Pentru ultimul său proiect regizoral de amploare, Lucian Pintilie, tătucul spiritual al Noului Val Românesc, făcea apel la tandemul scenaristic Cristi Puiu-Răzvan Rădulescu, care se pregătea pe atunci – în 2002-2003 – să preia prim-planul în industrie. Rezulta astfel „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, cel mai atipic film al lui Pintilie, care va beneficia de o proiecție aniversară în cadrul Festivalului „Șerban Ionescu” de la 2 Mai.

Un lucru frapează la reîntâlnirea cu Niki Ardelean. La limită, ai zice că avem în față copilul ilegitim al lui Puiu-Rădulescu, căruia i s-au adăugat ulterior câteva inserturi trase de Pintilie, pentru conformitate: un cadru strâns cu o oală de ciorbă deloc fotogenică care a dat în clocot, un altul cu niște miei jupuiți care atârnă de cârlig, sau unul când un cuplu de proaspăt însurăței (Dorina Chiriac și Șerban Pavlu) stau dezbrăcați în pat sub un poster clișeizat cu New York-ul, iar asta nu e nici romantic, nici satiric, nici sordid – ci un pic din toate acestea. În fond, dacă „patina” lui Pintilie – prin excelență groasă, masivă – devine dintr-odată atât de difuză, e și pentru că Niki Ardelean se dovedește afectat de o prevalență aproape sufocantă a scenariului, lucru care va deveni, ulterior, tot mai simptomatic pentru o anumită felie a Noului Cinema Românesc.

Niki Ardelean afișează din start pretenția de a face concurență realității prin peniță: misie, oricum ai da-o, deloc ușoară. Ca atare, filmul merită (re)văzut și pentru această ambiție de a vorbi despre doi cuscri, Niki și Flo, doi oameni în carne și oase – în toată carnea lor flască, în toate oasele lor mâncate de vârstă –, cu o forță imprevizibilă a scriiturii care nu datorează nimic scurtăturilor din manuale. Cu ce scop? Pentru frumusețea gestului și dintr-o dorință de a merge foarte adânc, rămânând totodată, paradoxal, la suprafață (nu asta era definiția realismului?). Puține filme românești se avântă dincolo de această bornă de-a lungul căreia Puiu și Rădulescu își dau toată măsura talentului, dorind să scrie de la zero, în avans, chiar și ceea ce prin definiție sfidează anticipația și construcția: de la cronică socială de largă respirație la studiu maniacal de caracter, filmul se conturează din replică în replică, în acord cu o precizie a documentării și a compoziției de personaj care merge, de bună seamă, în răspăr cu tușa mai butucănoasă a lui Pintilie.

Dar s-ar putea ca această tușă, în anumite contexte, să funcționeze mai bine – și ca anularea ei să poarte cu sine un anumit sâmbure de violență. De unde și dubla senzație de insatisfacție pe care acest nou contact cu Niki Ardelean o provoacă: întâi, pentru că toată inițiativa aduce acum, două decenii mai târziu, mai mult a exercițiu de stil hipersofisticat decât a miză reală; și-apoi, pentru că între privirea lui Pintilie (din avion, plină de intuiții și fulguranțe, grăbit-sociologică) și cea a lui Puiu-Rădulescu (de la firul ierbii, meticuloasă până la Dumnezeu, atentă și cu infinitezimalul) există, la propriu, un conflict de interese. Pierdut între micro (două personaje descrise până la celulă) și macro (un impuls subiacent de răfuială globală cu tranziția), Niki Ardelean este ilustrativ pentru cotitura care, în 2003, anunță Noul Val și pune cinematografia românească pe șinele unei observații răbdătoare a lucrului mărunt, cu atât mai îmbietoare cu cât e mai greu de izbutit.

Niki Ardelean, cu alte cuvinte, e o mostră de bravură. Nu o dată, găselnițele sale sunt sclipitoare. Andrei Gorzo, în cronica sa de întâmpinare, avea dreptate să menționeze acest moment cu Flo „filmându-şi nora şi, în acelaşi timp, ajutând-o să se dezbrace; ea pare să se simtă în largul ei, aproape goală în faţa camerei de filmat a socrului, şi cînd ajungeţi la momentul acela, cu perspectiva pe care o deschide asupra relaţiei lor, s-ar putea să treceţi repede mai departe, încercînd să nu vă uitaţi înapoi.”

Între Niki și Flo se dau, simultan, lupta dintre cei confuzi și cei descurcăreți, dintre cei care au pierdut și cei care au câștigat tranziția și – prin prisma acestor doi actori chintesențiali pentru două decade succesive de haos politic românesc, Victor Rebengiuc și Răzvan Vasilescu – lupta dintre două stiluri de actorie: unul solemn, ușor emfatic, mereu emoționant, celălalt ager, drăcos, niciodată teatral. 

Puține filme românești se avântă dincolo de această bornă de-a lungul căreia Puiu și Rădulescu își dau toată măsura talentului, dorind să scrie de la zero, în avans, chiar și ceea ce prin definiție sfidează anticipația și construcția: de la cronică socială de largă respirație la studiu maniacal de caracter, filmul se conturează din replică în replică, în acord cu o precizie a documentării și a compoziției de personaj care merge, de bună seamă, în răspăr cu tușa mai butucănoasă a lui Pintilie.

Era nevoie de imensa pricepere scriitoricească a lui Puiu-Rădulescu, care aici sunt și cronicari ai epocii, și moraliști (în sensul lui Balzac), și creatori de „artă pentru artă”, pentru ca acest rezervist care își târșâie papucii pe scara blocului și acest „liber profesionist” (așa cum se autointitulează) care are o opinie peremptorie despre orice mișcă, de la ambalat trandafiri în staniol la computere, să se impună ca personaje larger than life. Niciodată, în România, nu s-au mai scris scenarii la fel de impunătoare ca atunci. Performance aproape vanitos despre actul de a scrie, filmul uimește prin finețea cu care mimează asperitățile realului.

Pe de altă parte, așa cum am avut posibilitatea să înțelegem între timp, acest brio nu e suficient. Ba chiar, pe cont propriu, s-ar putea să devină oarecum absolutist. E vorba că, în ciuda tuturor eforturilor de a părea corectă și completă, această metodă a scenariului care se pliază ca o a doua piele pe realitate, înlocuind-o cu folos, își poate astăzi masca tot mai greu caracterul sintetic, artificial. Căci a te substitui realității atunci când realitatea devine din ce în ce mai disponibilă (camere tot mai ieftine, subiecte tot mai dornice să își spună povestea) începe să aducă a forcing, a „dă-te că vreau să trec”. Până la urmă, Niki Ardelean rămâne prins în timpul său, cel în care o minte de scenarist putea vorbi fără opreliști în numele orișicui, indiferentă față de chestiuni ce țin de „legitimitate simbolică”. În joc erau atât talentul celor doi scenariști, cât și lipsa de reflexe a unui public ajuns între timp foarte (prea?) suspicios. Dar poate că ideea justeții absolute a „reprezentărilor” e secundară, ba chiar primejdioasă; să o lăsăm. Principală e această limitare autoimpusă în raza unui naturalism mohorât, incapabil să își disimuleze până la capăt sforile. 

Îmi place să mă gândesc la Niki Ardelean ca la un documentar despre tragicomedia tranziției, pus în scenă de la un capăt la altul. Îmi place mai cu seamă intuiția echipei de a include aceste filmări „de amator” pe care Flo, care inoportunează pe toată lumea, le smulge de la nunta fiului său (sunt cu adevărat virtuoaze). Dar regret că nu văd mai mult Pintilie în el. Despre fenomenul Puiu-Rădulescu s-a scris mult. Mai puțin se vorbește astăzi, mi se pare, despre enorma contribuție a lui Pintilie, o privire care a avut (ne)norocul să nu lase în urmă o școală. Proiectarea filmelor sale este oricând salutară.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.