„Welcome to the human race”, striga sloganul stupid-adorabil de pe afișul unui film, azi uitat, cu Sylvester Stallone în rolul unui fost pilot de curse, trimis din nou în circuit să mentoreze un tânăr talentat, dar indisciplinat. Driven (2001, r. Renny Harlin) are un titlu mai bun și e, fără discuție, mai potrivit de văzut la beție, cu melanjul său de melodramă soap, muzică techno milenială și situații absurde dar, varianta sa mai scumpă și lucioasă, F1 – Filmul (2025, r. Joseph Kosinski), vine tare din urmă.         

Evidența e chiar acolo, în titlu. Înainte de orice, o încordare de mușchi a unui departament de marketing care și-a făcut film de promovare de 200 de milioane de dolari, cu Brad Pitt (ajuns în perioada „Benjamin Button” a carierei sale), acces nemijlocit la toate licențele care tapetează fiecare centimetru al bolizilor de Formula 1 și la piloții lor (Lewis Hamilton e producător, colegii/adversarii săi Verstappen, Sainz, Alonso etc. apar ca non-playable characters), F1 – Filmul reprezintă încercarea echipei de producător-regizor-scenarist a lui Top Gun: Maverick de a băga spectatorul în cabina unui monopost de 150 de milioane de dolari, urmând cu sfințenie formula testată cu succes pe avioanele de luptă.

Sonny Hayes (Pitt) se anunța a fi viitoarea stea a Formulei 1, înainte ca un accident din 1993, în depășire cu Ayrton Senna, să îi deraieze cariera. Treizeci de ani mai târziu, un fost coleg/competitor (Javier Bardem, singurul care apare pe generic cu mențiunea în rolul lui Ruben, ca și cum ar fi un copil la debut) îl roagă să revină la circuit pentru a încerca să salveze o echipă fără puncte în trei ani, și cu un tânăr pilot, Joshua Pierce, nu lipsit de calități (Damson Idris), dar inconstant (sună cunoscut?).

Nu știu dacă inteligența artificială ar putea să scrie un scenariu competent pornind de la această premisă perfect absurdă și nu foarte originală, dar pot să îmi imaginez că l-ar lăsa fără pâine pe scenaristul Ehren Kruger.

Sonny trăiește într-o rulotă (la fel ca Cliff Booth din Once Upon A Time In Hollywood, personaj după care e parțial modelat), e un „lup singuratic”, un „cowboy” care se antrenează analog, cu cărți de joc și mingi de cauciuc, spre deosebire de tânărul său coechipier Joshua Pearce (Damson Idris) veșnic conectat la aparate care îi monitorizează fiecare parametru fizic și la rețele sociale care îl țin în legătură cu fanii. Ridurile sale (chiar așa, atenuate de operații estetice și retușuri digitale) sunt pronunțate, în contrast cu cromul și suprafețele alergice la praf ale mașinilor – să nu uităm, Pitt are doar cu 2 ani mai puțin decât ar fi avut Senna azi. Dar câteva glume călduțe pe seama vârstei lui Sonny, băile sale de gheață și referiri la alți piloți de vârsta a doua, ca Louis Chiron, din anii ’50, când Formula 1 era cu totul alt sport, nu pot să acopere disonanța totală dintre realismul aparent al unui film cu atât de multă dedicare pentru simularea senzației de a fi în mijlocul acestui sport și povestea pe care alege să o spună.

Ca spectator cu o înțelegere extrem de limitată, atât a regulilor ce guvernează Formula 1, mai ales dacă nu sunt filtrate prin comentariul nepieritor al lui Miki Alexandrescu, cât și a experienței de fan care plătește enorm pentru privilegiul unui loc cu o vizibilitate cât mai bună asupra unui viraj (pe care piloții îl vor face, în medie, de 60 de ori în fiecare cursă), mi-au părut interesante momentele în care Kosinski, folosindu-se de accesul fără precedent primit de la zeii F1 (foarte secretoși, de altfel), privește sub capota unei echipe și încearcă să valideze F1 ca sport, nu doar ca show. Vezi ședințele în care se discută strategia intrărilor la boxă, tipurile de pneuri pe care le vor folosi mașinile, testele de laborator pentru optimizarea aerodinamicii, acele detalii pe care îți este imposibil să le observi cu ochiul liber, la 300 km/h. Faptul că echipa (fictivă) APX GP, care îi plătește salariul lui Sonny, e pulbere în clasament, pe model Ted Lasso, înseamnă că va trebui să apeleze la tertipuri la limita regulamentului care aduc perspective noi în discuția legată de importanța/supremația pilotului vs. cea a mașinii – îmi pot imagina cum un pasionat al fenomenului ar găsi multe lucruri de apreciat la filmul ăsta.

Indiscutabil, secvențele de curse sunt spectaculoase (Gran Turismo, apărut acum doi ani, avea o estetică similară), chiar așa haotic montate și indiferent orchestrate de Hans Zimmer, acest James Patterson al coloanelor sonore. Dar senzația cu care rămâi e că ai luat parte la un focus group al unei prezentări de produs.

Dacă treci de perdeaua de fum a unui fir narativ secundar care atinge subiecte ca spionajul industrial și pragmatismul cinic al corporatiștilor de haită care văd F1 exclusiv ca pe o afacere, găsești mai mult marketing decât în filmele cu James Bond – toată lumea bea Heineken 0.0, ca Verstappen, iar Abu Dhabi are parte de un advertorial de-a dreptul grețos la final, cu artificii, mașini de lux, șeici și clădiri din oțel și sticlă construite cu încălcarea tuturor drepturilor omului. Un fel de Drive Emirates, dacă vreți. Mă înspăimântă că-i va veni, inevitabil, cuiva ideea unui FIFA World Cup: Filmul, cu Ronaldinho in rol de mentor.

Personajul lui Javier Bardem întreabă, retoric, după un accident destul de urât al unuia dintre piloți: „De ce facem asta? De ce nu ne apucăm de tenis, sau golf?” (răspunsul pe care îl dă filmul vine pe filonul „Am ales să fac asta/ Altceva n-a fost/Am ales să fac asta/Altfel n-are rost”). În altă parte, Sonny ne asigură că nu participă la curse pentru bani și își motivează deciziile spunând că are niște „balauri de omorât”. Tânărul pilot Joshua pleacă mai devreme din club, aducându-și aminte că are cursă a doua zi, o adevărată trezire la realitate. Zău că ne e greu să îi credem, când sunt îmbrăcați în echipamentul pe care Red Bull, Oracle, DHL și alții conviețuiesc în armonie.

F1, filmul rulează în cinematografele din toată țara. 

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.