IDFA, cel mai amplu(exhaustiv?) festival de film documentar din lume, a avut un singur film 100% produs românesc în selecția sa de peste 100 de filme din 2022. Prezentat în premieră mondială în competiția de documentar de tineret (14+) și că parte a programului Pathway: Life in Europe, sponsorizat de Fundația Culturală Europeană, Where I Am Now de Lucia Chicoș și Alexandra Diaconu spune povestea adolescentei F. care locuiește de patru ani în București, de când a fugit din fața războiului din Afganistanul natal. Documentarul, realizat cu sprijinul One World Romania, UNHCR, UNATC, și ViraFilms, nu este unul care să reinventeze roata; cu toate acestea, el oferă într-adevăr o experiență a refugiului unică, cu care puțini dintre cei care nu sunt implicați direct sunt familiari.

În mare, filmul are o structură observațională, urmărind-o pe F. în timpul activităților ei cotidiene. În calitate de adolescentă, ea participă la toate lucrurile la care ne așteptăm deja – la școală, ieșiri cu prietenii, modă, îndrăgostiri etc.; cu toate acestea, în timp ce timecode-ul de pe ecran curge, cu camera în fundal, natura F., rezervată dar totodată jucăușă, devine cu timpul mai sinceră, ajungând într-un final să întoarcă pe dos structura tradițională a filmului observațional, punctând restul filmului cu momente în care se adresează direct camerei, într-o formă ce aduce cu jurnalul video. Posibil rezultat al situației din timpul carantinei, în pandemie, F., cea care se adresează în mod direct camerei, este mult mai stratificată, navigând spațiile delicate dintre așteptările familiilor și dorințele proprii, statutul de refugiată și viața obișnuită de adolescent și tot așa.

Un asemenea moment de directețe apare la jumătatea filmului. Deși, în esența sa, este ca o „pagină” de vlog, scena dă senzația că sparge cel de-al patrulea perete din punct de vedere stilistic, o transgresiune față de restul filmului (și de mai amplul gen observațional, unde tema refugiului se împletește cu coming-of-age, în care există Where I Am Now – un alt exemplu recent fiind My Small Land de Emma Kawawada, lansat la Berlinale). În acest punct, deja ne-am obișnuit cu abordarea tip musca-pe-perete a filmului, dar în timp ce protagonista noastră stă așezată într-un parc și discută despre ultimele evenimente din cadrul „înțelegerii” dintre SUA și Taliani de acasă într-un amplu monolog, ni se reamintește e multiplele straturi de experiență, doliu și dor pe care aceasta probabil că le simte în mod constant. Scena se simte de parcă ar fi inima emoțională a filmului, fiind cel mai clar exemplu al mizelor sale. Alte asemenea scene, unde F. discută gândurile ei despre coronavirus și vaccinuri, sau despre o posibilă cășnicie online, nu au același impact narativ, dar sunt chiar și așa foarte interesante prin prisma subiectivității lor unice. Ca să fac trimitere la două filme narative care încă nu au fost proiectate în România, secvența mi-a amintit de două alte momente de monolog plasate în centrul filmelor lor care au atras atenția, cele ale actrițelor Rebecca Hall și Mia Goth, din Resurrection (r. Andrew Semans), respectiv Pearl (r. Ti West). În amintitele secvențe, fiecare acționând ca un soi de întrerupere față de restul filmului de până atunci (deși derulate în genuri drastic de diferite), se înșiră aceleași mize și emoții, se răstoarnă aceleași expectative cinematografice. La fel ca în cazul amplei descărcări emoționale a lui F., întelegem foarte clar că aceste mize antemenționate se leagă de durere și de dezrădăcinare, mai ales în cazul persoanelor care încă se caută pe sine în calitate de femei și de adulți.

De la sovietici în anii ’80 până la coaliția condusă de SUA (la care a participat inclusiv și România: a se vedea excelentul scurtmetraj documentar al lui Vlad Petri, Același vis), destinul suveran al Afganistanului a fost puternic împovărat ca urmare a abundenței resurselor sale naturale, a poziției sale geografice și a mentalității de cruciadă eternă. În calitatea ei de adolescentă la vârsta majoratului, nu este clar dacă F. înțelege cu adevărat istoria și realitățile geopolitice ale situației sale. Și poate că nici nu ar trebui să le înțeleagă. Ca și în cazul tinerilor din toate generațiile, nuanța este o abilitate care trebuie descoperită. Idealismul tinerilor este unul care există ipotetic, nu este aproape niciodată o realitate tangibilă. După cum vedem în cazul actualului conflict regional, adevărurile unor astfel de evenimente sunt departe de reprezentările lor mainstream – adesea situate ca fiind bătălii existențiale între bine vs. rău de către mașinăriile lor de propagandă. Dar, într-o lume globalizată, în care marfa contează mai mult decât viața umană, iar puterea geopolitică conduce totul, ideea că un „război împotriva terorii” (în cazul Afganistanului) ar fi virtuos este în cel mai bun caz rizibilă și, în cel mai rău caz, distrugătoare la nivel regional. Mă îndoiesc că F. s-a gândit prea mult la acest lucru sau la faptul că trăiește într-un loc care, în mod inexplicabil, este întrucâtva complice la însăși motivele pentru care ea a fost strămutată. Dar eforturile ei și admirația pentru casa ei forțată sunt admirabile. Cunoașterea ei a limbii române este foarte bună, pare să se simtă confortabilă și acceptată de semenii ei, cu cele mai profunde zone de șoc cultural aparent departe, toate acestea fiind semne de maturitate crescută și de o hotărâre emoțională fermă. F. nu dă dovadă de nervi slabi, nu se plânge.

Where I Am Now este rezultatul unui workshop One World Romania, „Fă un film despre refugiați”. Că atare, este un exemplu a tot ce poate face Europa mai bine pentru acești oameni, cei mai vulnerabili ai lumii. Atât în calitate de film și de persoană, Where I Am Now reprezintă un soi de exemplu ideal al conceptului cu totul inorganic de „alteritate”, unul construit că unealtă de putere pentru supremația albă și perpetuat de nevoia fundamentală a capitalismului de-a diviza și distruge. Aici, filmul se pune în slujba celui mai înalt serviciu, arătând cu sinceritate și accesibilitate o experiență unică, într-un loc unic, într-un moment unic al istoriei, suma cărora se vede rareori în media (Romania nefiind un loc asupra cărora să se îndrepte atenția mass-mediei, fie că vorbim de cauza refugiaților sau nu). Putem doar să sperăm că universalitatea unor filme precum acesta va continua să pună bazele unei mai mari acceptări a persoanelor aflate în condiția lui F. – unde covoarele roșii se întind mai ales pentru anumiți oameni, în timp ce alții sunt mai degrabă lăsați să se înece în apele mării.

Steve Rickinson

Venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, sau Brooklyn, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review.