1996, la CineMAiubit-ul Elisabetei Bostan, pe atunci proaspăt decan al Facultății de Film. Fiind prima din cele două ediții naționale ale festivalului, retrospectiva a umplut o zi întreagă din trei, urmând să devină mai mult sau mai puțin tradițională. Asta-n timp ce edițiile viitoare (din ’98 încoace) aveau să-și deschidă competiția și facultăților internaționale. În ciuda acestui fler arhivistic de lungă durată, până nu demult nici UNATC, nici CineMAiubit nu au reușit să-și popularize în adevăratul sens al cuvântului filmele istorice, ajunse mai mult sau mai puțin într-un canon de uz intern, pasat de către profesori studenților de la Regie. Acum, de când cu Arhiva Activă, este greu de imaginat o istorie a cinemaului românesc lipsită de schimbul de priviri din Viața în roz (1969) al lui Dan Pița, libertinul To be al lui Petros Minopetros (1982) sau Hotel Cișmigiu (1992) al lui Florin Iepan, parte a calupului de anul acesta, într-o variantă remasterizată care, cu puțin noroc, se va și auzi. A.A. s-a întins până la primele producții studențești ale anilor ’90, așadar speculez că filmele, dar mai ales cercetarea, vor continua cu perioada de început a festivalului; sunt multe de văzut, multe de aflat. Dincolo de orice altceva, CineMAiubit păstrează și o istorie bulevardieră a industriei, altfel de negăsit pe de-a-ntregul, cataloagele dând numele și prenumele puterii instituționale: la prima ediție, Florin Mihăilescu avea rectoratul, Cristina Nichituș era prorector, Manuela Cernat: sefă de Catedră a CAV (Comunicare Audiovizuală) și tot așa. Anca Mitran, al cărei CV s-a pierdut din online odată cu urmele tuturor cărților publicate, este menționată în primul chenar al cadrelor didactice, în catalogul ediției din ’97, ca profesor universitar la Imagine de film. Precum și o istorie afectivă, cel puțin pentru mine, absolvent al UNATC – văd că indiferent de cum le-a surâs norocul instituțional de la o ediție la alta, Radu Igazság, Sorin Botoşeneanu și Doru Nițescu (actualul director artistic) au pus umărul la fiecare. 

Noul Cinema, 1-2/1998

Tocmai atmosfera familială a festivalului a iritat critica de film la primele ediții, iar una dintre obiecții stârnește discuții an de an până astăzi – preselecția, mereu indulgentă cu producția românească. Înainte se spunea la fel despre Costinești, uneori și despre DaKino, însă CineMAiubit pare să-și fi asumat larghețea ca pe un credo ludic, dar mai ales protectiv față de studenți, lăsând selecția finală la voia propriilor jurați, a altor curatori și, în definitiv, viitorului, părând totodată conștient că pentru felul lui de-a fi, studențesc, nu există o selecție cu adevărat finală, definitivă ori definitorie.  

Multele liste de premianți și acelea infinite de titluri înscrise nu se traduc bine în online: mai toate filme sunt de negăsit. Până și-ale lui Cristian Mungiu (Mîna lui Paulişta, Marele premiu al ediției din ’98). Chiar și-așa, mai mult pe nevăzute, am făcut o listă de scurtmetraje care m-au interesat de-a lungul timpului.

Hotel Cișmigiu (r. Florin Iepan, 1992), în retrospectiva Arhivei Active 

Deși apreciate la vremea lor de către breaslă, documentarele timpurii ale lui Florin Iepan (acesta și Zece minute cu clasa muncitoare, 1995) au rămas marginale până și istoriei filmului nonficțional, acum în plină rescriere de către noua critică. Hotel Cișmigiu, un documentar poetic despre moartea studentei Neli Bejan, care pe 5 decembrie 1992 s-a prăbușit în casa liftului Hotelului Cișmigiu, pe atunci căminul studențesc al ATF, rămâne cel mai bun scurtmetraj experimental nouăzecist pe care l-am văzut până acum, studențesc sau nu. Iepan și operatorul Constantin Apostolescu fac din camera de filmat privirea de dincolo a lui Neli Bejan, săgetând decrepitul hotel în trav-uri prelungi și plutitoare, pe dedesubtul cărora studenții mișună-n delăsătoare frustrare, pusă în cuvinte pe timpul interviurilor din off. Ce-i cu adevărat fabulos are de-a face cu starea de grație a imaginillor Hotelului Cișmigiu, destul de concrete pentru a fi documente și totuși într-atât de abstracte încât să poată fi afective, parcă ale lui Joris Ivens. 

București  Wien (r. Cătălin Mitulescu, 2000, Cel mai bun regizor, Cel mai bun actor ex aequo)

Primul film cu care tânărul Cătălin Mitulescu a ajuns în selecția Cinéfondation a Festivalului de Film de la Cannes (urmând să revină în 2002 cu 17 minute întârziere) este ceea ce numim un cinema al timpurilor sale, preocupat concret de realitatea sa imediată, aceea dură a României dintre milenii. București – Viena, așadar emigrare, probabil ilegală: doi tineri bucureșteni, jucați fabulos de Cosmin Seleși și Andi Vasluianu, plănuiesc o plecare fulger din țară pentru a lucra dincolo. Un scenariu care presupun că era în pixul multor studenți. Finalitatea evenimentului contează mai puțin decât dinamica dintre cei doi: deși este factotutumul situației, Niki (Seleși) se arată tot mai frustrat de o oarecare ușurință (când demnă, când ștrengăresc-stradală) cu care Crețu (Vasluianu) face lucrurile într-un contratimp în care ar trebui să-și devină necesari unul altuia. Cinemaul românesc nu a dat multe momente de băiețeală mai sensibile de atât. 

Nea Pintea…model (r. Adina Pintilie, 2005)

Se întâmplă adesea ca subiecții documentarelor studențești să-și întreacă filmele. Nu și acum, când Adina Pintilie l-a ales pe Marin Pintea, fost model angajat al Institutului de Arte Plastice, pe atunci octogenar excentric, pentru a da formă unor reflecții despre vârstă, corporalitate și artă. Oricât de pretențios ar suna, în felul Nu mă atinge-mă (2018), filmele timpurii ale cineastei sunt mult mai dispuse să iasă în lume, să lucreze cu un timp și o realitate aflate deja la lucru, iar nea Pintea are într-adevăr zvâcul lumesc necesar pentru a ține orice în viață, în timp ce sensibilitatea lui Pintilie pentru starea de fapt a acestui real personaj, privind atentă, nu compătimitoare, vârstele și singurătățile lui, îi ține în frâu spectacolul care altfel ar lua ochii. Filmul nu a participat la CineMAiubit, 2005 fiind singurul an fără o ediție (probleme bugetare), la cea din 2006 cineasta urmând să înscrie patru alte filme, premiate laolaltă de către Asociația Criticilor. 

Carne (r. Miruna Boruzescu, 2006, cel mai bun film experimental ex aequo)

Încă de la bun început, festivalul a avut o secțiune specială pentru film experimental (împărțită cu animația), însă abia un deceniu mai târziu s-a produs un oarecare declic, pe când Adina Pintilie, George Chiper, Barna Nemethi și Eva Pervolovici ajungeau colegi de facultate. Miruna Boruzescu n-a rămas în industrie, însă scurtmetrajul Carne, cu care a luat Premiul pentru cel mai bun film experimental (ex aequo) în 2006, încă se ține în acel canon secret UNATCist, rămânând singular până acum. Ce face Boruzescu este să ducă mai departe ideea șoc lansată de Martin Scorsese în scurtmetrajul său studențesc din ’67, The Big Shave: ceva i se întâmplă unui tânăr în timp ce se bărbierește, începând de nicăieri să o facă până la sânge fără să bage de seamă. Cincizeci de ani mai târziu, nimic nu i se întâmplă lui Tudor Naparu fără voia lui. Începe să se radă din cap până-n picioare, să-și smulgă dinții și unghiile până la Carne, în fine, totul într-o cheie infinit mai gravă decât a precedentului, care de altfel miza pe contrastul dintre atmosferă și acțiune, în timp ce Boruzescu caută să le potențeze reciproc. De când e CineMAiubit-ul s-a vorbit despre filme metaforice, însă mai rar s-a văzut vreunul la fel de visceral. 

Palmele (r. George Chiper, 2008, cea mai bună scenografie Signe Lillemark)

Diferența dintre filmele experimentale ale cineaștilor de care am adus vorba mai sus și Palmele lui Chiper are de-a face cu scenariul jurnalistului Mihai Mincan, o echilibristică scriitoricească între narațiune și concept. Jucând o femeie rămasă singură în urma unui accident de mașină care i-a omorât soțul și fiica, Coca Bloos se mișcă lent și precis în ritmul rutinei goale a acestei așa-zise Emilia Dobrescu. Despre multe filme se spune că aduc a Jeanne Dielman, însă Palmele chiar pare a fi un tribut studiat, gândit în cadre lungi și fixe, scenografie curată, culori domestice șterse și acțiune pasivă, ca într-un final percepția asupra protagonistei să se schimbe – nu printr-un eveniment, ci datorită unui detaliu al textului biografic din off.  

A 26-a ediție a festivalului e în plină desfășurare, până pe 10 decembrie.

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.