De ce ne atrag atât de tare filmele șaptezeciste ale polonezului Krzysztof Zanussi? Poate pentru că, înscriindu-se în curentul general al „cinemaului neliniștii morale” care s-a impus pe-atunci în Polonia, ne arată totodată ceva ce nu suntem mai deloc obișnuiți să vedem: o lume a universitarilor (de obicei, specialiști în științe exacte) se descuamează în fața noastră, dând la iveală tot ce are ea mai nobil și, în special, mai putred. Zanussi e genul de om care vede în fiecare personaj un mic Einstein ratat, și care e dispus să meargă în amonte pe firul biografiei sale pentru a înțelege ce n-a mers bine, pentru a localiza cu exactitate punctul în care s-a ales praful de acel potențial. În cazul său, un dialog despre misterele universului, purtat între doi bărbați în halate albe și cu început de chelie, n-are nimic pedant sau ridicol în el; în cazul său, un dialog despre perspectivele de avansare la catedră, conceput ca un joc de putere nedrept, a devenit un soi de trop inevitabil.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.