În primele săptămâni ale războiului din Ucraina, un lucru a marcat durabil privirile oamenilor obișnuiți să studieze imaginile: felul divergent în care cei doi conducători de stat angrenați în luptă, Vladimir Putin și Volodimyr Zelensky, au înțeles să se raporteze la mediul audiovizual pentru a-și sprijini campania militară.

Într-o intervenție teoretică preliminară compusă în acele zile tensionate, am avansat ipoteza că, ceea ce îi desparte pe lideri, la nivel de imagine, e mai puțin registrul în sine al aparițiilor media – formal și bățos pentru primul, degajat și proactiv pentru al doilea – și mai mult o abordare complet diferită în privința vârstelor imaginii. Practic, spuneam atunci, dacă Zelensky a câștigat deja, încă din startul conflictului, confruntarea simbolică de imagine, asta se datorează în primul rând pentru că a știut să îmbrățișeze noile formate și noile canale audiovizuale, împrăștiindu-și mina tensionată într-un mod perfect democratic, la fel de bine primit pe televizor la știri, sau pe telefon în aplicația TikTok, în același timp în care a creat iluzia unui ins accesibil și racordat la trenduri. Asta în timp ce liderul moscovit s-a mulțumit să prelungească o tradiție convențională a aparițiilor publice, cu pompă și ample pregătiri – însuși regizorul pompierist Nichita Mihalkov a supervizat întreg alaiul de intervenții televizate –, care a restaurat fără dubiu raportul vertical dintre președintele-regizor și poporul-figurant.

Putin se trage – nu strică niciodată să o repetăm, în ciuda aerului său de pură redundanță – dintr-un model de cinema sovietic ancorat pe genul filmului istoric făcut cu bani mulți și resurse cheltuite generos (figurație cât cuprinde, patos din belșug la adresa marii națiuni etc.), pe când Zelensky încearcă să adopte un model americanofil, pozând ca erou macho, dar nu mai puțin melodramatic, al unei lumi libere.

Această analiză de lucru încă îmi pare validă în ipotezele pe care le deschide. De bună seamă însă, ea a evitat de la un capăt la altul un aspect esențial, a cărui omisiune îmi apare astăzi, la recitire, de-a dreptul frapantă, într-atât de puternic s-a impus ulterior, în urma unei binemeritate decuplări de la fluxul mediatic neliniștitor al războiului. Și anume faptul că nu doar înțelegerea diferită a vârstelor imaginii îi desparte pe Putin și pe Zelensky, ci și aceea a originilor sale – sau, mai bine zis, a modelelor culturale după care cei doi au ales să se ghideze în fabricarea unei imagini de „lider”, de „conducător de națiune”, de „comandant militar”, unde toate aceste sintagme trebuie notate cu ghilimelele de rigoare, în calitatea lor de cazuri de manual pentru semioticieni începători. De parcă taberele s-ar fi demarcat cu fervoare nu doar în numele valorilor de urmat, ci și într-ale referințelor de preluat.

Așa se face că Putin se trage – nu strică niciodată să o repetăm, în ciuda aerului său de pură redundanță – dintr-un model de cinema sovietic ancorat pe genul filmului istoric făcut cu bani mulți și resurse cheltuite generos (figurație cât cuprinde, patos din belșug la adresa marii națiuni etc.), pe când Zelensky încearcă să adopte un model americanofil, pozând ca erou macho, dar nu mai puțin melodramatic, al unei lumi libere.

Ideea din urmă poate părea la fel de redundantă, dar recunosc că mie, unuia, mi-a cauzat o ușoară surpriză în momentul în care am formulat-o pentru prima dată dintr-o bucată. Practic, în termeni de imagine, Zelensky se construiește în exclusivitate, de câteva luni încoace, printr-un dispreț față de referințele audiovizuale locale, apelând la un cod care e deopotrivă mai popular (în special pe gustul oamenilor născuți în postcomunism) și mai universal (perfect inteligibil ca mesaj și de către alte popoare).

E remarcabil de urmărit lungul drum al președintelui ucrainean în termeni audiovizuali, de la bietele filmulețe postate în primele zile ale conflictului pe TikTok din siguranța precară a adăpostului în care se afla, la pictorialul lunii în Vogue.

Acest gând s-a coagulat mai ales în jurul unui pictorial cu cuplul prezidențial ucrainean, semnat Annie Leibovitz, celebra fotografă a Revistei Vogue, care a fost fixat pentru apariție în luna octombrie 2022. În cea mai reprezentativă dintre ele îl vedem pe Zelensky, îmbrăcat în deja familiarul tricou kaki, încordând mușchii în jurul umerilor soției sale, care pozează cu buclele fluturând ușor în vânt și fața dârză. Imaginea are de ce să mire: întâi, desigur, pentru că ea consfințește intrarea cuplului prezidențial pe ușa din față a showbusiness-ului de talie mondială, singurul capabil să stârnească faimă, recunoaștere, bârfă. Intrare cu siguranță visată de actorul de comedie ieftină Zelensky, care închide în sfârșit bucla pentru acest catapultat al destinului, self made man care nu știa în ce se bagă, nevoit să devină președintele Ucrainei pentru a dobândi statutul de star regional și șeful unui stat în război pentru a accede la notorietatea mondială.   

Apoi, fotografia uimește prin registrul de glamour complet opus realității deloc cosmetizate a războiului, care aici este mobilizat, am impresia, pentru a îndeplini două funcții, ambele politice: întâi, aceea de a-l individualiza pe Zelensky până la a-i conferi statutul de icon și trendsetter – premiantul Emmanuel Macron nici n-a avut nevoie de mai mult pentru a se afișa la rândul său cu fața hirsută și purtând un hanorac casual – și, astfel, a pune asupra imaginii sale un fel de blazon care confirmă că, da, în lumea liberă acest lider este „ce trebuie”. (E de așteptat ca Zelensky să devină un exemplu nu doar într-ale dibăciei diplomatice, ci și într-ale look-ului.) Apoi, ea confirmă niște idei aproape tautologice, care să satisfacă și o parte a baricadei, și pe cealaltă: conservatorii pot sta liniștiți, valorile familiei sunt bine ancorate; progresiștii pot să apuce problema din sens opus, cu accent pe Olena Zelensky, femeia care, discret dar cumva decisiv, îl ține în picioare pe Zelensky, și deci și pe Ucraina întreagă. O aparență de coolism se degajă din această imagine, ceva sobru și ușor rizibil în mod involuntar, evocându-mi acele prelucrări postmoderne facile de-acum câțiva ani în care Mona Lisa și Van Gogh bărbos mergeau braț la braț, fumau țigări și conduceau decapotabile.

Zelensky a părut că funcționează pe două viteze, urmărind mai multe ținte: a folosit alb-negrul și culoarea, cadrul static și travlingul, imaginea de arhivă de demult și imaginile amator recente, ca și cum și-ar fi propus, printre altele, să testeze posibilitățile cinematografului de a livra un mesaj simplu și inevitabil.

De fapt, această poză nu face decât să constituie un soi de apoteoză a legitimării lui Zelensky – corp, figură încruntată, gură care nu mai tace pe la toate adunările voit politice și pretins a-politice, de la summit-uri la Festivalul de la Cannes – ca obiect cultural și monden. E remarcabil, în sensul acesta, de urmărit lungul drum al președintelui ucrainean în termeni audiovizuali, de la bietele filmulețe postate în primele zile ale conflictului pe TikTok din siguranța precară a adăpostului în care se afla, la pictorialul lunii în Vogue. O stație intermediară importantă de pe traseu o reprezintă cele două videoclipuri lansate de administrația lui Zelensky pe 9 mai, cu ocazia comemorării victoriei asupra nazismului.

Aici Zelensky a părut că funcționează pe două viteze, urmărind mai multe ținte: a folosit alb-negrul și culoarea, cadrul static și travlingul, imaginea de arhivă de demult și imaginile amator recente, ca și cum și-ar fi propus, printre altele, să testeze posibilitățile cinematografului de a livra un mesaj simplu și inevitabil. E interesant însă de notat că a facut-o, pare-se, păstrând în minte două publicuri distincte, unul autohton și altul străin, în funcție de care s-a îmbrăcat ba într-un costum militar lejer de culoare gri, ba într-un tricou pe care scrie „I’M UKRAINIAN”. 

Posibil să păcătuiesc supra interpretând un fapt limpede ca bună ziua, anume disperarea lui Zelensky, care s-a folosit de orice platformă pentru a încerca să influențeze favorabil opinia internațională – motiv pentru care, dat fiind așa un prilej, a turat motoarele patetismului până dincolo de suportabil. Însă a expedia aceste mici producții oficiale drept propagandă descreierată nu pare mai util pentru a avansa cunoașterea – ele trebuie analizate grijuliu, cu convingerea că ascund în sânul lor indicii prețioase despre stadiul de alfabetizare audiovizuală al momentului.

Zelensky a perorat printre „arici cehi” antitanc și în fața unei clădiri distruse, pe care se citeau cât se poate de clar urmele bombei. Subtilitate zero, dar eficiență maximă, exacerbată și de muzica lăcrămoasă care acoperea vorbele liderului. În filmul mai complex dintre cele două, acesta a amestecat un prezent static în alb-negru și un trecut mișcat tot în alb-negru, până ce straturile de timp au devenit greu discernabile în ciuda amatorismului montajului, reflectând ideea continuității istorice a unui popor viteaz, lovit de națiuni mai mari și mai lacome.

Versiunea lui Putin despre bărbăție nu mai suscită interes, pentru că e prea specifică – include obligatoriu un animal de îmblânzit sau un element natural de învins –, aproape caricaturală în transparența sa machistă, cu pectorali umflați.

Prin comparație, omul mediatic Vladimir Putin este mai scump la vedere și mai puțin fertil la analiză. Versiunea lui despre bărbăție nu mai suscită interes, pentru că e prea specifică – include obligatoriu un animal de îmblânzit sau un element natural de învins –, aproape caricaturală în transparența sa machistă, cu pectorali umflați. Putin a apărut rar de la începutul războiului, și a făcut-o într-un mod atât de emblematic pentru dictatura moale de la Moscova, încât e pur și simplu semnul unui om care s-a dezinteresat total de aparențe – departamentul de „comunicare” atât de central în Vest a devenit inutil în Rusia – și sfidează așteptările națiunilor democratice.

Putin nu mai simte nevoia să recurgă la trucurile lui Zelensky pentru a-și transmite mesajul: iluzia omului din popor e de domeniul trecutului, la fel ca și pretinsa existență a unei baze electorale libere, dovadă mitingul megaloman de pe stadion din aprilie, unde a apărut înfofolit cu o geacă exclusivistă marca Loro Piana. În același timp, înregistrarea întrevederii dintre generalisim și înalții demnitari reuniți în jurul său, condimentată de ezitarea directorului serviciului de spionaj rusesc, pare desprinsă dintr-o producție hollywoodiană de duzină, în care șeful de stat e o caricatură sangvină cu accent de Borat, gata să trimită pe oricine în cel mai apropiat lagăr la primul semnal de deviere de la linie.

Putin a apărut rar de la începutul războiului, și a făcut-o într-un mod atât de emblematic pentru dictatura moale de la Moscova, încât e pur și simplu semnul unui om care s-a dezinteresat total de aparențe – departamentul de „comunicare” atât de central în Vest a devenit inutil în Rusia – și sfidează așteptările națiunilor democratice.

De atunci, Putin a consolat mame care și-au pierdut fiii în război și a vizitat infirmerii – o resursă de imaginar de care Zelensky s-a ferit în linii mari, căci trimite la un tip de război pe care acesta, de bună seamă, îl dorește încheiat, și la un lider tactician (nu vlogger) și direct implicat (nu instigator pe ecran). 

Per total, Zelensky e un om al imaginii – confortabil în fața camerei și perfect conștient de avantajele ei în termeni de acoperire teritorială și de eficiență a livrării mesajului –, pe când Putin pare captiv într-un stadiu al umanității marcat de mefiența față de audiovizual.

Acest război a dat ora exactă în ceea ce privește imaginea la vârful politicii.

Nu e însă deloc clar dacă, în acord cu această utilizare intensivă a formatelor și dispozitivelor, Zelensky propune cu-adevărat o înțelegere mai bogată a modurilor de a face poveste, de a revela, de a emoționa. Mai degrabă pare că operează o simplă aducere în prezent a acelorași reflexe senzaționaliste care au făcut actualitatea în lumea democratică prinsă în război. Putin le opune o abordare scorțoasă și autoritară: nimic mai străin, în natura sa fundamentală, decât un videoclip frivol de pe TikTok, când până și celebrele sale pictoriale masculinizate își datorau de fapt succesul imensului decalaj dintre postura sa ursuză și, spus pe scurt, dorința sa de a se da șmecher.

Acest război a dat ora exactă în ceea ce privește imaginea la vârful politicii: pentru Putin, care nu mai păcălește pe nimeni, partida a fost din start pierdută pentru că bazinul referințelor sale este condamnat, iar forma (dictatorul care se dorește fiu al poporului) s-a discreditat odată cu apariția unor versiuni mai incluzive, mai populare și mai juste ale regimurilor politice. Pentru Zelensky lucrurile sunt ceva mai nuanțate, dar senzația globală este că racordarea sa la noile tendințe în materie de audiovizual reprezintă de fapt o operațiune înșelătoare, care pretinde să instaureze un raport orizontal cu privitorul doar pentru a-l manipula mai îndârjit. 

Va fi nevoie de eforturi însemnate pentru a introduce (iarăși) respectul față de audiovizual în birourile capitonate ale conducătorilor noștri în urma acestui război.

Acest articol a apărut în numărul tipărit /2022 al revistei, încă disponibil în shop-ul nostru.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.