Harry Potter, 20 de ani mai târziu

16 Decembrie 2021

Pe la sfârșitul verii lui 2009, când filmul rula deja de ceva timp, l-am convins pe tata să mergem împreună la Harry Potter and the Half-Blood Prince, la Cinema Pro. Eu știam deja ce avea să se întâmple la finalul filmului; tata nu avea pic de context despre Harry Potter. Sigur, nimic în afară de isteria satanistă iscată în jurul seriei, care se reaprindea periodic, cu fiecare nouă apariție a vreunui volum sau film. Nu-mi aduc aminte mare lucru de atunci. Știu că mi s-a părut interesant cinemaul – era clar diferit de cinemaul de la Vitan, unde obișnuiam să mergem. Mai țin minte și un poster supradimensionat de-al filmului, din foaier. Și câteva momente din film. Memoria e însă o sită ciudată: asta pentru că, în schimb, îmi aduc aminte cu mare claritate ce s-a întâmplat după film: am mers pe jos cu tata spre casă și, pe drum, mi-am luat o shaorma de la Colțea, iar, ceva mai târziu, un Schweppes cu mandarine. În vara aia, am împlinit zece ani.

Una din secvențele din Boyhood, filmul din 2014 al lui Richard Linklater, ni-l arată pe Mason, micul protagonist al filmului, alături de zeci de alți copii, la unul din evenimentele de lansare ale cărții Harry Potter and the Half-Blood Prince, de la miezul nopții. Secvența e scurtă, pseudo-observațională și decorativă, dar surprinde bine ceva din Zeitgeist. Sigur, în România, lucrurile arătau un pic altfel, însă și aici, pentru toți cei din generația mea, fani ai seriei sau nu, Harry Potter a fost un dat, o constantă. 

Și, într-adevăr, îmi aduc aminte tot felul de momente ca cel de la Cinema Pro. Forfota de la Gaudeamus, de la lansarea ultimului volum. Sau micile fragmente din filme prinse pe Pro TV, la care ulterior avea să se adauge văzutul ultimului film într-o calitate execrabilă, de camrip de pe torrente. Mai e și descoperirea magnificului joc Flash cu Obama Potter și dezamăgirea cu care, căutându-l recent, am realizat că nu mai poate fi jucat. Nenumăratele chestionare de pe net, de genul Spune-ne cum arată micul tău dejun ideal și-ți spunem în ce casă de la Hogwarts ești. Experiențele, să le zicem, educative ale acelor fanficuri de pe net. Și toate celelalte evenimente și non-evenimente, discuții și dezbateri, legate de Harry Potter.

Imagine din Boyhood

Luna trecută, s-au făcut 20 de ani de la apariția primului film din serie – Harry Potter and the Philosopher’s Stone. În Statele Unite, India și Filipine, filmul a fost lansat cu Philosopher-ul din titlu înlocuit de Sorcerer, urmând modelul ediției americane a cărții (după considerentele discutabile că philosopher ar fi fost un cuvânt prea complicat pentru publicul preadolescent). Din fericire, în România, titlul filmului s-a bucurat de o traducere mai justă: Harry Potter și piatra filozofală. Încă de dinainte să apară, filmul a fost un succes anunțat: mania Harry Potter, departe de a-și fi atins încă vârful, era în toi. Pentru o perioadă, chiar Steven Spielberg a luat în considerare să regizeze filmul, pentru ca mai apoi să se retragă din proiect, argumentând pentru New York Post că, pentru el, filmul nu vine cu „nicio provocare”, echivalând lucrul la un astfel de proiect cu „a lua un miliard de dolari și a ți-i pune în conturile personale” și spunând că are „o responsabilitate să spună povești mai autentice”. O serie de alți regizori au fost ulterior în discuții pentru rolul de regizor (Terry Gilliam, Jonathan Demme, Mike Newell, Rob Reiner, Tim Robbins, M. Night Shyamalan și Petter Weir sunt doar câțiva), studioul alegând într-un final o variantă călduță și safe: Chris Columbus, un regizor mai degrabă meșteșugar decât magician, recomandat de succesul la public al Home Alone și Mrs. Doubtfire. Filmul lui Columbus are însă multe elemente care îl plasează ca favorit ferm pentru mulți dintre fanii seriei. Nu împărtășesc această părere, dar înțeleg de unde vine: noutatea și naivitatea care fac ca …Philosopher’s Stone să fie foarte ușor de îndrăgit. 

Aici trebuie menționat ceva ce îmi pare valabil mai degrabă în cazul serialelor lungi: acea senzație a spectatorului că într-adevăr cunoaște personajele și că are un raport personal cu ele – la o adică, le-a urmărit întreaga maturizare. Spre deosebire de un film ca Boyhood, de care vorbeam ceva mai sus, al cărui întreg raison d’être ține de acest artificiu altminteri deosebit de eficient, în care actorii sunt filmați pe parcursul unui deceniu, seria Harry Potter nu pare să aibă pretenția ilustrării unei maturizări autentice a personajelor sale. Elementelor care vorbesc despre această maturizare, deși nelipsite din filme, li se acordă o importanță secundară. Cu toate astea, unul din atracțiile principale ale seriei Harry Potter ține, cred, de observarea acestei maturizări, la care suntem martori pe parcursul întregii serii. Și, da, e ceva înduioșător în a observa momentul în care vreunuia dintre micii protagoniști i se îngroașă vocea, de pildă. Și cred că preferința multor fani ai seriei Harry Potter pentru acest prim film vine și din chestia asta: protagoniștii sunt mult mai ușor de simpatizat atunci când sunt mici, au ochii mari și sunt impresionați de orice vrajă decât atunci când devin niște adolescenți plini de hormoni și răniți în dragoste. Iar jocul pe alocuri gros al copiilor actori dă propriul farmec filmului, tocmai datorită acestui sentiment de raport personal care se formează între spectator și micii actori. Dar vom reveni la subiectul ăsta.

Imagine din filmul Harry Potter

Privind în urmă, castingul rămâne un mare merit al seriei. Până și problemele de casting iscate pe parcursul seriei au fost rezolvate cu tact. Un exemplu bun este înlocuirea rolului lui Albus Dumbledore, după moartea regretatului Richard Harris, cu Michael Gambon, care, fără să se păstreze întru totul fidel jocului lui Harris, a oferit o interpretare interesantă și ceva mai nuanțată a personajului. În plus, nota locală, britanică, e una dintre alegerile care trece cel mai bine testul timpului, iar aici nu mă refer doar la casting și dialoguri. Farmecul local se revarsă în tot ce ține de locații, scenografie și costume. Iar asta s-a dovedit o alegere cu atât mai bună cu cât, după cum spuneam și mai sus, versiunii americane a cărții i se trântise o adaptare (ca să nu zicem traducere) de-anglicizată.

Importanța seriei Harry Potter pentru industria de film britanică e deja legendară. Dar cred că merită adusă în discuție și importanța apariției primului film într-un context mai larg internațional. Într-un articol publicat în Salon la zece ani după evenimentele de pe 11 septembrie 2001, criticul Andrew O’Hehir vorbește despre câteva francize, toate începute la scurt timp după 11 septembrie: The Lord of the Rings, Spider-Man și, bineînțeles, Harry Potter. O’Hehir argumentează că acestea, și nu filme precum United 93 sau The Hurt Locker, rămân cele mai relevante comentarii venite de la Hollywood asupra evenimentelor de pe 11 septembrie. Aceste filme, care au în comun un protagonist care se confruntă cu o „forță sinistră, inumană și forță care inițial pare invulnerabilă”, au fost mediul prin care publicul american a fost asigurat că se află de partea bună a baricadei. O’Hehir mai scrie: „Dacă Osama bin Laden ar fi avut o filosofie cât de cât coerentă, poate că ar fi argumentat că el se aseamănă de fapt mai mult cu Harry Potter sau Frodo Baggins, iar George W. Bush cu Sauron sau Voldemort. (Deși, dacă chiar ar fi avut o filosofie coerentă, n-ar mai fi fost Osama bin Laden, și, în orice caz, nu ar fi realizat niciodată că adevăratul rege Nazgûl era Dick Cheney.” Mai mult, O’Hehir face trimitere la Societatea spectacolului a lui Guy Debord, scriind că blockbustere precum …The Philosopher’s Stone „servesc nu doar ca justificări pentru război, ci și ca metafore și analogii pentru acesta.” Și, sigur, e ușor de argumentat că filmele la care se referă O’Hehir erau deja terminate sau aproape terminate în septembrie 2001, dar cred că e ceva anume la seria Harry Potter care o face să se preteze foarte bine la acest gen de interpretare. Seria lui Rowling a fost infuzată încă de la început de morala creștină a autoarei – aceeași morală care, între timp, a și dus la controversele recente legate de opiniile lui Rowling despre persoanele trans. În retrospectivă, isteria satanistă de care vorbeam ceva mai sus, iscată în jurul seriei Harry Potter, se dovedește foarte prost plasată. Seria Harry Potter abundă de simbolism creștin, iar confruntarea dintre bine și rău din primul film, alături de plasa de siguranță adăugată anticipatului final fericit, are o funcție escapist-terapeutică evidentă. Și așa se face ca până și neajunsurile filmului, precum jocul actoricesc pe alocuri gros al copiilor actori sau efectele speciale (care au îmbătrânit teribil, chiar și prin comparație cu celelalte blockbustere din aceeași perioadă, la care se referă O’Hehir în articolul lui) să capete o valență confortabilă și pozitivă. Cred că ar fi interesant de cercetat  în ce măsură s-a manifestat această funcție terapeutică nu doar după evenimentele de pe 11 septembrie, ci și în contextul pandemiei de 20 de ani mai târziu.

Pentru că, da, au trecut 20 de ani de la primul film Harry Potter, iar seria a devenit între timp un fenomen global fără precedent și o veritabilă cloșcă magică cu pui de aur. S-au făcut deja zece ani de la ultimul film Harry Potter, dar mania universului creat de J.K. Rowling nu pare că se va încheia prea curând, și asta duce în mod natural la saturație. Prequelurile și sequelurile seriei au avut parte de o recepție care variază între neutră (vezi Fantastic Beasts and Where to Find Them și toate controversele legate de rolul lui Johnny Depp) și de-a dreptul revoltată (vezi Harry Potter and the Cursed Child). Și aici nu vorbim de imitațiile de genul Percy Jackson (serie a cărui prim film, de altfel, a fost regizat tot de Chris Columbus), sau de comentariile atât de ironizate la canonul seriei, pe care le trântește periodic Rowling pe paginile ei de social media. Și ar mai fi și altele de menționat – pe HBO, tocmai a apărut un miniserial cu un concurs de trivia Harry Potter, găzduit de Helen Mirren. Iar pe 1 ianuarie, tot pe HBO, va apărea un episod special pentru TV, care va reuni actorii din rolurile principale. 

Spuneam undeva mai sus că, pentru generația mea, Harry Potter a fost o constantă, iar pentru fanii înfocați se pare că va continua să fie așa – la 20 de ani de la apariția primului film, e clar că Harry Potter nu pleacă nicăieri. Cât despre mine, am pierdut un pic trenul între timp – n-am văzut, de pildă, ultimul film Fantastic Beasts. Pentru articolul ăsta însă, am început să revăd filmele vechi (da, pentru mine e ciudat să mă refer la ele în felul ăsta). Până acum, am văzut primele trei filme. O să continui să mă uit și la celelalte. Cred că le termin până de Crăciun.

Imagine din filmul Harry Potter


A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.