Anul trecut, pe lângă Caught by the Tides al lui Jia Zhangke și câteva alte filme chineze, pe Croazeta de la Cannes se strecura, pe furiș, un titlu renegat de bună voie. Deși filmat lângă Wuhan în plin început al pandemiei, An Unfinished Film / Un film neterminat nu figurează nicidecum ca un film chinez, ci ca o coproducție între Singapore și Germania. Filmul neterminat e mai cu seamă filmul nefăcubil – el n-ar fi avut niciodată șansa să primească ștampila de aprobare a organelor de cenzură chineze. Întreaga filmografie a iconoclastului Lou Ye e, în fapt, o poveste a filmatului „neautorizat”, a proiectelor cenzurate și a filmelor care au văzut lumina zilei doar grație adopției ulterioare și susținerii lor de către alte țări. Asta nu înseamnă că cinemaul lui Ye nu ar fi chinez. Ba, din contră, puțini cineaști de ficțiune au reușit să capteze cu atâta interes, sentiment și acuitate suflul Chinei contemporane și al indivizilor care o populează.

Asemenea colegului său de generație Jia – în termeni de istoria filmului, cea de-a Șasea Generație a cinemaul chinez – Lou Ye e un cineast al experienței trăite, ce-i drept pe un ușor alt rit, mai decadent și mai sentimentalist. Dacă filmele generației anterioare, a anilor 1980, cu reprezentanți ca Zhang Yimou sau Chen Kaige, au fost mai degrabă drame epice cu scenografii precise și de mare amploare, acest următor val de absolvenți ai școlii de film, imediat ulterior protestelor din Piața Tiananmen, s-a distins printr-o sumă de cineaști rebeli și contestatari, în ton cu tumultoșii ani 1990. În plină accesibilizare a camerelor video și estompând granița dintre ficțiune și documentar prin formule și tehnici hibride, ce și-a propus această nou generație a fost să documenteze prezentul și o China aflată în schimbare. Denumită și generația urbană, ea a migrat de la povești de epocă și un ton istorist la așa-zisa stradă și la decoruri intimiste, abandonând studiourile de film și mijloacele tradiționale. De la filme mai timpurii ca Pickpocket-ul lui Jia Zhang-ke (1997) sau fervoarea punk a Beijing Bastards (r. Zhang Yuan, 1993), cea de-a Șasea Generație e una a murdarului și a confuziei, atât a Chinei în avântul său capitalist, cât și a sufletelor umane.

În frunte cu Suzhou River, apărut în fatidicul an 2000, Lou Ye e adesea citat drept capul de afiș al generației, beneficiind mai ales de o notorietate internațională din cauza conflictelor sale cu cenzura. Deși aclamat în cercurile arthouse-ului ca un splendid și romantic neo-noir, Suzhou River i-a adus lui Lou o interdicție de a realiza filme timp de doi ani, deoarece filmul a fost înscris și arătat la Festivalul de Film de la Rotterdam fără viza de aprobare ale organelor (ca fapt divers, de-atunci și până astăzi autorizațiile pentru festivaluri au devenit și mai stricte). Diaristic și filmat la persoana I, prin ochii unui auto-intitulat videograf, Suzhou River merge de-a lungul râului în cluburi de noapte și printre realitățile sordide și în plină transformare ale Shanghai-ului. Perspectivele și identitățile sunt incerte – o amintire fantomatică a unei animatoare dintr-un club bântuie melancolic filmul, doar ca mai apoi povestea să alunece spre o fată care-i seamănă teribil, ca o Madeleine din Vertigo. Abandonând povestea naratorului pentru a se apleca asupra alteia, fără să schimbe încadratura și resursele tehnice, Suzhou River îl definește pe Lou ca un regizor al liminalului și al experențialului, al unui material vizual extrem de maleabil, în care amintirea, realitatea și ficțiunea se topesc laolaltă.

Ulterior, Summer Palace (2006), o poveste intensă și explicită de dragoste între doi studenți, plasată pe fondul protestelor de la Tiananmen și-apoi ale schimbărilor care au urmat, i-a adus lui Lou o nouă interdicție de 5 ani. Pe lângă conținutul politic și teme grave de la deziluzie, la sinucidere și avort, filmul conținea mai multe (memorabile) secvențe de sex. Sexualitatea debordantă e ceea ce cenzura i-a reprobat adesea lui Lou, uneori în tandem cu subiectele sensibile ca relațiile homosexuale (Spring Fever, 2009) și, în genere, în tandem cu realități deși mundane și perfect in situ, neconforme cu imaginile cumințele și utopice dorite de propagandă.

Era necesară această scurtă incursiune pentru a ajunge la An Unfinished Film, căci ceea ce face acesta e să își extragă seva din filmele anterioare ale regizorului, la modul cel mai propriu. Filmul se deschide într-un mic studio de producție, unde, ca de pe ecranul unui telefon, vedem cum o echipă de filmare (în mare parte colaboratori reali ai lui Lou) pune în priză harduri și calculatoare vechi. Îmbălsămat în aceste sarcofage digitale se află tocmai eponimul film neterminat, readus acum la viață din dorințele regizorului Xiaorui, care e chinuit de o anumită responsabilitate de a-l termina, zece ani mai târziu, cu aceiași actori. Aceste materiale sunt, de fapt, chiar fragmente nefolosite și filmări documentare de pe platoul filmelor lui Lou, în speță din Suzhou River, Spring Fever, Mystery (2012) și The Shadow Play (2018). Ecranul de cinema se dedublează și creează metatext autoreferențial, arătânu-ne actorii în cabina de montaj cum se privesc pe sine dar și un complicat film în film care testează legătura dintre cinema și timp.

În ciuda magiei de a se revedea pe ecran mai tineri, actorii sunt convinși cu greu, justificându-se că au copii de întreținut acasă și nu mai are nimeni nici energia, nici timpul pentru filme independente. Pe lângă ironia de industrie, discuția cu Jiang Cheng (Qin Hao, eternul colaborator al lui Lou) pentru a-și relua rolul principal oferă și cheia de citire a filmului, adâncind și mai tare autoreferențialitatea. Care-i rostul de a mai face un film dacă el nu va vedea ecranul sălii de cinema, întreabă Jiang, atrăgându-i regizorului atenția că știe foarte bine că nu va trece de cenzură (An Unfinished Film nu a fost arătat nici până acum în China, cel mai probabil cu excepția unor proiecții private). Idealist și mânat de datorie, ca și cum materialul urlă din propria sa potențialitate, regizorul Xiaorui insistă că pur și simplu trebuie. Ceva din acest imperativ deontologic îl mișcă pe Jiang și, în final, acceptă, doar ca filmările să se oprească odată ce țara e cuprinsă de zvonurile unui virus și începe carantina.

An Unfinished Film ar fi putut fi foarte ușor un (alt) film despre COVID, deși merită spus că, pentru noi, vesticii, au existat foarte puține incursiuni reale în China pandemică. În acest sens, filmul e și un fel de contact cu celălalt, vorbind deschis despre reala traumă chineză, dincolo de imaginea simplistă a țării pe care a conturat-o media, ca pe un loc bizar și autoritar, dacă nu chiar ca pe un prim vinovat în răspândirea virusului. Lou înregistrează cu o acuratețe care îți provoacă fiori pe șira spinării zmucirile, panica și apocalipticul primelor luni de lockdown. Sentimentul e imediat, construit dintr-o pleiadă de imagini-martor provenite de pe diferitele camere profesioniste și personale care traversează, rând pe rând filmul. El înregistrează și câteva accente locale – un fir narativ important e preocupat de discriminarea cu care se confruntă un membru al echipei venit din Wuhan. 

Dincolo de toate aceste lucruri și de emoția răvășitoare care transpare din căutările echipei de filmare de a rămâne conectați în carantină, An Unfinished Film e, așa cum era și destul de similarul melanj de arhive și teme pandemice Caught by the Tides, un film despre imagine. În jurul narațiunii și a autoreferențialității, Lou înregistrează și el o schimbare în conștiința vizuală a timpului în care trăim, amalgamând acele multe moduri în care se declină astăzi audiovizualul. Imaginea filmului e populată de varii texturi vechi și noi, de la pelicula digitalizată a materialelor uitate, la extrase video 2000iste, la filmări cu iphone și call-uri pe zoom, reflectate în ecrane care sunt deopotrivă conținute de cadru și identificate cu acesta. La începutul carierei camera video promitea noi libertăți, acum Lou e interesat de eterogenul imaginii contemporane, fără să facă vreo ierarhie. Teza arhivistă ar fi putut cădea într-o nostalgie gratuită sau într-o evlavie a peliculei și a magiei sale, dar Lou deschide ecranul către toate noile resurse – și experimentale, și naive – care îl animă. Când Jiang Cheng îi cântă copilului Baby Shark într-un apel video din carantină se citește mai mult decât meme-ul de prim nivel; se citește un nou prototip al imaginii domestice și acel mit al tehnologiei ca instrument al conexiunii în care am încetat să mai credem. Când imaginea se schimbă de la convenția capturată de ARRI la fragmente filmate pe telefon, și deci, petrecute de un aer documentar, Lou vorbește, așa cum vorbea și în Suzhou River, despre pluriperspectivism și despre fina – irelevanta – graniță între ficțiune și realitatea văzută prin ochiul camerei. 

În strânsă legătură cu titlul filmului, dincolo de acroșurile la cenzură pe care le determină acesta, Lou e preocupat și de o teză a salvării (la fel ca Jia în Caught by the Tides). Întoarcerea la materialele filmate în trecut – la B-roll-uri și bucăți nefolosite  – vine cu sugestia că orice material filmat e reutilizabil. Contează faptul că noi, ca spectatori, vom ști că imaginile extrase de pe vechile calculatoare nu sunt orfane, ci ele aparțin, în teorie unor filme deja terminate. Prin mutarea lor într-un teritoriu „neterminat”, Lou pare să argumenteze pentru o percepție a filmului ca o materie vie, care există dincolo de durata sa delimitată așa cum a fost montată la un anumit punct în timp. Nimic nu e etern, totul e schimbător și totul rămâne deschis, chiar dacă filmul resuscitat în An Unfinished Film nu ajunge să fie terminat în interiorul poveștii. 

Marele argument care îl preocupă pe Lou Ye în An Unfinished Film e că trauma lăsată de pandemie nu e doar sanitar-emoțională – ea a reorganizat întregul nostru sistem vizual. Adânciți cu ochii în ecrane verticale mai mult ca niciodată, am trecut printr-o schimbare paradigmatică, după care cinemaul nu mai are cum să fie la fel, spune regizorul într-un interviu. Cineastul chinez nu deplânge faptul, ci se reorganizează el însuși. Ce deplânge Lou Ye, sau, mai degrabă, își asumă, e conștiința că filmul său nu va fi arătat în țara sa de origine, și, în fond, în țara căruia îi e destinat. Am văzut filmul într-o sală umplută de comunitatea chineză din Dublin, dintre care majoritatea au ieșit plânși din sală, cu suspine lungi mai ales după momentele de solidaritate în izolare. Tragedia secundară a An Unfinished Film e că el nu ajunge la cine are nevoie să îl vadă – filmul neterminat va rămâne unul neterminat până când el nu va fi arătat în propria-i țară.

An Unfinished Film / Un film neterminat rulează în cinematografele din România din 23 mai.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.