Profund ca hăurile cosmosului și mătăsos ca un voal, Val Abraham îți cere răbdare pentru a putea deversa asupra ta, în doze atent măsurate, toată grația unei bucățele secrete de lume, surprinsă în acel moment din zi când lumina e dulce și trecătoare, ca-ntr-o toamnă care nu se mai termină. Manoel de Oliveira oferă aici, în 1993, o capodoperă târzie – un film măreț, grandios, din genul acelora care reimaginează universul la scara narațiunilor pe care le pun în mișcare și speră ca la capătul întregului efort să poată exprima ceva decisiv despre om. Vast proiect, aparținând tot mai mult unei epoci care se îndepărtează de noi, când poveștile erau mai încăpătoare, la fel și sălile de cinema, iar anvergura intelectuală pe care o dezvoltau în treacăt – Val Abraham ține, totuși, mai bine de trei ore – nu se contaminase cu aroganță și teribilism, ci încă mai purta însemnele nobile ale generozității. Val Abraham, deși complex în ceea ce are de povestit, deși pătrunzător în ceea ce are de arătat, ne permite să-l locuim, să-i îmbrățișăm cu voluptate fluxul delicat de imagini, oferindu-ni-se ca un refugiu temporar din calea vulgarității. A-l viziona în tihnă înseamnă a înțelege zicala lui Godard, cum că cinemaul este, pentru el și pentru cei asemenea lui, o țară în plus. Țara acestui film, deopotrivă fantasmată și cât se poate de concretă – vezi podgoriile etajate de-a lungul Văii arămii a râului Douro –, e splendidă.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.