Am revăzut cu ceva timp în urmă A Touch of Sin (2013) în cadrul Festivalului de film de la Ghent – nu preferatul meu dintr-ale lui Jia Zhangke, dar în esență o excelentă observație a absurdităților și violențelor morale și fizice care au venit cu schimbările socio-economice aduse de deschiderile capitaliste ale pieței chineze. Lăcomie, exploatare și o doză de penibilitate a lumii în care trăim, luminată de kitsch-ul ledurilor colorate și parfumată de mireasma florilor de plastic. Întâmplarea a făcut ca tocmai înaintea filmului să ruleze un trailer la Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii (2023) – iată alt, pe larg, road movie – și de-atunci m-a bântuit problema unei asemănări între Radu Jude și Jia Zhangke. 

Având premiera anul trecut în competiție la Cannes, Caught by the Tides n-a venit decât să îmi confirme impresia. Mai hibrid și mai eseistic ca niciodată, la fel ca Jude în Nu aștepta… și filmele mai recente, autorul chinez scormonește cu extremă acuitatate în cultura vizuală post douămiistă. Dacă v-au gâdilat la nostalgie reclamele demagnetizate din Opt ilustrate din lumea ideală (r. Radu Jude și Christian Ferencz-Flatz), vă vor atinge la suflet și dansatorii chinezi care își dau duhul în cluburile de la început de mileniu din casetele filmului lui Jia. Alcătuit din două părți constând în arhive filmate de regizor de-a lungul anilor sau pentru alte proiecte (Unknown Pleasures, 2002 sau Ash is Purest White, 2018) și o a treia parte filmată în pandemie, Caught by the Tides e, în esență, un eseu despre timp și imagine deghizat sub forma unei narațiuni despre o eroină care își caută partenerul dispărut în tinerețe. 

Materialele utilizate de Jia se întind pe 23 de ani, din 2001 până în 2023, și amestecă documentarul cu ficțiunea, regizorul chinez brodând narațiunea destul de diafan din ele. Ea e montată din colțuri fugitive, pagini incomplete, bucăți și filmări care anterior nu și-au găsit rostul și și-l găsesc acum; e impresionantă naturalețea cu care Jia extrage fire proaspete din fonduri vechi. Surprind mai ales materialele de la începutul filmului, nu numai prin efectul lor nostalgic, dar și pe modelul viața bate filmul – într-unul din momentele mele preferate un individ ne spune cum a salvat de la gunoi un ditamai portret al lui Mao Zedong, așezat tocmai lângă el. Peregrinarea lui Qiaoqiao (muza Zhao Tao în varii etape ale vieții) de-a lungul Râului Yangtze în căutarea lui Bin (Li Zhubin) după ce acesta pleacă din orașul minier Datong în căutarea unor noi oportunități economice cade, de fapt, în fundalul unei munci etnografice și antropologice mai mari. De la cântecele unor localnice strânse într-o casă care deschid filmul, la filmări cu marea construcție a Barajului Celor Trei Defileuri sau la fervoarea din stradă de la câștigarea licitației pentru Olimpiada de la Beijing din 2008, Jia compune un dialog între istoriile mici și istoriile mari (și cele neoficiale versus oficiale), observându-le cu amănuntul – și, tipic pentru regizor, c-o doză de umor caustic. 

Caught by the Tides e un portret sensibil al marilor mutații prin care a trecut cultura vizuală după anul 2000, captând cu multă ascuțime codurile de imagine și de reprezentare, laolaltă sobre, naive, populare și profane care au marcat viața în noul mileniu – de la austeritatea observațională a unor filmări cu șantiere greoaie și blocuri goale la un tataie cu sute de mii de urmăritori care se postează dansând pe versiunea locală a TikTok.

De cealaltă parte, progresia lui Jia de la aparaturile DV mai de „încropeală” ale anilor 2000 (resursă importantă pentru documentarul chinez din epocă, vezi și Wang Bing) la ARRI și la imaginea curată a filmărilor din 2023 ilustrează și o istorie a limbajului vizual recent. Caught by the Tides e un portret sensibil al marilor mutații prin care a trecut cultura vizuală după anul 2000, captând cu multă ascuțime codurile de imagine și de reprezentare, laolaltă sobre, naive, populare și profane care au marcat viața în noul mileniu – de la austeritatea observațională a unor filmări cu șantiere greoaie și blocuri goale la un tataie cu sute de mii de urmăritori care se postează dansând pe versiunea locală a TikTok. Jia Zhangke e aici un mare arhitect al cinemaului pus în slujba experienței trăite, înregistrând în întinderea estetică a filmului său toate acele moduri în care am învățat să ne înțelegem și să ne reprezentăm trecutul recent și, în fond, viața. 

Incursiunea lui Jia în propriile arhive ar fi putut avea un iz de egocentrism și de nostalgie goală, dar ce ajunge în prim-plan nu e actul autoelegiac, ci sunt toate aceste spații și personaje mici și totuși pline de însemnătate, extrase din timp grație acelei funcții romantice a cinemaului ca act salvator. Sigur, tonul e ușor mai înamorat de trecut, căci el pare mai autentic decât ridicolul roboțeilor care te întâmpină la supermarket în pandemie. În frunte cu figura lui Zhao Tao – strălucind aici la maxim prin tipica sa expresivitate a ochilor și a feței, vorbind puțin și killing us with a smile – Caught by the Tides e dominat de familiaritatea fețelor cunoscute și a motivelor preferate (ah, iubitul Datong!), dar nu e un autoportret al carierei artistului, cum era, de exemplu, C’est moi al lui Leos Carax de anul trecut. Caught by the Tides e, în schimb, un fel de panaceu ușor amărui care-alină cu siguranța că viața continuă și se schimbă, fără să piardă din vedere greutatea și complexitatea mutațiilor socio-economice prin care a trecut China în ultimii 20 de ani și nici sacrificiile explicite și implicite pe care acestea le-au adus. 

E greu de descris genul de cinema experiențial pe care îl practică Jia Zhangke în noua sa producție, căci cheia e că trebuie să stai să te uiți: e o mare plăcere să resimți duritatea pixelului pe marele ecran și frenetica mișcare a zgomotului vizual trăgând în toate părțile. Promit totuși că nu vorbesc de vreo instalație experimentală greu abordabilă: ca să scot asul din mânecă, Caught by the Tides e mai cu seamă un musical, doar în mod parțial neașteptat, căci Jia Zhangke e un mare meloman. De la cântece tradiționale și zgomote stradale, la jingle-uri, scandări punkiste și la Ay, ay, ay I’m your little butterfly în Caught by the Tides se schimbă puține replici. Se cântă, se dansează, se strigă, când într-o ireverență exuberantă, când în circul de lumini colorate ale noii lumi dezvoltate și-al promisului progres economic – când într-o amorțeală a deziluziei lui.

Nu pot recomanda Caught by the Tides decât cu urgență, e probabil cel mai bun film pe care îl poți vedea acum în cinema – atent la lumea din jur și la istorie și totuși o splendidă distracție. Rareori, ca să mă întorc la Jude, e atât de fun și proaspăt discursul despre marile dislocări în imagine și în gândirea despre imagine a secolului în care trăim.

Caught by the Tides / Destine în derivă rulează în cinematografe din 4 aprilie.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.